Povestile lui Wilhelm Hauff (26)

Piticul Nas-Lung (4)

Dar nu plecă bucuros. Pentru el sosise ziua ruşinii şi a nenorocirii. Nu ştia cum să facă plăcinta. De aceea se duse în camera sa, plîngîndu-şi soarta. Atunci gîsca Mimi, care avea voie să umble prin cameră, se apropie de el şi-l întrebă care este cauza suferinţei sale.

—   Şterge-ţi lacrimile! îi spuse ea cînd auzi de plăcinta crăiasă. Bunătatea aceasta se afla deseori pe masa tatălui meu şi ştiu oarecum de ce-i nevoie pentru a o face; iei cutare şi cutare, pui atît şi atît, şi chiar dacă n-o să aibă tot ce-i trebuie, boierii n-or să fie prea năzuroşi.

Aşa vorbi Mimi.

    Piticul sări în sus de bucurie, binecuvîntă ziua cînd cum­părase gîsca şi se apucă să pregătească plăcinta crăiasă. Făcu mai întîi puţină, de încercare, şi o găsi nespus de bună, iar mai-marele bucătarilor, căruia îi dădu să guste, îi lăudă din nou priceperea.

     A doua zi, piticul pregăti plăcinta într-o tavă mai mare şi o împodobi cu coroniţe de flori. Imbrăcînd cea mai frumoasă haină de sărbătoare, se duse şi el în sufragerie. Cînd intră, slujitorul care servea la masă tocmai era pe cale să taie plăcinta şi s-o întindă stăpînului şi oaspetelui acestuia, pe o lopăţică de argint. Prinţul muşcă cu poftă din ea, ridică ochii în tavan şi, după ce înghiţi, spuse :

 —   A-a-a, pe drept cuvînt se numeşte crăiasa plăcintelor; dar şi piticul meu este craiul tuturor bucătarilor, nu-i aşa, dragă prietene?

Oaspetele luă cîteva bucăţele, le gustă, le cercetă cu luare-aminte şi zîmbi dispreţuitor şi tainic:

 —   A făcut-o destul de bine, răspunse el împingînd far­furia înapoi, dar nu e chiar crăiasa; era de aşteptat! Atunci prinţul încruntă sprîncenele mînios şi se învăpăie de ruşine,

 —   Pitic ticălos ! strigă el. Cum îndrăzneşti să faci o ase menea ocară stăpînului tău? Să poruncesc oare să ţi se taie capul tău cel mare, drept pedeapsă că ai gătit prost?       .

 —  Vai, stăpîne! Pentru numele lui Dumnezeu! Am făcut plăcinta după toată rinduiala; sînt sigur că nu-i lipseşte nimic! spuse piticul tremurînd.

 —  Minţi, băiete! răspunse prinţul şi-l lovi cu piciorul. Dacă ar fi aşa, oaspetele meu n-ar spune că-i lipseşte ceva. Am să te toc şi am să pun să te facă pe tine plăcintă!

 —    Fie-vă milă! strigă tînărul şi, tîrîndu-se în genunchi    spre oaspete, îi îmbrăţişă picioa-rele. Spuneţi-mi ce-i lipseşte plăcintei de nu vă place? Nu mă lăsaţi să pier din pricina unui pumn de carne şi de făină!

 —    Asta n-o să-ţi folosească prea mult, dragul meu, răs­punse străinul rîzînd. Mă gîndeam încă de ieri că n-ai să poţi face această mîncare ca bucătarul meu. Află că-i lipseşte o buruiană, care nu e deloc cunoscută pe aici, buruiana Strănută-cu-plăcere. Fără aceasta, plăcinta n-are gust şi stăpînul tău n-o să mănînce niciodată plăcinta pe care o mănînc eu.

