Somnul de veci (27)

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

      Se părea că e o femeie de faţă, şi stătea lângă o lampă, unde era locul ei, într-o lumină avantajoasă. Pe faţa mea strălucea puternic o altă lumină, aşa c-am închis din nou ochii şi-am încercat s-o privesc printre gene. Era atât de platinată încât părul îi sclipea ca o fructieră de argint. Purta o rochie trico­tată, cu guler alb şi lat. Răsfrânt. La picioare avea o poşetă lucioasă şi cu colţuri ascuţite. Fuma, iar alături de cotul ei se găsea un pahar înalt cu un lichid pal şi chihlimbariu.

      Am mişcat niţel capul, cu atenţie. Mă durea, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Eram legat ca un curcan gata să fie vârât la cuptor. Mâinile îmi erau încătuşate, o frânghie trecea de la ele până la glezne, iar apoi la capătul canapelei cafenii pe care zăceam întins. M-am mişcat destul ca să-mi dau seama că frânghia era legată jos. Am încetat cu aceste mişcări furişe, am deschis din nou ochii şi-am spus:

— Hello.

Femeia îşi retrase privirea de la contemplarea unui vârf de munte îndepărtat. Bărbia ei mică şi hotărâtă se întoarse lent. Avea ochi albaştri ca lacu­rile de munte. Deasupra, auzeam încă ploaia răpăind, cu un zgomot distant, ca şi cum ar fi plouat altun­deva.

— Cum te simţi?

Avea o voce argintie şi catifelată, care i se asorta cu părul. Răsuna un clinchet în ea, ca al clopoţeilor într-o casă de păpuşi. Mi-am dat seama pe loc că ce gândeam era o prostie.

— Grozav, i-am răspuns. Cineva a ridicat o staţie de benzină pe bărbia mea.

— Ce te aşteptai să primeşti, domnule Marlowe... orhidee?

— Nu vreau decât un coşciug, simplu din brad, i-am spus. Nu vă bateţi capul cu mânere de bronz sau de argint. Şi nu-mi aruncaţi cenuşa peste apele Pacificului albastru. Prefer viermii. Ştiţi că viermii sunt de ambele sexe şi că oricare din ei poate face dra­goste cu celălalt?

— Eşti un aiurit la cap, spuse ea, uitându-se lung şi grav.

— Vrei să fii amabilă şi să mişti lampa?

Se ridică şi se duse în spatele canapelei. Lumina se stinse. Bezna era o binecuvântare.

— Nu cred că eşti atât de primejdios, spuse ea.

Părea mai mult înaltă decât scundă, fără să fie o prăjină. Era subţirică, dar nu uscată ca o coajă. Se întoarse la scaunul ei.

— Aşadar ştii cum mă cheamă.

— Ai dormit bine. Au avut suficient timp ca să te caute prin buzunare. Doar că nu te-au îmbălsămat. Aşadar eşti detectiv.

— Asta-i tot ce-mi reproşează?

Tăcu. Din ţigară, fumul plutea vag. Îl mişcă in aer. Mâna ei era mică şi frumos modelată, nu ca o greblă, cum vezi la femeile din zilele noastre.

— Cât e ceasul? am întrebat-o.

Se uită într-o parte la încheietura mâinii, în spatele spiralei de fum, la lumina tristă aruncată de lampă.

— Zece şi şaptesprezece minute. Ai o întâlnire?

— Nu m-aş mira. Asta-i casa de alături de garajul lui Art Huck?

— Da.

— Ce fac băieţii? Sapă o groapă?

— S-au dus undeva.

— Înseamnă că te-au lăsat singură aici?

Întoarse din nou încet capul. Zâmbi.

— Nu pari primejdios.

— Am crezut că te ţin prizonieră.

Nu păru surprinsă. O amuză chiar uşor.

— Ce te face să crezi asta?

— Ştiu cine eşti.

