Umbra
Într-o
noapte (2l iunie) a fost sărbătoare în pădure. Procolo îşi dădu singur seama,
către zece seara.
<Notă>
În anumite nopţi senine, cu lună plină,
se fac serbări în pădure. E imposibil să se stabilească precis când şi nu
există semne frapante care să te avertizeze. Se intuieşte din ceva special care
în asemenea ocazii există în atmosferă. Mulţi oameni, ba chiar majoritatea,
nu-şi dau seama niciodată de aceasta. Alţii, în schimb, intuiesc imediat. Nu e
nimic de învăţat. E o chestiune de sensibilitate: unii o posedă de la natură;
alţii nu o vor avea niciodată. Şi vor trece nepăsători, în acele nopţi
norocoase, de-a lungul pădurilor întunecate, fără să bănuiască măcar ce se
întâmplă acolo înăuntru.
Fără să explice de ce, îl întrebă numaidecât
pe Aiuti, care întârziase la el discutând despre afaceri, dacă ştie vreo potecă
pentru a intra în Pădurea Bătrână şi dacă-l poate întovărăşi. Celălalt răspunse
că da. (Vântul Matteo, pe-nserate, anunţase că trebuie să plece şi să lipsească
până dimineaţa.) Într-o jumătate de oră ajunseră la marginea pădurii.
Luminându-şi calea cu un felinar, cei doi înaintară pe un fel de potecă spre
inima pădurii şi continuară să meargă iute până la marginea unui luminiş larg,
luminat de lună.
În
jur erau brazi ameţitori, toţi pătrunşi de tenebre. In mijloc era o pajişte şi
de-a curmezişul zăcea un copac, mort cine ştie de când, acum dezbrăcat de
vreascuri şi ramuri.
În
locul acela se desfăşura serbarea. Nu era în realitate nimic bătător la ochi,
dacă lăsăm deoparte flăcăruile de gaze care săltau de-a lungul brazilor, lumina
extrem de limpede a lunii şi prezenţa nenumăratelor duhuri adunate la marginea
luminişului. Colonelul abia le întrezărea, ghemuite în umbră, nemişcate şi
tăcute ca şi cum ar fi aşteptat ceva.
Abia
ieşiseră cei doi din desişul pădurii că se stinse felinarul. (Asupra acestui
amănunt se discută apoi mult: unii susţineau că Procolo stinsese dinadins
lumina, de teamă să nu fie văzut; dar, evident, aceia nu ştiau ce fel de om era
colonelul.)
Cei
doi se opriră unde se sfârşea umbra, ca să observe ce se întâmplă.
—
Mi se pare un lucru ridicol, nu-i nimic special, îi spuse Procolo lui Aiuti şi
schiţă un fel de râs care răsună înspăimântător în liniştea adâncă.
—
Dacă-mi permiteţi, eu plec, făcu atunci Aiuti. Trebuie să merg până la Fondo.
Mâine am de lucru.
Colonelul
nici măcar nu-l salută, atent cum era la un sunet amplu care se răspândea în
pădure. Nu i se păru o voce nouă. Îndată după aceea îl recunoscu pe Matteo. În
acel moment ajunseră, de la o imensă depărtare, bătăi nedesluşite de clopot.
Procolo îşi privi ceasul de aur: era miezul nopţii.
La
orele 24, într-adevăr, vântul Matteo începu un concert. Se rotea în jurul
luminişului, peste trunchiurile goale şi peste rămuriş, scoţând din ele muzică.
Acordurile se făceau mereu mai ample până când se putu desluşi un cântec
adevărat:
—
Oamenii nu l-au văzut niciodată pe când în după-amiezele de toamnă trecea pe
lângă case semănându-şi urmele lungi pe pulberea drumurilor albe, drumuri de
obicei pustii, acoperite de ceruri schimbătoare. Oamenii îşi vedeau de
treburile lor – întorceau ochii într-altă parte – când el, îmbrăcat în culori
închise, trecea prin apropierea caselor. Abia după aceea observau. „I-aţi văzut
urmele?” spuneau. „Pe aici trebuie să fi trecut blestemul sufletelor noastre!”
