Povestile lui Wilhelm Hauff (28)

Tînărul englez(1)

—   Stăpîne! Eu sunt german din naştere şi prea am stat puţin în ţara dumneavoastră ca să pot povesti un basm persan sau o minunată poveste despre sultani şi viziri.

Îmi veţi îngădui, aşadar, să vă istorisesc ceva din patria mea, fapt care vă va face poate plăcere. Din păcate, poveştile noastre nu-s totdeauna atît de alese ca ale dumneavoastră, adică în ele nu este vorba de sultani sau de regii noştri, nici despre viziri şi paşale, miniştri care, la noi, se numesc de justiţie, de finanţe, consilieri sau alţii de soiul ăsta, ci ele povestesc, în cazul cînd nu e vorba de soldaţi, de oamenii de rînd, care duc un trai tihnit.

Orăşelul Grünwiesel, în care m-am născut şi am crescut, este situat în Germania de Sud. E un orăşel ca toate celelalte. În centru, o mică piaţă cu o fîntînă. Într-o parte clădirea veche a primăriei şi de jur împrejurul pieţei, casa judecătorului de pace şi locuinţele negustorilor de vază; în cîteva uliţe strîmte se înghesuie restul muritorilor. Toţi se cunosc, fiecare ştie ce se petrece în casa vecinului; şi e destul ca la masa pastorului, a primarului sau a doctorului să se servească un fel de mîncare în plus, pentru ca la ora prînzului tot oraşul să cunoască acest eveniment. După-masă, cucoanele se duc unele la altele – „în vizită”, cum se spune, şi la o cafea cu o felie de cozonac, comentează importantul eveniment, ajungînd la concluzia că pastorul a jucat desigur la loterie şi că a cîştigat o sumă cu totul necreştinească sau că primarul s-a lăsat „uns”, sau că doctorul a primit de la farmacist bani buni ca să prescrie reţete cît mai scumpe.

Şi acum vă puteţi închipui cît de neplăcut a fost pentru un orăşel ca Grünwiesel, în care toate erau atît de bine rînduite, cînd într-o bună zi locuitorii s-au pomenit cu un individ despre care nimeni nu ştia de unde vine, ce intenţii are şi din ce trăieşte. Ce-i drept, primarul îi controlase paşaportul — act pe care la noi trebuie să-l aibă orişicine. 

-   Dar ce, e atît de primejdios să umbli pe uliţă? îl întrerupse şeicul pe sclav, că-i nevoie să purtaţi un firman al sultanului, pentru a-i ţine pe tîlhari la respect? 

-   Asta nu, stăpîne, răspunse sclavul. Acele hîrtii nu sperie pe niciun tîlhar, ci ele sunt doar aşa, ca o măsură generală de ordine, ca să ştie fiecare cu cine are de-a face. Aşadar, primarul controlase paşaportul şi, invitat fiind la o cafea în casa doctorului, declarase tuturor că, de la Berlin pînă la Grünwiesel, vizele erau în regulă; dar că, totuşi, era ceva necurat la mijloc, deoarece individul pare cam suspect. Cum primarul se bucura de cea mai mare consideraţie în oraş, nu e de mirare că din clipa aceea străinul a fost privit cu neîncredere. Dealtfel, nici felul lui de viaţă nu era de natură să schimbe părerea compatrioţilor mei.

Străinul închirie pentru cîţiva ducaţi de aur o casă întreagă, care pînă atunci stătuse pustie, ordonă să i se aducă o căruţă plină de ustensile ciudate ca sobe, plite, borcane mari şi altele asemănătoare, şi începu să trăiască, de atunci, în deplină sin­gurătate. Chiar şi mîncarea şi-o gătea singur. Nu-i trecea pragul niciun suflet de om, în afară de un bătrîn din Grünwiesel care-i aducea pîine, carne şi zarzavat. Dar nici acesta nu avea voie să pătrundă dincolo de vestibul, unde străinul îi lua în primire cumpărăturile.

Eram un băieţaş de vreo zece ani cînd străinul se stabili în oraşul meu natal; dar îmi aduc şi azi aminte, de parc-ar fi fost ieri, ce nelinişte stîrni sosirea lui în Grünwiesel. Spre deosebire de ceilalţi bărbaţi, el nu juca după-amiaza popice şi nici nu venea seara la berărie să comenteze, pufăind din lulea, noutăţile din ziare. În zadar îl poftiseră pe rînd, la masă sau la cîte o cafea, primarul, judecătorul de pace, doctorul şi pastorul: de fiecare dată trimitea vorbă că nu poate veni. De aceea unii îl socoteau nebun, iar alţii susţineau morţiş că e un vrăjitor. Intre timp, eu împlinisem optsprezece ani, pe urmă douăzeci, şi în oraş omul acela tot se mai numea „domnul străin”.

Intr-o bună zi au nimerit în Grünwiesel nişte oameni care aduceau cu ei animale exotice. Erau vagabonzi din aceia care colindă cu cîte o cămilă care ştie să salute, cu cîte un urs care dansează sau cu cîţiva cîini şi maimuţe dichisite destul de caraghios în haine de om şi care ştiu să facă tot soiul de năzdrăvănii. Oamenii aceştia străbat de obicei oraşul în lung şi în lat, se opresc la răspîntii şi în piaţă, bat toba şi cîntă din fluier, făcînd o hărmălaie nemaipomenită, pun animalele să sară şi să dănţuiască şi după aceea adună bani de prin case. Trupa care sosise de data asta la Grünwiesel se distingea de altele printr-un urangutan extraordinar, aproape cît un stat de om, care umbla în două picioare şi se pricepea să facă tot felul de giumbuşlucuri. Trupa aceasta de cîini şi de maimuţe trecu şi prin faţa casei străinului. Acesta, auzind fluierul şi toba, se ivi şi el, foarte încruntat la început, îndărătul ferestrei cu geamurile înnegrite de vreme. Curînd însă, chipul lui deveni mai prietenos şi, spre uimirea tuturor, străinul scoase capul pe fereastră şi începu să rîdă din toată inima de drăcoveniile urangutanului. La sfîrşit îi răsplăti pe artişti cu o sumă atît de mare, încît tot oraşul vorbi un timp numai despre asta.

În dimineaţa următoare, trupa plecă mai departe. Cămila era încărcată cu o sumedenie de coşuri, în care cîinii si maimuţele se instalaseră la largul lor, în timp ce oamenii şi maimuţa cea mare veneau în urma ei, pe jos. Cîteva ceasuri după plecarea lor, străinul ceru să i se pregătească diligenţa, stărui chiar, spre marea uimire a surugiului, să i se pună la dispoziţie o trăsură specială şi ieşi din oraş pe aceeaşi poartă, îndreptîndu-se în aceeaşi direcţie în care o luase trupa. Toţi oamenii din orăşel erau mîhniţi la gîndul că nimeni nu izbutise să afle încotro plecase. Se lăsase noaptea cînd trăsura în care se afla străinul se întoarse şi se opri în faţa porţii oraşului. Numai că de data asta îl mai însoţea cineva, un individ cu marginea pălăriei adînc lăsată peste ochi şi cu o batistă de mătase înfăşurată în jurul gurii şi a urechilor. Paznicul se socoti obligat să se adreseze noului venit, cerîndu-i paşaportul; acesta însă îi răspunse cu multă grosolănie, mormăind ceva într-o limbă de neînţeles.

 

—   E nepotul meu, zise străinul pe un ton prietenos, strecurînd cîteva piese de argint în mîna paznicului. E nepotul meu şi deocamdată nu prea ştie germana. A tras o mică în­jurătură pe limba lui, fiindcă am fost opriţi aici. 

—  Bine, dacă e nepotul dumneavoastră, răspunse pazni­cul, se schimbă socoteala, poate să intre şi fără paşaport. Va locui, desigur, la dumneavoastră.

—   Bineînţeles, rosti străinul, şi va rămîne probabil vreme mai îndelungată în oraş.