Ochii ei albaştri fulgerară atât de violent, încât aproape c-am simţit cum mă seceră fulgerător pe deasupra, ca mişcarea iute a unei săbii. Gura i se contractă. Vocea rămase însă neschimbată.

— Atunci mă tem că te afli într-o situaţie difi­cilă. Urăsc asasinatele.

— Şi dumneata eşti soţia lui Eddie Mars? Ruşine!

Nu i-a plăcut. Îmi aruncă o privire furioasă. Am rânjit.

— Afară de cazul când poţi descuia aceste cătuşe, lucru care nu te sfătuiesc să-l faci, ai putea să-mi dai şi mie niţel din băutura aceea pe care o negli­jezi.

Îmi întinse paharul. Înăuntru se ridicau băşicuţe, ca falsele speranţe. Se aplecă peste mine. Avea o răsuflare delicată ca ochii unei căprioare. Am băut din gros. Îmi luă paharul de la gură şi urmări cum o parte din lichid mi se scurge pe bărbie.

Se aplecă peste mine din nou. Sângele începu să-mi circule prin vene ca un amator care vizitează o casă de închiriat.

— Faţa dumitale arată ca un preş pe care se tăvă­lesc luptătorii, zise ea.

— Contempleaz-o cât poţi. N-o să ţină mult timp nici măcar aşa.

Îşi întoarse brusc capul şi ascultă. O clipă, figura îi păli. Nu se auzea decât biciuitul ploii în ziduri. Traversă încăperea, rămase cu umerii în direcţia mea şi se lăsă puţin pe vine, uitându-se la duşumea.

— De ce-ai venit aici şi te-ai vârât în toată aface­rea asta? mă întrebă ea calm. Eddie nu ţi-a făcut nici un rău. Ştii foarte bine că dacă nu m-aş fi ascuns, poliţia ar fi fost convinsă că Eddie Mars l-a ucis pe Rusty Regan.

— L-a ucis, i-am răspuns.

Nu se clinti, nu îşi schimbă nici măcar un centi­metru poziţia. Răsuflă rapid şi aspru. M-am uitat de jur împrejur prin cameră. Două uşi, amândouă în acelaşi perete, una din ele deschisă pe jumătate. Un covor în pătrate roşii şi cafenii, la ferestre per­dele albastre şi un tapet de hârtie cu brazi verzi şi strălucitori. Mobilierul părea c-a fost cumpărat dintr-unul din acele magazine care îşi fac reclama pe pereţii autobuzelor. Vesel, dar şi trainic.

— Eddie, nu i-a făcut nici un rău, spuse ea încet. Nu l-am văzut pe Rusty de luni de zile. Eddie nu-i astfel de om.

— I-ai părăsit domiciliul. Locuiai singură. Ceilalţi chiriaşi au identificat fotografia lui Regan.

— E o minciună, zise ea rece.

Am încercat să-mi amintesc dacă Gregory pome­nise de asta sau nu. Capul îmi vâjiia prea tare. N-am putut fi sigur.

— Şi nu te priveşte pe dumneata, adăugă ea.

— Întreaga afacere mă priveşte. Sunt angajat ca s-o lămuresc.

— Eddie nu-i astfel de om.

— O, îţi plac gangsterii.

— Atâta vreme cât există amatori de jocuri de noroc, vor exista şi tripouri.

— Eşti de partea lui Eddie. O dată ce-ai călcat legea, rămâi definitiv în afara ei. Îţi închipui că-i doar un amator de jocuri de noroc. Eu cred că-i un tra­ficant de pornografie, un şantajist, un misit de maşini furate, un asasin prin interpuşii lui şi un mituitor al poliţiştilor corupţi. Face orice i se pare rentabil, orice aduce bani. Nu încerca să mă convingi că există gangsteri cu suflet curat. El nu intră în această categorie.

— Nu-i un criminal.

Se încruntă.

— Nu direct. Îl are pe Canino. Canino a ucis aseară un om, un omuleţ care nu făcea rău nimănui. În­cerca doar să ajute pe cineva. Aproape c-am văzut când l-a ucis.

Râse trist.

— Perfect, am bombănit. Nu mă crezi. Dacă Eddie este un tip atât de simpatic, aş vrea să discut cu el, în lipsa lui Canino. Ştii ce-o să facă Canino... o să-mi rupă dinţii şi apoi o să mă lovească în stomac cu piciorul fiindcă bat câmpii.

Îşi lăsă capul pe spate, rămase gânditoare şi reţi­nută, căutând să rezolve dilema.

— Am crezut că părul platinat nu mai e la modă, am continuat, doar ca să menţin o atmosferă vie în cameră şi să nu mai trag cu urechea.

— E o perucă, fraiere. O port în timp ce-mi creşte părul.

Întinse mâna şi-o smulse. Părul ei adevărat era tuns scurt peste tot, ca al unui băiat. Îşi puse peruca la loc.

— Cine ţi-a tăiat părul?

Păru surprinsă.

— Mi l-am tăiat chiar eu.

— Da? De ce?

— Ca să-i arăt lui Eddie că eram dispusă să fac ce doreşte el... să mă ascund. Că nu trebuie să mă păzească. Nu l-aş fi trădat. Îl iubesc.

— Dumnezeule, am gemut. Şi sunt la dispoziţia dumitale, aici în cameră.

Întoarse o mână şi o privi. Apoi, deodată, ieşi din încăpere. Reveni cu un cuţit de bucătărie. Se aplecă şi-mi tăie frânghia.

— Canino are cheia de la cătuşe, zise ea. N-am cum să le deschid.

Se trase câţiva paşi îndărăt, respirând repede. Tăiase frânghia la toate nodurile.

— Eşti nemaipomenit, zise ea. Glumeşti la fiecare cuvânt... în situaţia în care te afli.

— Nici eu n-am crezut că Eddie e un criminal.

Se îndepărtă grăbită; se întoarse la scaunul ei de lângă lampă, se aşeză şi îşi lăsă faţa în mâini. Mi-am aruncat picioarele pe duşumea şi m-am sculat. Mi le-am dezmorţit, agitându-mă de colo-colo. Nervul din partea stângă a feţei îmi zvâcnea pe toate ra­mificaţiile lui. Am făcut un pas. Puteam să merg. Puteam să fug, dacă era nevoie.

— Cred că ai vrea să plec, am spus.

Clipi afirmativ, fără să-şi ridice capul.

— N-ar strica dacă ai veni împreună cu mine... dacă doreşti să rămâi în viaţă.

— Nu-ţi pierde timpul. Se poate întoarce în orice clipă.

— Aprinde-mi o ţigară.

Am stat în picioare lângă ea, şi i-am atins genunchii. Se ridică brusc, cu un salt. Ochii noştri erau foarte apropiaţi.

— Hello, Perucă Argintie, am spus încet.

Păşi înapoi, în jurul scaunului şi luă de pe masă un pachet de ţigări. Scoase una şi mi-o vârî brutal în gură. Mâna îi tremura. Aprinse o brichetă mică, de piele verde şi o ţinu la ţigara mea. Am tras fumul în piept, privind în ochii ei albaştri ca lacul. Cât se mai afla aproape de mine, i-am spus:

— O păsărică pe nume Harry Jones m-a condus la dumneata. O păsărică ce avea obiceiul să frecven­teze barurile culegând pariuri la cursele de cai pentru câţiva gologani. Culegea şi informaţii. Această păsă­rică şi-a făcut o idee şi în privinţa lui Canino. Într-un fel sau altul el şi prietenii lui au aflat unde eşti. A venit la mine ca să-mi vândă această informaţie fiindcă ştia – cum de ştia e o poveste lungă – că mă angajase generalul Sternwood. Am primit in­formaţiile lui, dar Canino a înhăţat păsărica. Acum e o păsărică moartă, cu penele răvăşite, cu gâtul ţeapăn şi cu o perlă de sânge pe cioc. L-a ucis Canino. Dar Eddie Mars n-ar fi tăcut aşa ceva, nu Perucă Argintie? El n-a ucis niciodată pe cineva. El doar angajează pe alţii s-o facă.

— Ieşi! spuse ea brutal. Ieşi imediat afară!

Mâna i se strânse în aer pe bricheta verde. Degetele se încordară. Încheieturile degetelor i se înălbiră ca zăpada.

— Canino nu ştie însă de informaţiile mele, am spus. În ce priveşte păsărica. Nu ştie decât că îmi vâr nasul pe aici.

Izbucni în râs. Era aproape un râs sfâşietor. O scutură, aşa cum scutură vântul un pom. Mi s-a părut că răzbate şi o notă de nedumerire, nu însă de sur­priză, ca şi cum o idee nouă s-ar fi adăugat la una veche, fără însă să se potrivească. Pe urmă mi-am zis că-i exagerat să trag asemenea concluzii de pe urma unui râs.

— E foarte caraghios, spuse ea repede. E foarte caraghios, fiindcă ştii, îl mai iubesc încă. Femeile...

Începu din nou să râdă.

Am tras atent cu urechea, în timp ce capul îmi vâjâia.

— Hai să mergem, i-am spus. Repede.

Făcu doi paşi înapoi, iar faţa i se împietri.

— Ieşi afară! Ieşi afară. N-ai decât să mergi pe jos până la Realito. Ai să ajungi... şi să-ţi ţii gura... cel puţin o oră sau două. Mi-ai rămas dator măcar atât.

— Hai să mergem, am spus. Ai o armă, Perucă Argintie?

— Ştii bine că n-am să merg. O ştii. Te rog, te rog, pleacă repede de aici.

M-am apropiat de ea, gata s-o împing.

— Ai de gând să rămâi aici după ce mi-ai dat drumul? Să aştepţi să se întoarcă asasinul ca să-i spui că-ţi pare rău? Să aştepţi un om care omoară cum ai strivi o muscă! N-ai s-o faci. Ai să vii cu mine, Perucă Argintie.

— Nu.

      — Să presupunem, am zis, că simpaticul dumitale soţ l-a ucisîntr-adevăr pe Regan. Sau să presupunem că-i opera lui Canino, fără ca Eddie să ştie. Pur şi simplu, să presupunem. Cât timp crezi că vei supravieţui după ce mi-ai dat drumul?

— Nu mi-e frică de Canino. Sunt încă soţia pa­tronului său.

— Eddie e un laş! am răcnit. Canino o să-l ducă de nas. O să-l ducă aşa cum a dus mâţa canarul. E un laş. O fată ca dumneata când se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, dă peste un laş.

— Ieşi!

Aproape că mă scuipă.

— Foarte bine.

M-am îndepărtat şi-am ieşit prin uşa întredeschisă într-un coridor întunecat. Atunci se repezi după mine, ajunse la uşa de la intrare şi-o deschise. Se uită în bezna umedă şi trase cu urechea. Îmi făcu semn să plec.

— La revedere, zise ea şoptit. Îţi doresc noroc în toate, mai puţin într-o privinţă. Eddie nu l-a ucis pe Rusty Regan. Ai să-l găseşti viu şi sănătos undeva, atunci când va dori să fie găsit.

M-am aplecat spre ea, şi-am împins-o cu trupul spre perete. Am sărutat-o pe faţă. I-am vorbit astfel:

— Nu-i nici o grabă. Asta tot a fost aranjat dinainte, repetat până la ultimul amănunt, cronome­trat la o zecime de secundă. Ca un program de radio. Nu-i nici o grabă. Sărută-mă, Perucă Argintie.

I-am simţit sub buze faţa rece ca gheaţa. Îşi ridică mâinile, îmi prinse capul şi mă sărută apăsat pe buze. Şi buzele îi erau reci ca gheaţa.

Am ieşit pe uşă şi-am închis-o în urmă, fără zgo­mot, iar o rafală de ploaie suflă pe sub verandă, mai puţin rece ca buzele ei.
Cap26