De când e la bunici,
nepotul trăieşte pe altă lume. Se duce la şcoală, ca şi când era acasă. Are
note proaste, tot ca atunci. Când se întoarce de la şcoală, trece pe-acasă să
vadă ce mai fac fraţii lui. N-are voie să intre în casă: boală molipsitoare.
Stă la fereastră, cu Blanşa lângă el, şi de acolo schimbă semne cu mama. Fraţii
şi mama sunt subt sticlă. E ca la panopticum. Fraţii slabi, mama şi mai trasă
decât ei, fereastra plină de flacoane, sticle, portocale, mandarine, alămii.
Fraţii clipesc, scot limba şi fac schime. Apoi mama îi ia de gât, ca pe două
păpuşe cu resort, şi-i închide în cutie. Rămâne mama la fereastră. Îi trimite o
sărutare, îi face semn să plece că îngheaţă stând afară, şi buzele ei mute spun:
„să nu..."
Fiul pleacă zâmbind,
ş-ajunge iar nepot, la casa bunicilor.
Tata vine uneori la
bunici, cu sania cu doi cai. Apare, sărută, dă — întotdeauna dă, şi pleacă
risipind pe urma lui argint de zurgălăi.
Vra să zică numai atâta e
schimbat; în loc să fie fiu acasă, e nepot la bunici. Şcoala a rămas aceeaşi,
catalogul la fel, oraşul tot aşa, părinţii asemenea, fraţii acuşi-acuşi îs
sănătoşi.
Şi totuşi nu-i la fel.
Toate-i apar altminteri.
E mult mai mic şi mult mai mare decât cel ce-a venit să stea la bunici. În loc
să fie tânăr, pierzându-şi copilăria, întinereşte cu copilăria-n el. Nu-i
tulbure. E transparent. Atât de transparent încât bunicii nici nu-l văd,
privind prin el numai nepotul cam bleguţ, care, cu toate că fumează, tot copil
e.
Ninge naiv pe casa
bunicilor.
Nepotul simte că acuş
începe viaţa: drumul printre alţii. Inima lui e grea ca un desag pe umăr, în
care-şi va purta bunicii, iarna veche şi copilăria lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu