Povestile lui Wilhelm Hauff (27)

Spre ziua a noua

Aceasta a fost povestea robului din Ţara Francilor; după ce sfîrşi, şeicul Ali Banu porunci să i se dea şi lui şi celorlalţi robi poame pentru a se răcori şi, în timp ce aceştia mîncau, stătu de vorbă cu prietenii lui.

Tinerii pe care îi adusese bătrinul avură numai cuvinte de laudă pentru şeic, pentru casa lui şi pentru toată rînduiala de acolo.

—    Intr-adevăr, spuse tînărul grămătic, nu-i nimic mai frumos decît să asculţi poveşti. Aş putea să stau astfel zile întregi, cu picioarele încrucişate, cu braţul sprijinit de o per­nă, cu fruntea în palmă, şi, dacă s-ar putea, cu narghileaua cea mare a şeicului în cealaltă, şi să ascult poveşti. Cam aşa îmi închipui că trebuie să fie traiul în grădinile lui Mahomed.

   —     Cîtă vreme eşti tînăr şi poţi munci, spuse bătrînul, această dorinţă de trîndăvie nu poate avea vreun temei. Dar nu mă dau în lături, poveştile au un anumit farmec. Cu toate că sunt bătrîn, merg pe şaptezeci şi şapte de ani şi am auzit multe în viaţa mea, cînd văd un povestitor la colţ de uliţă, mă opresc printre cei din jurul lui să ascult. Căci te închipui şi tu în mijlocul întîmplărilor ce se povestesc, trăieşti cu oa­menii aceia, cu acele făpturi minunate, cu zîne şi alte ase­menea fiinţe, pe care nu le întîlneşti în fiece zi; şi după aceea, cînd eşti singur, îţi reaminteşti totul, ca un călător care şi-a umplut bine traista pentru o călătorie în pustiu.

—  Nu m-am gîndit niciodată, spuse un alt tînăr, în ce stă farmecul acestor poveşti. Dar pe mine mă cuceresc. De mic copil, cînd eram neastîmpărat, dacă mi se spunea o poveste, tăceam. La început îmi era totuna despre ce era vorba, numai să mi se povestească ceva, să se întîmple ceva; de cîte ori am ascultat, fără să mă plictisesc, acele fabule ticluite de oameni înţelepţi, în care se află un sîmbure de adevăr, despre vulpea şi corbul cel neghiob, despre vulpe şi lup, zeci şi zeci de po­veşti despre leu şi alte animale. Cînd am mai crescut şi am început să ies în lume, poveştile acestea scurte nu mă mai mulţumeau: voiam să fie mai lungi, să fie vorba în ele despre oameni şi despre minunatele întîmplări din viaţa lor.

—      Da, îmi amintesc bine de timpul acela, îl întrerupse unul din prieteni. Tu ai fost cel care ne-ai deschis gustul pentru tot felul de povestiri. Îl puneai pe unul din robii voştri să spună atîtea poveşti cîte poate spune un însoţitor de cămile de la Mecca pînă la Medina. Cînd îşi isprăvea treburile, îi porunceai să se aşeze în iarbă, lîngă noi, în faţa casei, şi îl rugam atît, că pînă la urmă începea să povestească şi tot po­vestea, şi povestea, pînă se lăsa noaptea.

—   Atunci s-a deschis înaintea noastră, zise grămăticul, o lume nouă, necunoscută, ţara duhurilor şi a zînelor, cu toate minunile din lumea florilor, cu palate bogate, strălucitoare de smaralde şi rubine, cu robi uriaşi care se iveau cînd suceai un inel sau frecai lampa fermecată ori spuneai cuvîntul vră­jit al lui Solomon, şi care aduceau mîncâruri minunate în talgere de aur. Ne lăsam purtaţi pe nesimţite într-o altă ţară, îl întovărăşeam pe Sindbad în minunatele sale călătorii; seara ne plimbam împreună cu Harun al Raşid, înţeleptul stăpînitor al credincioşilor. Il cunoşteam pe Giafar, vizirul său, tot atît de bine ca pe noi înşine; pe scurt, trăiam acele poveşti cum trăieşti noaptea visele, şi cele mai frumoase cea­suri erau pentru noi acelea ale serii, cînd ne adunam pe iarbă şi bătrînul rob începea să ne spună poveşti. Dar ia zi, moşule, cum se face că am îndrăgit atît de mult poveştile, încît nici astăzi nu cunoaştem ceva mai plăcut?

—    Am să vă răspund îndată, cuvîntă bătrînul. Mintea omenească e mai uşoară şi mai neastîmpărată chiar decît apa care totuşi se poate mlădia în fel şi chip, izbutind cu timpul să străpungă încetul cu încetul şi obiectele cele mai vîrtoase. Mintea omenească e uşoară şi liberă ca văzduhul şi, asemenea lui, cu cît se înalţă mai mult deasupra pămîntului, cu atît devine mai uşoară şi mai curată. De aceea se naşte în oricare om rîvna de a se înălţa dincolo de tot ce-i e prea cunoscut şi de a se mişca, mai liber şi mai pur, în lumi mai înalte, fie şi numai în vise. Chiar şi dumneata, tinere, ai spus: „Am trăit noi înşine în acele poveşti, am gîndit şi am simţit ca oamenii dintr-însele”; şi chiar asta explică farmecul şi atracţia acestor istorisiri. Ascultînd povestirea robului, care nu era decît o născocire, ticluită cîndva de altul, mintea voastră a brodat mai departe cele istorisite. N-aţi rămas încătuşaţi de lucrurile din jurul vostru, de gîndurile voastre obişnuite; nu, aţi trăit cele auzite, aţi fost voi înşivă fiinţa căreia i se întîmplau acele peripeţii minunate, atît de puternic v-aţi confundat cu omul despre care vi se povestea. Pe firul unei asemenea is­torii, mintea voastră se înălţa astfel deasupra zilelor obişnuite care, pasămite, nu vi s-au părut nici pe departe atît de fru­moase, atît de atrăgătoare ca acelea din poveste. Astfel mintea voastră s-a mişcat mai liberă şi mai descătuşată în lumea aceea mai înaltă, necunoscută vouă; basmul vi s-a părut o întîmplare aievea sau, dacă vreţi, viaţa adevărată a devenit basm, pentru că spiritul şi fiinţa voastră au trăit în lumea basmului.

—      N-am înţeles chiar tot ce-ai spus, grăi tînărul negus­tor. Dar ai dreptate cînd ne-arăţi că noi toţi trăim în basme sau că basmele trăiesc în noi. Îmi amintesc prea bine de fru­moasele timpuri cînd, în ceasurile de tihnă, visam cu mintea trează. Ne închipuiam atunci că am fost aruncaţi de soartă pe insule pustii, neprimitoare ; ne sfătuiam de ce anume să ne apucăm ca să ne putem ţine zilele, şi nu odată am construit colibe în desişuri de sălcii, ne-am hrănit ca vai de lume cu tot felul de poame păcătoase, cu toate că numai la o sută de paşi mai încolo am fi putut găsi acasă mîncărurile cele mai gustoase, ba au fost zile cînd aşteptam ivirea unei zîne milos­tive sau a unui pitic miraculos, care să se apropie de noi şi să spună: „Peste puţin, pămîntul din faţa voastră se va despica; faceţi-mi plăcerea de a coborî în palatul meu de cleştar şi de a vă îndestula cu bunătăţile pe care vi le vor pune dinainte slujitorii mei.”

Tinerii pufniră în ris, dar recunoscură că prietenul lor spusese adevărul.