Paznicul nu mai obiectă nimic, astfel încît străinul şi nepotul său pătrunseră în Grünwiesel. In schimb primarul, urmat de tot oraşul, se declară cam nemulţumit de purtarea paznicului. Ar fi putut măcar sa ţină minte cîteva vorbe din cele rostite de nepot; asta le-ar fi înlesnit să afle de ce neam erau el şi unchiu-său. Paznicul declară însă categoric că nu vorbise nici franceza, nici italiana, că mai curînd limba aducea a engleză şi că, dacă nu se înşela, tînărul domn exclamase parcă „God damn”. Numai aşa izbuti bietul om să iasă din încurcătură şi-i ajută totodată tânărului să-şi găsească un nume. Căci, din clipa aceea, nu se mai vorbi în tot oraşul decît de „tînărul englez”.

Tînărul englez nu apăru însă nici el la jocul de popice şi nici la berărie, în schimb nu întîrzie să dea în altfel de furcă paşnicilor cetăţeni din Grünwiesel. 

Se întîmpla acum destul de des ca din locuinţa străinului, atît de tăcută odinioară, să se audă deodată urlete înfiorătoare şi o hărmălaie grozavă, care făcea ca lumea să se adune grămadă în faţa porţii şi să rămînă aşa, cu ochii aţintiţi în sus. Îmbrăcat într-un frac roşu şi nişte pantaloni verzi, cu părul vîlvoi şi figura înspăimîntătoare, tînărul englez alerga dintr-o odaie într-alta, trecînd prin faţa ferestrelor cu o iuţeală de necrezut; bătrînul, înfăşurat într-un halat roşu, alerga după el cu o biciuşcă în mînă. Nu-l ajungea întotdeauna, dar uneori cei din stradă aveau impresia că l-ar fi nimerit, căci văicăreli jalnice şi plesnituri de bici răsunătoare străbăteau pînă la ei. Purtarea aceasta neomenoasă faţă de bietul tînăr stîrni o reacţie atît de violentă printre doamnele din Grünwiesel, încît îl siliră în cele din urmă pe primar să ia atitudine. El scrise străinului un bilet în care îi făcea observaţii destul de severe cu privire la asprimea purtării lui faţă de nepot, ameninţîndu-l că, dacă pe viitor se vor repeta scene asemănătoare, se va vedea nevoit să-l ia pe tînăr sub protecţia lui.

Cine a fost însă mai uimit decît primarul cînd, pentru prima oară după zece ani, străinul în persoană îşi făcu apariţia în casa lui?! Bătrînul îşi ceru scuze în privinţa purtării sale faţă de nepot şi o explică prin însărcinarea primită din partea părinţilor tînărului, care-i încredinţaseră educaţia lui... 

—   În general, continuă el, e un băiat deştept şi iscusit, numai limbile le învaţă cam greu. În ce-l priveşte, dorinţa lui cea mai fierbinte e să-şi vadă nepotul vorbind germana în mod curent, ca să-şi poată permite să-l introducă în societatea bună din Grüinwiesel; dar cum se descurcă deocamdată aşa de greu cu limba, n-are încotro, şi, din cînd în cînd, e nevoit să-l bată zdravăn. Primarul se consideră pe deplin satisfăcut de această explicaţie şi îl sfătui pe bătrîn să dea dovadă de mai multă blîndeţe, iar seara la berărie povesti tuturor că rareori i se întîmplase să aibă de-a face cu un om atît de instruit şi de simpatic cum e străinul.  

—   Păcat numai, adăugă el, că nu prea vine în societate; sper totuşi că, dacă nepotul o să înceapă să vorbească puţin germana, o să se arate şi el mai des la micile mele întruniri.  

Această măruntă întîmplare schimbă complet opinia întregului orăşel. Din clipa aceea, toată lumea începu să-l considere pe străin drept un om simpatic, să fie dornică de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu el şi să găsească foarte natural ca, din cînd în cînd, să audă urlete fioroase răsunînd în casa pustie. „Îi dă nepotului lecţii de germană”, spuneau cei din Grünwiesel şi nu se mai opreau în faţa porţii. După vreo trei-patru luni, lecţiile de germană se părea că au luat sfîrşit, deoarece bătrînul făcu un pas mai departe. În oraş trăia un francez bătrîn şi prăpădit, care dădea tineretului lecţii de dans. Străinul trimise după dînsul şi-i spuse că ar dori să-i înveţe nepotul să danseze. Îi dădu a înţelege totodată că tînărul e, în general, foarte supus, numai în ce priveşte dansul e cam încăpăţînat; că a învăţat mai înainte cu un alt profesor, dar după o metodă atît de ciudată, încît nu se putea înfăţişa în felul acesta în societate; că totuşi nepotul său se consideră, tocmai din acest motiv, un dansator desăvârşit, deşi figurile pe care le ştie nu au nici cea mai mică asemănare cu un vals sau un galop (astea sunt dansuri obişnuite din patria mea, stăpîne), ba nici măcar cu o „ecoseză” sau cu o „francaise”. Îi oferi, dealtfel, un taler de fiecare lecţie, şi profesorul se declară gata să înceapă orele cu acest elev îndărătnic.  

—   Nimic mai ciudat pe lume, declara bătrînul profesor între patru ochi, ca aceste lecţii de dans.  

Nepotul — un tînăr frumos pieptănat, destul de înalt şi zvelt, cu picioare cam scurte, e drept, apăru într-un frac roşu, cu pantaloni verzi, largi, şi mănuşi „glace”. Vorbea puţin, cu accent străin, şi la începutul orei era politicos şi dansa corect; pe urmă, însă, se apuca pe neaşteptate să facă tot felul de giumbuşlucuri, figurile cele mai îndrăzneţe şi sărituri năstruşnice, care-l făceau pe bătrînul profesor să-şi piardă răsuflarea; dacă încerca să-l mustre, tînărul îşi scotea din picioare pantofii săi de dans, atît de eleganţi, îi arunca în capul francezului şi începea să alerge în patru labe prin cameră. Auzind zgomotul, străinul se năpustea pe neaşteptate din odaia lui, înfăşurat într-un halat larg, roşu, cu o bonetă de hîrtie aurită în cap, şi începea să mîngîie într-un mod destul de nedelicat cu biciul spinarea tînărului. Atunci nepotul scotea nişte urlete înspăimîntătoare, sărea pe mese şi pe cele mai înalte scrinuri, ba se căţăra chiar şi pe pervazul ferestrei, bolborosind ceva într-o limbă străină, ciudată. Dar bătrînul, înfăşurat în halatul lui cel roşu, nu se lăsa înduioşat cu una cu două. Îl apuca de un pitior, îl trăgea înapoi şi îl snopea în bătaie, după care îi strîngea puţin cravata cu ajutorul unei catarame. Tînărul redevenea numaidecît cuminte şi manierat şi lecţia de dans urma fără alt incident. 

Cînd însă profesorul declară că elevul său făcuse progrese destul de serioase şi că acum avea nevoie şi de muzică, purtarea nepotului suferi o schimbare neaşteptată. În casa pustie îşi făcu apariţia un muzicant din oraş, care fu invitat să se aşeze pe masa din salon. Profesorul reprezenta pe doamna, partenera de dans; el îmbrăcă o rochie de mătase şi se împodobi cu un şal indian, pe care i le pregătise bătrînul. Nepotul îl invită la dans şi începură să joace şi să valseze împreună. Dar tînărul se dovedi un dansator neobosit, turbat, pe care nici suspinele, nici strigătele bătrînului său profesor nu-l puteau convinge să-i dea drumul; francezul trebuia să danseze pînă cădea jos istovit sau pînă cînd muzicantului îi înţepenea mîna pe vioară. Profesorul era pur şi simplu distrus după aceste ore, dar deşi declara zilnic că e ferm hotărît să nu mai calce pragul casei pustii, talerul pe care-l primea de fiecare dată cu aceeaşi punctualitate şi vinul bun pe care i-l oferea unchiul îl determinau să vină mai departe. 

Localnicii din Grünwiesel priveau însă lucrurile altfel decît francezul. Ei erau de părere că tînărul avea o adevărată vocaţie pentru viaţa de societate, iar sexul slab care se plîngea de lipsa cavalerilor — se bucura la gîndul că iarna viitoare va avea la dispoziţie un dansator atît de sprinten. 

Într-o dimineaţă, servitoarele care se întorceau de la piaţă aduseră la cunoştinţa stăpînelor lor un eveniment extraordinar.  

—  În faţa casei pustii, afirmau ele, a fost văzut un cupeu splendid, la care erau înhămaţi nişte cai frumoşi; un lacheu în livrea luxoasă aştepta la uşa cupeului. La un moment dat, poarta casei pustii s-a deschis şi doi domni eleganţi şi-au făcut apariţia; unul dintre ei era, probabil, străinul, iar celălalt, nepotul lui, cel care a învăţat aşa de greu germana şi dansa aşa de nebuneşte. Amîndoi s-au urcat în trăsură, lacheul s-a instalat îndărătul ei şi trăsura a pornit, închipuiţi-vă! da, a pornit drept spre casa primarului. 

Îndată ce cucoanele auziră asemenea veşti din gura servitoarelor lor, îşi azvîrliră cît colo şorţurile de bucătărie şi bonetele de o curăţenie cam îndoielnică şi se apucară să se gătească. 

—     Fiindcă, spuneau ele, adresîndu-se celorlalţi membri ai familiei şi întorcînd casa pe dos ca să facă curăţenie în salonul care, în mod obişnuit, servea şi altor scopuri, nu încape nicio îndoială că străinul a început să-şi scoată nepotul în lume. Nătărăul ăla bătrîn n-a binevoit în zece ani de zile să pună o singură dată piciorul în casa noastră, dar trebuie să i-o trecem cu vederea de dragul lui nepotu-său, care pare să fie un tînăr fermecător. 

Aşa spuneau cucoanele şi-şi dăscăleau fiii şi fiicele să se poarte cuviincios cînd vor veni străinii, să aibă o ţinută frumoasă şi să se exprime mai elegant ca de obicei. Cucoanele din Grünwiesel ştiau ele ce spun, căci bătrînul şi nepotul său dădură într-adevăr o raită prin casele din oraş pentru a cîştiga bunăvoinţa mai multor familii. 

Nimeni nu se mai gîndea decît la cei doi străini; toată lumea îşi manifesta regretul de a nu fi avut plăcerea să facă mai devreme cunoştinţă cu ei. Bătrînul se înfăţişa ca un om demn şi foarte aşezat; e drept că avea obiceiul să cam zîmbească ori de cîte ori spunea cîte ceva, astfel încît nu puteai fi niciodată sigur dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar reflecţiile lui asupra vremii, asupra împrejurimilor şi asupra distracţiilor din timpul verii, sus, la crama de pe deal, erau atît de înţelepte şi de judicioase, încît toţi îl ascultau încîntaţi. Dar nepotul! El vrăji pe toată lumea, cuceri inimile tuturor. E drept că, în ce priveşte fizicul, nu puteai spune că avea un obraz frumos; partea inferioară, în special bărbia, era foarte proeminentă, culoarea pielii era prea întunecată, uneori făcea tot felul de strîmbături ciudate, alteori închidea ochii şi rînjea cu dinţii afară, totuşi opinia publică declară în unanimitate că avea nişte trăsături extrem de interesante. Avea o neobişnuită mobilitate şi vioiciune în mişcări. Hainele, ce-i drept, îi atîrnau cam curios pe trup, dar totul îi venea admirabil; se plimba cu multă însufleţire prin cameră, se trîntea ici pe cîte o canapea, colo într-un fotoliu şi-şi întindea picioarele. Dar toate aceste năravuri, care la un alt tînăr ar fi fost considerate vulgare şi necuviincioase, treceau drept geniale cînd era vorba de nepot.  

—   Ce vreţi, e englez, spuneau oamenii, aşa sunt ei; un englez e în stare să se tolănească pe o canapea şi să adoarmă fără să-i pese că zece cucoane n-au unde să şadă şi stau în picioare în jurul lui; unui englez nu trebuie să-i iei aşa ceva în nume de rău.  

In schimb, faţă de unchiul său se arăta foarte supus; căci îndată ce începea să se învîrtească prin odaie sau să-şi urce picioarele pe scaun — lucru ce-i făcea o deosebită plăcere — o privire severă a acestuia îl punea numaidecît la respect. Şi cum să i-o fi luat în nume de rău cînd, oriunde se ducea, unchiu-său spunea stăpînei casei:  

—   Nepotul meu e încă grosolan şi necioplit, dar eu îmi pun mari speranţe în societatea din Grünwiesel ca să-l formeze şi să-l şlefuiască aşa cum trebuie. Şi cînd spun asta, mă gîndesc în special la dumneavoastră, scumpă doamnă. 

Aşa îşi făcu nepotul intrarea în lume şi nimeni în tot oraşul nu mai vorbi în ziua aceea şi în zilele următoare decît despre el. Dar străinul nu se mulţumi cu atît; el părea să-şi fi schimbat cu desăvîrşire concepţiile şi felul de viaţă. În fiecare după-masă urca cu nepotu-său sus pe deal, la berăria dintre stânci, unde toţi domnii distinşi din Grünwiesel veneau să bea bere şi să joace popice. Nepotul se dovedi un adevărat maestru în acest joc, căci de fiecare dată răsturna cel puţin cinci-şase popice; numai că, din cînd în cînd, ai fi zis că a intrat în el un duh necurat. Aşa, de exemplu, cine ştie ce putea să-i trăsnească prin minte şi, ca o săgeată se repezea cu bila în popice, stîrnind o zarvă nebună, iar atunci cînd dobora regina sau regele, se azvîrlea deodată, fără să-­i pese de frumoasa lui frizură, cu capul în jos şi cu picioarele în sus; sau, cînd trecea vreo trăsură, se năpustea cît ai zice peşte pe acoperişul ei şi începea să se schimonosească în tot felul; făcea aşa o bucată de drum şi apoi se întorcea într-un picior în mijlocul celorlalţi.  

În asemenea ocazii, unchiul său cerea scuze primarului şi restului societăţii pentru proasta creştere a nepotului; ei rîdeau însă, puneau toate pe socoteala tinereţii sale, îl asigurau pe bătrîn că la vîrsta asta fuseseră şi ei tot aşa de zburdalnici şi continuau să manifeste faţă de tînărul zvăpăiat — cum îl numeau ei — o nemărginită afecţiune. 

Se întîmpla însă uneori să-i necăjească serios, totuşi nimeni nu îndrăznea să spună un cuvînt, căci tînărul englez trecea drept un model de cultură şi de inteligenţă. Străinul obişnuia să frecventeze seara, în tovărăşia nepotului său, birtul «La cerbul de aur» din orăşel. Deşi nepotul era încă foarte tînăr, se purta ca un om în vîrstă, adică se instala în faţa paharului, îşi punea o pereche de ochelari imenşi şi scotea din buzunar o pipă straşnică, pe care o aprindea, pufăind mai mult fum decft toţi ceilalţi. Cînd se discutau veştile din gazetă, cînd se vorbea despre război şi despre pace, şi doctorul îşi exprima o părere, iar primarul alta, uimindu-i pe ceilalţi cu înaltele lor cunoştinţe politice, se întîmpla că, din senin, nepotul se declara complet de altă părere; atunci lovea în masă cu mîna veşnic înmănuşată şi dădea limpede a înţelege primarului şi doctorului că habar n-au de această chestiune, că el are cu totul alte informaţii, vederi mult mai adînci; apoi îşi exprima într-o germană curioasă, stricată, propriile sale opinii care, spre marele necaz al primarului, erau primite toate cu admiraţie de cei din jur; căci, bineînţeles, în calitatea lui de englez, trebuia să cunoască situaţia mai bine decît ei. 

 

Dacă, plini de o mînie pe care se căzneau cu grijă s-o ascundă, primarul şi doctorul se instalau după aceea în faţa unei table de şah, nepotul se apropia de ei, privea cu ochelarii lui imenşi peste umerii primarului, îşi manifesta dezaprobarea faţă de cutare sau de cutare mişcare şi îi explica doctorului în ce chip ar fi trebuit să procedeze, în timp ce cei doi domni fierbeau de furie în sinea lor. Dacă primarul îl invita apoi, supărat, la o partidă, doritor să-l facă mat — căci se considea cu toată convingerea drept un al doilea Filidor — străinul cel bătrîn se grăbea să-i strîngă nepotului cravata mai tare în jurul gîtului, după care el devenea amabil, manierat şi îl făcea mat pe primar.

În Grünwiesel se jucau cărţi aproape în fiecare seară — partida la o jumătate de creiţar — dar nepotul găsea că asta e o sumă derizorie, arunca cu talerii şi cu galbenii, afirma că nimeni nu ştie să joace ca el şi nu-i împăca în cele din urmă pe domnii jigniţi decît pierzînd sume fantastice. Dealtfel, ei nu-şi făceau nici un fel de scrupule să cîştige bani mulţi de la el, căci «E englez, asta înseamnă că e dintr-o familie bogată», spuneau ei şi vîrau galbenii în buzunar.

În felul acesta, nepotul străinului ajunse în scurt timp să se bucure de o mare autoritate în oraş şi în întreaga provincie. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată un tînăr de acest gen în Grünwiesel; era cea mai stranie apariţie cu putinţă. Nimeni n-ar fi putut spune că nepotul luase vreodată şi alte lecţii în afară de cele de dans. În materie de latină şi greacă era, cum s-ar spune, tămîie. Odată, cu prilejul unui joc de societate în casa primarului, cînd îi veni rîndul să scrie şi el ceva, se descoperi că nu ştia nici măcar să se iscălească. Cît despre geografie, i se întîmpla să spună cele mai uluitoare bazaconii (îi era totuna dacă muta un oraş german în Franţa sau unul danez în Polonia); nu citise, nu învăţase nimic şi pastorul clătina din cap cu gravitate cînd se gîndea la ignoranţa grosolană a tînărului. Totuşi lumea era încîntată de tot ce făcea, de tot ce spunea, căci ţinea cu neruşinare să aibă totdeauna dreptate şi-şi termina frazele spunînd:

—   Eu ştiu mai bine decît voi!

Sosi iarna şi faima nepotului crescu.

În absenţa lui, orice întrunire devenea plicticoasă. Cînd un om serios spunea ceva, cei din jur începeau să caşte; dar era de ajuns ca nepotul să rostească în germana lui stricată cea mai mare tîmpenie, ca toată lumea să fie numai urechi. Se descoperi acum că acest excelent tînăr era şi poet, astfel încît rareori trecea o seară fără ca el să scoată vreo hîrtie din buzunar şi să citească nişte sonete. Unii susţineau, e drept, că versurile sale sunt proaste, iar alţii că pe unele din ele le-ar mai fi citit undeva. Dar nepotul nu-şi pierdea cumpătul şi continua să citească, subliniind frumuseţea versurilor sale şi culegînd de fiecare dată ropote de aplauze.

Adevăratul său triumf îl constituiau însă balurile din Grünwiesel. Nimeni nu dansa atît de neobosit şi cu atîta repeziciune, nimeni nu făcea salturi atît de îndrăzneţe şi de elegante c si el. La aceasta se adăuga şi faptul că unchiul său îl îmbrăca totdeauna admirabil şi după ultima modă şi, cu toate că hainele nu-i veneau chiar ca turnate pe trup, lumea găsea că totul îi şade foarte bine. Domnii, ce-i drept, erau oarecum jigniţi de obiceiurile noi pe care le inaugurase el la dans. Tradiţia era ca primarul în persoană să deschidă balul şi tinerii cei mai distinşi aveau dreptul să-şi rezerve celelalte dansuri; de cînd însă apăruse străinul, totul se schimbase. Fără multă discuţie, lua de mînă pe doamna cea mai apropiată, se instala cu ea la un loc de frunte, făcea ce poftea şi era domn, stăpîn şi rege al balului. Cum însă cucoanele găseau aceste maniere excelente şi agreabile, domnii nu puteau obiecta nimic.

Balurile acestea păreau să-i producă unchiului său cea mai mare satisfacţie; ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra tînărului, zîmbea mereu în sine şi, cînd toată lumea se îmbulzea în jurul lui ca să-l felicite pentru bunacuviinţă şi frumoasele maniere ale nepotului său, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, izbucnea în hohote vesele de rîs şi părea cam într-o ureche; oamenii puneau aceste izbucniri ciudate pe seama afecţiunii lui faţă de nepot şi le găseau fireşti. Cînd şi cînd, însă, autoritatea lui părintească trebuia să intre în acţiune; căci, din senin, în mijlocul unui dans graţios, se întîmpla ca nepotul să facă o săritură îndrăzneaţă pînă pe estrada rezervată orchestrei, să smulgă contrabasul din mîna muzicantului şi să înceapă să scîrţîie cu el într-un chip înfiorător; sau se răsturna dintr-o dată cu capul în jos şi dansa în mîini, cu picioarele întinse în aer. Atunci unchiul îl lua deoparte, îl mustra cu severitate şi-i strîngea şi mai tare cravata în jurul gîtului, pînă redevenea cuviincios.

Aşa se purta nepotul în societate şi la baluri. Dar după cum se întîmpla cu toate obiceiurile, cele rele se răspîndesc mai repede decît cele bune şi orice modă nouă şi curioasă, oricît ar fi ea de ridicolă, are o mare putere de contagiune printre cei tineri, care n-au avut încă ocazia să mediteze asupra lor şi nici asupra lumii. Aşa s-a întîmplat în Grünwiesel cu nepotul şi cu obiceiurile lui ciudate. Şi anume, cînd tinerii din oraş observară că stîngăcia, rîsul lui grosolan, palavrele şi răspunsurile obraznice pe care le dădea celor mai în vîrstă stîrneau aprobare şi nu dojană, ba chiar erau considerate foarte spirituale, fiecare dintre ei îşi făcu următoarea socoteală: Pot să fiu şi eu un astfel de pierde-vară spiritual, fără nicio bătaie de cap”. Pînă atunci fuseseră nişte băieţi harnici şi iscusiţi; acum însă începeau să-şi pună întrebarea: „La ce bun să înveţi dacă poţi ajunge mult mai departe fără să ai habar de nimic?” Drept urmare aruncau cît colo cărţile şi se apucau să hoinărească toată ziulica prin pieţe şi pe uliţe. Pînă atunci fuseseră amabili şi politicoşi faţă de toată lumea, nu vorbeau neîntrebaţi şi răspundeau de fiecare dată pe un ton cuviincios şi modest; acum se amestecau printre oamenii maturi, intrau în vorbă, îşi expuneau părerile, îşi permiteau să-i rîdă în nas primarului cînd spunea cîte ceva şi afirmau că ei cunosc chestiunea mult mai bine.

Pînă atunci, tineretul din Grünwiesel dispreţuia grosolănia şi vulgaritatea. Acum însă cîntau cu toţii tot felul de cîntece neruşinate, pufăiau din nişte pipe imense şi frecventau cîrciumile cele mai dezgustătoare; ba îşi mai cumpărau — deşi aveau ochi foarte buni — ochelari cu sticle uriaşe, pe care-i puneau pe nas, convinşi fiind că de acum înainte erau ceea ce se cheamă nişte oameni făcuţi; căci asta le dădea o mare asemănare cu vestitul nepot. La ei acasă, sau cînd se duceau undeva în vizita, se tolăneau cu cizmele pe canapea, se legănau cu scaunul cînd erau într-o societate aleasă sau îşi sprijineau obrajii în pumni, cu amîndouă coatele pe masă, lucru care le părea fermecător. În zadar le spuneau mamele şi prietenii că purtarea lor e prostească şi necuviincioasă; ei citau numaidecît exemplul strălucit al nepotului. În zadar încercau să le explice că acestuia i se putea trece cu vederea o anumită grosolănie, justificată prin originea sa engleză; tinerii din Grünwiesel susţineau că au acelaşi drept ca orice bun englez să fie prost crescuţi într-un chip spiritual. Pe scurt, ţi se rupea inima văzînd cum, datorită exemplului prost al nepotului, moravurile şi frumoasele obiceiuri ale întregului oraş se duceau de rîpă.

Dar tinerii noştri nu avură răgaz să se bucure prea mult de această viaţă nouă de derbedei, căci întîmplarea următoare schimbă dintr-odată toată situaţia.

Ilustratii de Livia Rusz

P27