 Atunci stăpînul Ţării francilor se mînie:

 —     Şi totuşi am să mănînc! strigă el cu ochi scînteietori. Căci jur pe cinstea mea de prinţ că mîine te voi ospăta cu plăcinta despre care vorbeşti, sau capul băiatului ăstuia va sta înfipt la poarta palatului meu. Pleacă de aici, cîine! Iţi mai dau un răgaz de douăzeci şi patru de ceasuri.

     Astfel strigă prinţul; iar piticul se duse din nou la el în odaie şi se jelui gîştei de soarta sa şi de faptul că trebuie să să moară, fiindcă n-a auzit niciodată de această buruiană.

 —     Dacă numai despre asta-i vorba, spuse ea, pot să te ajut, căci tatăl meu m-a învăţat să cunosc toate ierburile. Altădată ai fi fost sortit pieirii, dar, din fericire, acum e toc­mai lună nouă şi buruiana înfloreşte taman pe vremea asta. Spune-mi, sunt castani bătrîni prin apropierea palatului?

 —     O, da! răspunse Nas-Lung, cu inima mai uşoară. Lîngă lac, la două sute de paşi de castel, se află un pîlc, dar de ce?

 — Această buruiană înfloreşte numai la rădăcina casta­nilor bătrîni, zise Mimi. Să nu pierdem deci vremea, hai să căutăm ce-ţi trebuie! Ia-mă în braţe şi du-mă afară. Am să ţi-o caut eu.

     El făcu aşa cum îi spusese şi plecă cu ea către poarta pa­latului. Acolo însă, străjerul îndreptă puşca spre el şi spuse:

 —     Dragul meu, s-a isprăvit cu tine! N-ai voie să ieşi din palat; mi s-au dat porunci straşnice.

 —     Dar în grădină cred că pot să mă duc, nu? întrebă pi­ticul. Fii bun şi trimite pe unul din tovarăşii tăi la suprave­ghetorul palatului ca să întrebe dacă n-am voie să mă duc în grădină, să caut ierburi.

 Străjerul îi îndeplini rugămintea şi piticul primi învoirea cerută, căci grădina era împrejmuită cu ziduri înalte şi el n-ar fi avut pe unde să fugă.

 Cînd Nas-Lung ajunse cu gîsca Mimi în grădină, o puse cu grijă jos, şi ea, luînd-o înaintea lui, se îndreptă repede că­tre lac, unde se aflau castanii. El o urmă cu inima strînsă, deoarece aceasta era cea din urmă şi singura lui scăpare; dacă nu avea să găsească buruiana, era hotărît să se arunce mai degrabă în lac decît să i se taie capul.

 Mimi căută între timp, însă zadarnic; cercetă pe sub toţi castanii, întoarse cu ciocul fiecare firicel de iarbă, dar nu găsi nimic. De milă şi de frică începu să plîngă. Se lăsa seara şi începea să nu se mai vadă.

 Atunci privirile piticului se îndreptară spre lac şi el strigă deodată :

 —   Uite, uite colo, peste lac, mai e un copac, un copac mare şi bătrîn! Să mergem acolo, să căutăm şi sub el; poate că acolo înfloreşte norocul meu.

 Gîsca îşi făcu vînt şi o luă înainte în zbor ; el fugi repede după ea, cît îl ţineau picioarele lui mititele. Castanul făcea o umbră deasă; împrejur era întuneric şi nu se mai vedea aproape nimic. Deodată, gîsca se opri, dădu din aripi de bucurie, vîrî repede capul în iarba înaltă şi smulse  cu ciocul ceva ce-i întinse apoi cu gingăşie prietenului uimit şi-i spuse:

 —     Asta e buruiana; creşte din belşug pe-aici, aşa că n-o să-ţi lipsească niciodată.

 Piticul privi buruiana dus pe gînduri; răspîndea un miros dulce, care-i amintea fără voie de clipa cînd se prefăcuse din veveriţă în pitic; tulpina şi frunzele erau albastre-verzui şi avea o floare de un roşu aprins, cu margini galbene.

 —   Lăudat fie Domnul! strigă el în sfîrşit. Mare minune! Află că pare să fie aceeaşi buruiană care m-a prefăcut din ve­veriţă într-o făptură cu jalnică înfăţişare, cum sunt acum. Să fac încercarea?

 —    Încă nu, îl rugă gîsca. Ia un mănunchi de buruieni din acestea, hai în camera ta, să strîngem banii pe care-i ai şi-apoi să-i încercăm puterea.

 Făcură astfel. Se întoarseră în odaie. Inima piticului bătea să-i spargă pieptul. După ce făcu din hainele şi încălţămintea sa o legătură în care ascunse cei cincizeci sau şaizeci de gal­beni pe care-i strînsese, grăi:

 —      Cu voia lui Dumnezeu, am să scap de această povară.

      Şi, vîrînd nasul adînc în buruieni, le sorbi mireasma.

 Atunci simţi cum i se întind şi auzi cum îi trosnesc toate mădularele, cum i se înalţă capul dintre umeri şi, uitîndu-se în jos, către nasul său, îl văzu cum se micşorează din ce în ce; spatele şi pieptul i se îndreptară, iar picioarele i se lungiră.

 Gîsca privea cu uimire la cele ce se întîmplau.

 —    Vai, ce mare şi frumos eşti! strigă ea. Slavă Domnu­lui, nu mai semeni deloc cu cel care erai înainte.

 Iacob se bucură nespus. Dar bucuria nu-1 făcu să uite cît de mult îi datora prietenei sale Mimi; inima îl îndemna sâ alerge la părinţii lui, dar, din recunoştinţă, el îşi stăpîni această pornire şi spuse:

—    Cui trebuie să-i mulţumesc decît ţie că sînt iar un om întreg? Fără tine n-aş fi găsit niciodată această buruiană, ar fi trebuit să rămîn veşnic cu înfăţişarea aceea sau să pier sub securea călăului. Ei bine, n-am să-ţi rămîn dator. Am să te duc la tatăl tău. El, care cunoaşte toate farmecele, o să te dezlege cu uşurinţă de vrajă. Gîsca începu să plîngă de bucurie şi se învoi să plece îm­preună cu el numaidecît.

Iacob ieşi cu bine din palat, fără a fi recunoscut, împreună cu gîsca, şi o porni către malul mării, înspre ţara prietenei sale Mimi.

N-are rost să povestesc mai departe cum au ajuns cu bine la capătul călătoriei, cum Wetterbock a dezlegat vraja fiicei sale şi cum Iacob a plecat încărcat de daruri; cum s-a întors în oraşul său şi cum părinţii lui şi-au recunoscut cu bucurie fiul în acest tînăr chipeş; cum şi-a cumpărat cu darurile lui Wetterbock o prăvălie frumoasă şi a ajuns bogat şi fericit.

Trebuie să spun numai atît că, după plecarea lui din pa­latul prinţului, s-a iscat o zarvă cumplită, căci a doua zi, cînd prinţul vru să-şi ţină cuvîntul şi să-i taie capul piticului dacă mu găsise ierburile, ia piticul de unde nu-i.

Oaspetele său îl învinui însă că îl lăsase să fugă în taină ea să nu fie lipsit de cel mai bun bucătar al său, şi se plînse că prinţul îşi călcase cuvîntul dat. Din astă pricină, între cei doi stăpînitori se iscă un mare război, binecunoscut în istorie sub numele de «războiul buruienilor»; se dădură mai multe lupte, dar pînă la urmă se încheie pacea, pe care noi o numim «pacea plăcintei», fiindcă, la serbarea de împăcare, bucătarul prinţului străin pregăti plăcinta crăiasă, care-i plăcu foarte mult prinţului nostru.

Astfel, pricinile cele mai mici au deseori urmări mari. Şi aceasta este, stăpîne, povestea piticului Nas-Lung.

Ilustratii de Livia Rusz

P25