—    Şi azi încă, urmă unul dintre ei, chiar şi azi, la vîrsta mea, mi se mai strecoară uneori în suflet vraja aceasta. Aşa, de pildă, m-ar supăra grozav şi aş socoti că-i o născocire neroadă dacă fratele meu s-ar năpusti în odaie şi mi-ar spune: „Ai auzit de nenorocirea care l-a lovit pe vecinul nostru, bru­tarul cel burtos? S-a luat la harţă cu un vrăjitor şi acesta, ca să se răzbune, l-a transformat în urs, iar acum nenorocitul stă închis în odaia lui şi urlă îngrozitor». M-aş supăra auzind una ca asta şi i-aş spune fratelui meu că-i un mincinos. Cu totul altceva ar fi însă dacă mi s-ar povesti că vecinul cel burtos a plecat într-o lungă călătorie, şi anume într-o ţară depărtată, necunoscută, şi că acolo a căzut în mîinile unui vrăjitor care l-a preschimbat în urs. Încetul cu încetul m-aş identifica cu întîmplările relatate, aş călători împreună cu vecinul cel gras, aş fi martorul unor aventuri minunate, şi nu m-aş minuna deloc dacă l-aş vedea într-o blană de urs, umblînd în pa­tru labe.

—       Şi totuşi, vorbi din nou bătrînul, există şi un alt soi de poveşti fermecătoare, în care nu apar nici zîne, nici vrăjitori, nici palate de cleştar, nici duhuri care aduc mîncăruri neasemuite, nici pasărea măiastră, nici calul năzdrăvan, adică un soi de poveşti cu totul deosebite de acelea cărora li se zice de obicei basme.

—      Ce vrei să spui? Explică-ne mai lămurit despre ce e vorba. Care alt soi, deosebit de cel numit basm? întrebară tinerii.

—    Cred că se cade să facem o deosebire între basme şi is­torisirile denumite îndeobşte poveşti. Cînd v-aş spune că am de gînd să vă povestesc un basm, aţi şti dinainte că va fi vorba de nişte întîmplări care se abat de la mersul obişnuit al vieţii, petrecîndu-se într-o lume care nu mai e întrutotul de natură pămîntească. Sau, ca să fiu mai lămurit, în basm vă puteţi aştepta la apariţia altor făpturi decît cele muritoare ; în soarta fiinţei de care se ocupă basmul intervin puteri stră­ine, cum ar fi zînele sau vrăjitorii, duhurile şi craii acestor du­huri; întreaga povestire ia o înfăţişare neobişnuită, miracu­loasă, şi poate fi privită ca, de pildă, ţesătura covoarelor noastre, sau ca o seamă de picturi, zugrăvite de cei mai buni maeştri de la noi, pe care franţuzii le numesc arabescuri. Pe adevăraţii musulmani îi opreşte legea lor să readucă, în chip nelegiuit, pe pînză şi în culori, oameni, aceste creaturi ale lui Alah, şi de aceea în ţesăturile lor se văd crengi şi copaci mi­nunat împletiţi, terminaţi cu capete omeneşti, sau oameni care, în locul picioarelor, au cozi de peşte sau tufişuri, într-un cuvînt, figuri care amintesc viaţa de toate zilele şi, totuşi, sunt neobişnuite. Aţi înţeles acum ?

—          Cred că am ghicit ce vrei să spui, răspunse grămăticul, dar urmează, te rog.

—     Astfel este deci basmul: fantastic, neobişnuit, sur­prinzător. Şi pentru că-i străin de viaţa de toate zilele, e aşe­zat adesea în ţări străine sau în vremuri de demult, aproape uitate. Toate ţările, toate popoarele au asemenea basme, turcii la fel ca persanii, chinezii ca mongolii. Chiar şi în ţara franţu­zească ar exista, cică, o sumedenie, după cum mi-a spus cîndva un ghiaur învăţat, numai că cele de acolo nu sunt atît de fru­moase ca ale noastre, căci în locul zînelor cu chip îngeresc, care locuiesc în palate neasemuite, la ei sunt femei care fac vrăji şi pe care ei le numesc zgripţuroaice, creaturi slute, vi­clene, care locuiesc în bordeie păcătoase şi, în loc să alunece sub cerul azuriu în scoici uriaşe, trase de grifoni, ele se avîntă prin ceaţă, călare pe cozi de mătură. Mai există acolo şi gnomi, şi spiriduşi, nişte pitici scălîmbi care fac tot soiul de vrăjitorii. Prin urmare, aşa se prezintă basmele; cu totul altfel sunt însă istorisirile, numite de obicei poveşti. Ele rămîn cuminţi pe pămînt, întîmplările dintr-însele se petrec în viaţa de toate zilele, şi miraculoasă în aceste naraţiuni e mai totdeauna nu­mai înlănţuirea de evenimente din viaţa unui om care însă nu datorită vrăjilor, deochiului sau puterii zînelor, ca în basme, ci numai prin el însuşi, sau în urma unei ciudate înlănţuiri de fapte devine bogat sau sărac, fericit sau urgisit.

—     Aşa e! exclamă unul dintre tineri. Asemenea poveşti simple se găsesc şi în istorisirile minunate ale Seherazadei, denumite „O mie şi una de nopţi”. Cele mai multe din întîmplările trăite de sultanul Harun al Raşid şi de vizirul său sunt de acest fel.

—       Şi, totuşi, trebuie să recunoaşteţi, urmă bătrînul, că istorisirile acelea din „O mie şi una de nopţi” nu sunt cele mai proaste. Dar cît de mult se deosebesc ele totuşi, dacă ne gîndim la cauzele care le determină, la desfăşurarea lor, la în­treaga lor plăsmuire, de basmul cu prinţul Biribinker, sau de acela cu cei trei dervişi care au un singur ochi, sau de basmul cu pescarul care scoate din mare lădiţa încuiată, cu pecetea regelui Solomon! În fond, însă, şi unele şi altele sunt izvorîte din aceeaşi cauză fundamentală, care le dă farmecul acela deosebit, datorită căruia trăim şi noi, în acelaşi timp, întîmplări excepţionale, ieşite din comun. În basme, latura excepţională a întîmplărilor rezidă în amestecul vrăjilor fabuloase cu viaţa obişnuită a omului; în istorisiri, evenimentele se produc, ce e drept, după legile naturale, dar într-un chip neprevăzut, surprinzător.

—       Ciudat! exclamă grămăticul. Foarte ciudat că, totuşi, mersul acesta natural al lucrurilor ne atrage tot atît de puternic ca şi cel supranatural din basme. Care o fi explicaţia?

—    Efectul identic se datorează zugrăvirii omului ca atare, răspunse bătrînul. În basme, minunăţiile se îngrămădesc într-o măsură atît de mare, iar omul acţionează atît de puţin din propria lui vrere, încît diferitele figuri şi caracterul lor nu pot fi schiţate decît fugitiv. Cu totul altceva se întîmplă în istorisirea obişnuită, unde felul cum vorbeşte şi acţionează fiecare în concordanţă cu caracterul său reprezintă elementul principal şi marea atracţie a povestirii.

—       Aşa e, ai dreptate! întări tînărul negustor. Eu unul nu mi-am făcut niciodată timp să cuget mai adînc la lucrurile acestea, m-am mulţumit să constat faptul şi am trecut mai departe; m-am delectat cu cîte unele povestiri, am găsit altele plicticoase, fără să-mi dau seama de ce. Dar dumneata ne-ai dat cheia care desferecă secretul, o piatră de încercare, cu ajutorul căreia putem cerceta şi judeca fără greş.

—     Aşa să şi faceţi totdeauna, întări bătrînul, dar plăcerea ce-o veţi simţi va fi mai mare dacă veţi şti să cugetaţi la cele ce-aţi ascultat. Ei, dar iată că acolo se ridică altul, gata să is­torisească.

Şi aşa era. Noul povestitor începu:

P26

Ilustratii de Livia Rusz