Doar mie mi s-a-ntâmplat să-l întâlnesc, mie, care în după-amiezele de toamnă
galopez adeseori pe drumurile neglijate de oameni. În ziua aceea el ducea în
spate…
Aici
vântul se întrerupse un moment:
—
El ducea în spate… Nu, nu era aşa, nu mai reuşesc să-mi amintesc, au trecut
peste douăzeci de ani şi poveştile acestea nu le-am mai reluat niciodată. Spuneţi-mi,
o, voi duhuri ale pădurii, vă amintiţi cum continua?
—
Prea mult timp a trecut de atunci, răspunse din umbră unul dintre duhuri, n-aş şti
ce să-ţi spun. Dar încearcă alta, de altfel.
Se
auzi iarăşi vocea vântului:
—
Voi încerca povestea testamentului bufniţei regale, pe care nimeni n-a reuşit
niciodată să-l găsească – şi totuşi se află într-un loc – în crăpătura vreunei
stânci sau sub scoarţa unui copac sau îngropat în pământ într-o casetă de
sticlă:
—
Imense erau bogăţiile sale – mormane de aur alternate cu mormane de rubine. Cu
toate acestea, bufniţa se mistuia de insomnie pentru că fără a-şi acorda vreo
oră de odihnă – continua să-şi scrie testamentul temându-se că nu va termina la
timp. Scrisese trei mii de pagini.
Aici
vântul se întrerupse din nou:
—
Scrisese trei mii trei sute de pagini… Nu, nici aceasta nu merge, nu-mi mai
amintesc bine. Bufniţe, hei, bufniţe, răspundeţi! Vă amintiţi continuarea?
Din
vârful unui brad sosi o voce răguşită:
—
Chiar dacă mi-aş aminti-o, nu ţi-aş sugera niciun cuvânt. Povestea aceasta a
bufniţei regale mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Ba mai mult:
mi se pare o poveste imorală.
Atunci
vântul începu pentru a treia oară. Se simţea în vocea lui o frământare sinceră;
Matteo înţelegea că amneziile sale repetate ameninţau reuşita serbării.
—
Voi spune atunci povestea lui Dosso, copilul care nu avea teamă de nimic. Toate
animalele îi ştiau de frică. ar
fi vrut ca el să moară. Şi noaptea, când el dormea, se adunau în jurul casei
sale şi urlau toate până în zori, cu intenţia de a-l înspăimânta. Dosso se
trezea furios şi începea să tragă cu mica lui puşcă. Într-o noapte ucidea o
vulpe, în altă noapte o nevăstuică sau câţiva câini, marmote sau arici.
—
Dar animalele reveneau în fiecare seară.
—
Animalele îi spuneau aşa: „Dacă ai curaj, du-te să deschizi grota cenuşie unde
stă închis bizonul”. Şi într-o dimineaţă Dosso merse la grota cenuşie şi
deschise cu greu uşa de fier. Bizonul nu ieşi dar scoase un muget, un muget
înspăimântător care îl asurzi pe copil. Atunci… Şi aici Matteo se întrerupse
din nou. Nici măcar pe asta n-o mai nimeresc… Le-am uitat chiar pe toate…
Dar
în clipa aceea, de la marginea luminişului, se înălţă o voce mică şi
răsunătoare, o voce de copil:
—
Da! Eu mi-o amintesc! Am găsit-o într-un caiet vechi, şi continuă povestea lui
Matteo, cântând melodia potrivită:
—
Atunci Dosso simţi mare spaimă şi fugi tremurând până la casa lui. De atunci
n-a mai fost văzut fugind cu mica lui puşcă pe pajişti şi prin păduri ci
rămânea aşezat în faţa casei. Animalele nu pricepeau ce are dar vedeau că era
tare schimbat. Nu mai veniră să-l chinuiască noaptea ba chiar evitau să facă
zgomot de teamă să nu-l trezească. Ele nu ştiau că Dosso nu mai auzea nimic.
Chiar şi un cocoş care greşea ora fără doar şi poate şi obişnuia să cânte cu
patru ceasuri înainte de zori tăcea şi el acum ca să nu-l deranjeze pe băiat în
somn!
Era
un băiat care cânta. Colonelul, care era destul de aproape, observă cu atenţie,
dar nu reuşi să-l vadă bine din cauza umbrei dese.
Abia
apăruse băiatul, continuând cântecul întrerupt, că vântul Matteo îşi revenise
numaidecât şi îşi unise vocea cu a copilului. Amândoi cântau într-un glas de
parcă făcuseră multe repetiţii împreună. Recăpătându-şi siguranţa, Matteo
scotea din pădure sonorităţi perfecte, cum făcea cu douăzeci de ani în urmă.
Vârfurile brazilor se legănau de o parte şi de alta, în ritmul cântecului. La
urmă, băiatul înaintă doi, trei paşi, intrând în lumina lunii. Colonelul îl
recunoscu pe Benvenuto.
Fără
să ezite, Procolo îi ieşi în faţă:
—
Cine ţi-a dat voie, strigă, să ieşi noaptea din colegiu?
Înspăimântat
de apariţia unchiului, Benvenuto, de la primele cuvinte, se întoarse şi fugi în
pădure împreună cu trei sau patru colegi care până atunci rămăseseră în umbră.
Odată
îndepărtaţi copiii şi potolit cu mare trudă în desişul profund al pădurii ecoul
cuvintelor sale, Procolo merse spre centrul luminişului poruncind cu voce tare:
—
Daţi-i înainte! Începeţi! Muzica aceea nu era rea. Cântecul lui Matteo se
stinsese însă dintr-odată, lăsând loc unei tăceri grele. Procolo observă că,
fără să facă zgomot, duhurile se îndepărtau repede. Unul dintre ele, cu un
butoi mare, înainta pe pajişte şi, bătând cu nodurile degetelor în doage, chemă
să se adune flăcăruile de gaze care una câte una se lăsară la pământ, lunecând
în recipient. Când le culese pe toate, se afundă şi el în pădure.
Procolo
zări totuşi un ultim duh care întârziase la marginea luminişului.
—
Ce mai e şi povestea asta? Strigă el. Aţi întrerupt serbarea pentru că au
plecat băieţii? Dar mai sunt şi eu pe aici, mi se pare.
Duhul
veni spre colonel. Era Bernardi.
—
Nu pot să fac nimic, răspunse. Matteo, după cum se pare, a plecat. Şi apoi
tovarăşii mei, o mărturisesc, au avut întotdeauna o slăbiciune pentru copii.
—
Şi voi sunteţi la fel ca oamenii, spuse colonelul pe un ton amar. Cât suntem
mici, nu ne mai ajung atenţiile; când am devenit apoi mari, am trudit şi suntem
obosiţi, nu mai există niciun câine care să ne privească.
—
Problema poate e alta, replică Bernardi încet. La o anumită vârstă, voi toţi,
oamenii, vă schimbaţi. Nu mai rămâne nimic din ce eraţi mici. Ajungeţi de
nerecunoscut. Chiar şi tu, colonele, cândva trebuie să fi fost altfel…
Cei
doi rămaseră aşa unul în faţa celuilalt pentru câteva clipe, fără a spune un
cuvânt. Apoi Bernardi îl salută, îndreptându-se încet spre desişul pădurii,
care acum era toată singurătate şi tăcere.
În
cele din urmă porni şi colonelul, făcând să se clatine şi să scârţâie puţin
felinarul stins. Făcu şase sau şapte paşi, apoi se opri, întorcându-se deodată
înapoi: avusese impresia că cineva îl urma.
Privi,
dar nu era nimeni. Totul era nemişcat şi liniştit, în lumina lunii. El văzu
însă atunci că lasă în urmă o imensă umbră neagră, cu totul disproporţionată.
Faptul că luna apunea şi razele sale erau tare oblice nu ajungea să explice
lungimea aceea neobişnuită.
Colonelul
făcu vreo câţiva paşi, apoi se întoarse din nou:
—
Ce vrei de la mine, umbră blestemată? întrebă cu un glas furios.
—
Nimic, răspunse umbra.
Dino Buzzati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu