Basmul despre
cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (1)
Odată veni la Trurl un străin de
departe. Cum coborî din lectica fotonică, puteai să-ţi dai seama dintr-odată că
e o persoană neobişnuită, de pe alte meleaguri, pentru că acolo unde toţi aveau
mâini el avea numai un zefiraş uşor parfumat, acolo unde alţii îşi ţin
picioarele, el avea numai nişte scântei minunate ca nişte curcubee, în loc de
cap avea o pălărie foarte scumpă; de vorbit parcă vorbea dintr-un soi de
mijloc, căci, în întregul lui, străinul acesta nu era decât o sferă perfect
rotundă, încinsă cu un bogat şnur de plasmă.
Dându-i bineţe lui Trurl, îi spuse
că el este de fapt doi, adică emisfera de sus şi cea de jos; prima se numeşte
Sincronizius, iar cealaltă Sincrofazius. Încântat de această splendidă
construcţie a unei fiinţe inteligente, Trurl fu nevoit să recunoască faptul că
până atunci nu i se întâmplase să întâlnească o persoană atât de perfectă, cu
maniere atât de precise şi cu o asemenea strălucire de briliant. Noul venit lăudă,
la rându-i, structura lui Trurl şi, după acest schimb de amabilităţi, îi
dezvălui scopul vizitei sale: ca prieten şi supus credincios al vestitului rege
Genialon, a venit la Trurl ca să-i comande trei maşini de povestit.
— Regele şi stăpânul meu – zise el – nu mai
domneşte şi nu mai stăpâneşte de multă vreme; la această dublă renunţare l-a
îndemnat înţelepciunea pe care a căpătat-o din adânca examinare a problemelor
mondiale. Părăsindu-şi deci regatul, s-a retras într-o peşteră, uscată şi
aerisită, cufundându-se în meditaţie. Uneori însă îl năpădeşte tristeţea sau
scârba de sine însuşi şi atunci nimic nu-l poate mângâia, în afara unor poveşti
cu totul neobişnuite. Dar cei care i-au rămas credincioşi şi nu l-au părăsit,
atunci când el a renunţat la tron, i-au povestit toate basmele şi istorioarele
pe care le ştiau. Aşa că, negăsind altă soluţie, am dori, stimate constructor,
să ne ajuţi să spulberăm frământările regelui, folosind maşinile pe care le vei
născoci cu priceperea ta.
— Pot
să fac ce-mi cereţi – răspunse Trurl. Dar de ce aveţi nevoie chiar de trei
maşini?
— Am
vrea – începu Sincrofazius, legănându-se uşor când într-o parte, când într-alta
– am vrea ca prima să povestească istorii complicate, dar blânde, a doua
nostime şi vesele, iar a treia profunde şi emoţionante.
— Aha,
prima să slujească inteligenţei, a doua pentru distracţie, iar a treia să
servească de învăţătură? – îi completă Trurl spusele. Am înţeles. Şi când o să
vorbim de răsplata mea, acum sau mai târziu?
— Când
o să le dai gata, freacă niţel inelul acesta – îi răspunse oaspetele – şi
atunci o să-ţi apară în faţă această lectică; te urci în ea împreună cu
maşinile şi îndată o să te ducă în peştera regelui Genialon, acolo ai să-i
prezinţi lui toate dorinţele tale şi el o să ţi le împlinească în mod sigur, în
măsura posibilităţilor.
Spunând aceasta, făcu o plecăciune, îi dădu lui
Trurl inelul şi, afundându-se într-o lumină orbitoare, se strecură în lectică;
un nor alburiu o înfăşură, apoi se zări un fulger şi Trurl se pomeni singur în
faţa casei, cu inelul la mână şi nu prea mulţumit de cele întâmplate.
— "În
măsura posibilităţilor" – mormăi el, intrând în atelier. O, asta nu
prea-mi place! Doar se ştie cum se întâmplă: când ajungi la socoteli, toate
politeţurile şi reverenţele încetează, şi nu mai rămân decât necazurile, ba mă
pot alege şi cu niscaiva cucuie...
În
clipa aceea, inelul care strălucea în mâna lui tresări uşor şi rosti:
— "În măsura posibilităţilor!"
înseamnă că regele Genialon, părăsindu-şi regatul, trăieşte foarte modest; ţi
s-a adresat ţie, constructorule, ca de la înţelept la înţelept; şi am impresia
că nu s-a înşelat, pentru că, după cum văd, vorbele mele, ale unui simplu inel,
nu te miră deloc; nu te mira, deci, nici de sărăcia regelui, căci ai să-ţi
primeşte răsplata din plin, deşi, poate, nu va fi în aur. Dar nu totdeauna cu
aur se potoleşte foamea.
— Ce
tot vorbeşti, inelule! ripostă Trurl. Oi fi eu înţelept, ca şi regele, dar
curentul electric, ionii, atomii şi alte rarităţi necesare la construirea
maşinilor, toate astea mă costă, nu glumă. Prefer înţelegerile clare, semnate,
cu paragrafe şi ştampile în regulă; nu mă lăcomesc cu orice preţ, dar îmi place
aurul, mai ales în cantităţi însemnate, şi o recunosc deschis! Strălucirea
aurului, lustrul lui galben, plăcuta lui greutate sunt tot ceea ce-mi doresc;
când răstorn pe podea vreun sac-doi de ducaţi şi mă afund în grămada aceea
plăcut sunătoare, dintr-o dată mi se luminează sufletul, de parcă cineva mi-ar
fi aprins înăuntru un soare mititel. Asta e, îmi place aurul, n-am ce zice –
exclamă el, parcă purtat pe sus de propriile-i vorbe.
— Dar
la ce bun aurul adus de alţii? Nu poţi să-ţi fabrici singur cât aur pofteşti? –
îl întrebă inelul, fulgerând de mirare.
— Nu
ştiu cât de înţelept este regele Genialon – îi răspunse Trurl – dar tu eşti,
după cum văd, un inel total neinstruit! Cum adică, eu să-mi fac singur cât aur
vreau!? Cine-a mai auzit aşa ceva? Ce, un cizmar îşi face singur ghete, un
bucătar găteşte pentru el însuşi, un soldat luptă pentru el? Şi pe urmă,
cheltuielile, n-ai auzit niciodată de ele? Şi, de fapt, dacă vrei să ştii, în
afară de aur, îmi mai place şi să mă plâng. Aşa că nu-mi mai bate capul, pentru
că trebuie să m-apuc de treabă.
Şi aruncând inelul într-o cutie veche de tablă,
se şi instală în atelier şi se apucă de treabă. Trei zile în şir nu ieşi din
casă, construi toate cele trei maşini şi nu-i mai rămase decât să le dea
ultimul şlif de suprafaţă, pentru că îi plăcea să meşterească lucruri simple şi
funcţionale. Încercă pe rând felurite vopsele şi, cum inelul arunca mereu câte
o vorbă din fundul cutiei, Trurl îl acoperi cu ce-i căzu în mână, ca să nu-l
mai deranjeze cu observaţiile sale nepotrivite.
Până la urmă se hotărî să vopsească maşinile, pe
prima în alb, pe a doua în culoarea azurului, iar pe a treia cu negru, apoi
frecă inelul şi, cum apăru lectica, se urcă în ea împreună cu maşinile,
aşteptând să vadă ce se va întâmpla mai departe. Un fulger, un şuierat, praful
ridicându-se în aer şi, când se risipi, Trurl îşi aruncă privirea pe
ferestruică şi se pomeni într-o peşteră largă, presărată cu nisip alb, mărunt.
Zări mai întâi câteva laviţe încărcate cu suluri şi cărţi groase, pe urmă un
şir de sfere, strălucind din cale-afară. Într-una din ele îl recunoscu pe
străinul care îi comandase maşinile; în alta, mai mare şi uşor atinsă de
bătrâneţe, se dumiri c-ar fi regele, aşa că îi făcu o plecăciune şi coborî din
lectică. Regele îl salută cu bunăvoinţă şi-i spuse:
— Sunt
două feluri de înţelepciune: una face posibilă acţiunea, cealaltă te împiedică
să acţionezi. Nu crezi oare, vestitule Trurl, că cea de-a doua este mai mare?
Pentru că numai un gând care ajunge foarte departe poate prevedea urmările
deosebit de depărtate ale unor acţiuni începute, acele urmări care fac să
devină problematică acţiunea care le-a provocat... Iar perfecţiunea poate să
apară tocmai prin renunţarea la activităţi – şi prin asta se deosebeşte
înţelepciunea de inteligenţă, prin faptul că este capabilă de asemenea
diferenţieri...
— Cu
îngăduinţa Maiestăţii Voastre – răspunse Trurl – vorbele Maiestăţii Voastre le
pot înţelege în două feluri. Ori e vorba de o delicată aluzie, menită să
diminueze valoarea muncii mele, a acelei acţiuni care a avut ca rezultat cele
trei maşini comandate şi care se găsesc acolo, în lectică. O asemenea interpretare
a faptelor nu-mi este pe plac, pentru că ar fi o mărturie a ceea ce se ascunde
în spatele ei, şi anume, dorinţa de a nu mi se plăti. Sau poate fi vorba de
doctrina inactivităţii, care se distinge prin aceea că, în mod intrinsec, este
contradictorie. Ca să poţi să nu acţionezi, trebuie mai întâi să poţi acţiona,
pentru că acela care se abţine de la răsturnarea unui munte fiindcă îi lipsesc
mijloacele de a o face, dar în schimb declară că a renunţat la acţiune pentru
că aşa îi dictează înţelepciunea, se expune ridicolului numai prin această
ieftină aparenţă de filozofare. Lipsa de acţiune este sigură şi numai atât se
poate spune de bine despre ea. Acţiunea este nesigură şi în asta rezidă
frumuseţea ei; oricum, în privinţa consecinţelor acestei chestiuni, dacă asta
va fi voia Maiestăţii Voastre, pot să construiesc o maşină corespunzătoare de
discutat.
— Problemele
financiare să le lăsăm pentru sfârşitul acestei plăcute întâlniri – răspunse
regele, legănându-se uşor de o bucurie abia ascunsă, la auzul vorbelor lui
Trurl. Acum te rog, stimate constructor, să binevoieşti a fi oaspetele meu. Ia
loc, deci, la masa aceasta modestă, pe laviţă, printre credincioşii mei
prieteni şi povesteşte-mi, rogu-te, despre faptele tale şi despre renunţarea la
ele.
— Cu
îngăduinţa Voastră, Stăpâne, răspunse Trurl. Mă tem că nu sunt îndeajuns de
elocvent; oricum, mă vor înlocui foarte bine aceste trei maşini pe care le-am
adus, lucru cât se poate de nimerit, pentru că am să le şi pun la încercare cu
acest prilej.
— Fie cum spui – se învoi regele.
Acestea fiind zise, se aşezară cu toţii în
poziţii care trădau curiozitatea şi speranţa că vor afla fapte ieşite din
comun, iar Trurl scoase din lectică un soi de carlingă, vopsită în alb, apăsă
pe un buton şi se aşeză în dreapta lui Genialon. Atunci, prima maşină începu:
— Dacă
nu cunoaşteţi istoria Numeroşilor, a regelui lor, Mandrilion, a Perfectului Său
Sfetnic precum şi a lui Trurl-constructorul, care mai întâi l-a creat pe
Sfetnic şi apoi l-a distrus, atunci ascultaţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu