Secretul Pădurii Bătrâne (13)

Prăpădul  

   În primele zile ale lui noiembrie, Sebastiano Procolo îşi cumpără un aparat de radio. Un muncitor urcă din Fondo ca să instaleze antena şi să-l înveţe pe colonel cum funcţionează mecanismul. Apoi, singur, Procolo citi un manual tehnic. În seara de 8 noiembrie instalarea era gata. Se lăsase noaptea când, în prezenţa colonelului, muncitorul făcu verificarea definitivă.

 

   Muzica, pentru prima oară, se răspândi în casă. Se cânta un vals într-o parte oarecare a lumii. Aparatul mergea perfect. Deşi era o seară mai degrabă furtunoasă, se auzeau paraziţi puţini şi slabi.

    — Asta e Riga, spuse lucrătorul, în câteva zile înveţi să distingi toate posturile.

   Colonelul încercă la rândul său să găsească vreo transmisie. Manevra i se păru de îndată uşoară. La urmă se întoarse să „prindă” din nou valsul care se auzea deosebit de tare. Lucrătorul, strângându-şi uneltele, salută şi dădu să plece. Din birou, unde fusese pus radioul, colonelul îl întovărăşi jos, la ieşire, şi-i dădu câteva lire bacşiş. Acum era noapte adâncă.

  Vettore pregătea cina, Sebastiano Procolo urcă din nou în biroul său, care răsuna tot de muzică.

   Dar, cum se aşeză liniştit, colonelul auzi vocea difuzorului tulburându-se uşor, ca şi cum ar fi' pătruns un zgomot nou. Încercă să învârtă butoanele, găsi alte postări, dar nu reuşi să obţină sunetul clar de mai înainte. Părea chiar că zgomotul străin, ca un foşnet confuz, tindea să crească tot mai mult: parcă provenea de la un izvor mai îndepărtat decât acela al muzicii şi nu se suprapunea peste ea, ci ieşea de dedesubt şi amesteca într-un unic bombănit notele instrumentelor.

   Colonelul deschise o fereastră în speranţa că muncitorul nu plecase încă; dar acela era deja departe. Se auzi însă atunci strigătul coţofenei. Poate muncitorul uitase ceva şi avea să se întoarcă? Nu, era Aiuti care venea să discute despre afaceri.

   Şi Aiuti avea acasă un radio mic, dar nu se pricepea deloc. Cu toate acestea, colonelul, care se indispuse, vru să-l facă să asculte aparatul său şi să-i ceară o părere asupra ciudatului deranjament.

    Se auzi, dar în mod confuz, un fragment de operă.

    — E Faust, mi se pare, spuse Aiuti, dar dumneavoastră, colonele, aveţi dreptate, parcă ar fi o voce dedesubt. Straniu, mai spuse după un timp Aiuti, s-ar zice că e zgomotul pe care-l fac codrii când suflă vântul.

    — Zgomotul codrilor? întrebă colonelul.

    — Da, am spus şi eu aşa, ştiu doar că e imposibil.

  Deranjamentul neîncetând toată seara, Sebastiano Procolo trimise în ziua următoare să-l cheme pe muncitor. Pus din nou să funcţioneze de către acesta, aparatul merse acum perfect. Ba chiar muncitorul, la dorinţa lui Procolo, rămase până seara târziu.

    — Nu ştiu deloc ce putea să fi fost, declară el. Sigur, am mai auzit vorbindu-se alteori de fenomene asemănătoare, pe care ştiinţa nu reuşeşte să le explice; şi se-ntâmplă şi cu aparate din cele mai bune mărci.

    Dar şi în seara aceea, la câteva clipe după ce plecase muncitorul, colonelul auzi amplificându-se din fundul difuzorului vaietul acela enigmatic. Sări numaidecât la fereastră şi reuşi să-l cheme pe tehnician. Abia intrase acesta în birou, fără ca măcar să fi atins aparatul, că plicticosul zumzet încetă deodată.

    — Nu ştiu nici eu ce să spun, făcu, încurcat, Procolo, dar garantez că de îndată ce aţi plecat, zgomotul acela s-a şi auzit, identic cu cel de ieri, sunt sigur că nu greşesc.

    Muncitorul îl privi perplex şi-ncepu să râdă.

    — Iertaţi-mă, ştiţi, râd pentru că faptul e tare curios. De altfel, sunt lucruri care se întâmplă. Îmi amintesc, în război, pe când eram telefonist. O dată m-am dus cu sergentul meu să dorm într-o vilă mare ai cărei stăpâni plecaseră. Erau paturi la discreţie, şi aşa ne-am culcat în două camere diferite. Eu adormisem deja când mă trezeşte sergentul. „Aud nişte zgomote, îmi spuse nervos, nu înţeleg ce poate să fie, vino şi tu acolo un moment.” Mă duc eu, dar era o linişte de mormânt. Mă întorc în camera mea şi-l văd pe sergent că se-ntoarce după câteva minute. „Nu sunt poveşti, spune, iar am auzit zgomote.” Mă duc iar în camera lui: tăcere. Şi cu toate acestea, sergentul acela era un flăcău curajos, care nu se speria cu una cu două.

   — Nu văd cum se potriveşte povestea asta, obiectă colonelul, vizibil contrariat. Doar n-am visat zgomotul acela.

    — Dar, în sfârşit, întrebă muncitorul, ce fel de zgomot e? Ce auziţi?

   — O, Doamne, nu-i uşor de spus, răspunse Procolo, e un fel de zumzăit. Uite, imaginaţi-vă vuietul unei păduri când e vânt puternic.

    Tehnicianul dădu din cap:

   — Vă jur că nu înţeleg nimic. Dacă eventual mă mai chemaţi mâine, să încercăm să schimbăm antena.

  Muncitorul fu rechemat, veni şi un inginer al firmei, fu schimbată poziţia antenei, dar Procolo, când era singur, continua să audă vuietul acela profund, care urca de la o depărtare infinită, se amplifica progresiv, înghiţea melodiile tenorilor, viorilor şi ale orchestrelor întregi până când umplea toată casa.

  Probabil preocupat să nu pară ridicol, colonelul Sebastiano Procolo nu mai insistă ca muncitorul să repare defectul radioului. Faptul îl aduse însă într-o stare de turbare.

   În fiecare seară Procolo se încăpăţâna să deschidă aparatul, îl stingea îndată ce zgomotul inexplicabil absorbea orice alt sunet, îl deschidea iar după câteva minute, încerca una sau alta din lungimile de undă, se învârtea în sus şi în jos, nervos, prin birou, sau stătea drept în faţa ferestrei, cu mâinile împreunate la spate, fixând întunericul nopţii.

   În cele din urmă colonelul îl rugă pe Bernardi să vină în biroul său. Deschise radioul şi când se auzi din difuzor zgomotul nefast, întrebă pe un ton plin de aluzii:

   — Cunoşti zgomotul acesta, Bernardi? Îl cunoşti, nu-i aşa?

   — Din păcate, îl cunosc, răspunse celălalt, e din august de când mă chinuieşte.

   — Şi, la dracu', ce este?

   — Din august codrul se tânguie în toate nopţile. Niciunul dintre tovarăşii mei nu ştie să spună de ce. Dar toţi simt că ceva merge prost. Şi eu, şi eu o simt. E ca o ameninţare, în toate nopţile e aşa, şi copacul meu strigă. Pot spune că mă pricep la brazi, şi aici schiţă un sărman surâs, dar nu înţeleg ce-i pe cale să se întâmple. Ca şi cum o boală ar cloci în noi; şi noi n-o cunoaştem. Colonelul tăcu un timp, apoi, arătând difuzorul, întrebă:

   — Dar cum de intră acolo înăuntru? Nu cumva aveţi vreun post de radio?

  — Nu, făcu Bernardi, repetând surâsul dinainte, chiar o staţie nu avem. Nu ştiu nimic despre treaba asta. Pot spune doar un singur lucru: spre sfârşitul lui iulie, îmi aduc aminte perfect, dinspre Fondo a venit un nor de fluturaşi albi care a intrat în codru. Câteva nopţi au continuat să zboare. Şi eu doar atâta ştiu: că de atunci a început chinul. Şi apoi tăcu.

   Adevărul se află abia primăvara, când din crăpăturile trunchiurilor ţâşniră mii şi mii de viermi. Fluturii albi, aduşi la 26 iulie de misteriosul car, infestaseră pădurea cu ouă, ouăle aşteptaseră căldura şi acum nenumărate omizi verzi-galbene roiau în sus pe ramuri.

   A fost o primăvară sinistră. Imenşii brazi simţiră urcându-le pe trunchi fiinţele acelea moi şi târâtoare, le simţiră răspândindu-se pe ei cu un susur slab. Omizile înaintau îndrăzneţe, intonând nişte cântece prosteşti de-ale lor şi urându-şi reciproc treabă bună. Mari nori cenuşii de formă înspăimântătoare atârnau în zilele acelea pe cer, păsările erau răguşite, vânturile aveau miros de ars şi de mucegai.

   Începu o omidă mică, dar născută înaintea tuturor: luă o frunză de brad, o rupse în jumătate, o bucată o lăsă să cadă pe jos, cealaltă, începută de la peţiol, o devoră cu o lăcomie nespusă. Făcu la fel cu a doua frunză; apoi o mâncă pe a treia. Şi toţi fraţii săi împliniseră între timp distrugerea. Bernardi, ca şi toate celelalte duhuri, nu se prea speriaseră; oricât de vorace, micile larve nu ar fi putut desigur înghiţi toată pădurea, credeau ei. Dar viermii păreau că se înmulţesc, în toată pădurea se auzea un ţăcănit neîntrerupt de frunze rupte.

   Nu pe toţi copacii se născuseră larve. Şi totuşi, nu fu cruţat niciunul. Omizile se lăsau spânzurând în jos de pe crengi, în aer, cu ajutorul unor fire foarte subţiri ca de păianjen. Le era de ajuns un vânt uşor, ca să înceapă să penduleze. Unu-doi, unu-doi, îşi imprimau ele uşoare impulsuri, care măreau mereu oscilaţia.

  Apoi, când ajungea o adiere mai puternică, hop! Se lăsau împinse, până atingeau copacul vecin.

  În întreaga Pădure Bătrână se vedeau balansându-se aceste leagăne tăcute. Pretutindeni erau roadere, mestecare, rotire în aer, schimb de chemări, râs mârşav de mulţumire. Fie soare, fie ploaie, omizile acrobate continuau să se îndoape.

   Distrugerea continuă fără pauze. Nici Bernardi, nici Comisia Silvică interpelată nu ştiură să găsească un remediu. Un specialist în silvicultură, adus special, spuse că acum era prea târziu: ar fi trebuit distruse ouăle înainte să vină primăvara; acum nu mai rămânea decât să se aştepte ca omizile să se transforme în crisalide, pentru a le aduna pe acestea, pe cât era posibil.

    Radioul colonelului funcţiona acum în sfârşit bine. Pădurea Bătrână nu se mai tânguia noaptea, ci zăcea într-o tăcere chinuită, pe când ramurile erau descojite şi pe cer se profilau scheletele goale.

    Ca resursă extremă, Procolo se gândi chiar s-o interpeleze pe coţofană.

  — Există unul singur care poate salva brazii, răspunse pasărea. Ţi-o spun la ureche: e Matteo. Dacă vrei, trimite-l la mine, îi voi da eu instrucţiuni.

   Numaidecât colonelul îşi chemă vântul.

   — Ascultă, Matteo, îi spuse, de data asta poţi să te reabilitezi. Doar tu poţi salva codrul. Du-te la coţofană, care-ţi va da instrucţiunile.

  Matteo se simţi reînsufleţit la această ştire. Deci mai era cineva care să aibă nevoie de el.

  Toată noaptea vântul stătu la sfat cu coţofana. Dimineaţa plecă cu mare elan, străbătu valea, ajunse la un munte îndepărtat, acoperit de păduri, şi începu să şuiere, strigând adunarea.

   Înainte de apusul soarelui, Matteo se înapoie la casa colonelului. Trăgea după el un nor dens de mici făpturi zburătoare care scoteau un zumzet ascuţit: o armată de ihneumone.

 Aşa cum făcuseră fluturii albi, ihneumonele se împărţiră dintr-odată în nenumărate grupuri mici, împrăştiindu-se prin pădure. Erau insecte subţiri, cu aripile transparente, cu corpul zvelt. Femelele, care erau mai numeroase, purtau un ac lung în chip de coadă.

  Începu o vânătoare tare curioasă. Pe când masculii se-nvârteau ca să ochească prăzile, femelele asaltau omizile devoratoare.

   Pline până în gât de mâncatul continuu, omizile nu ştiură să se apere. Nu avură nici măcar timp să dea alarma, atât de neaşteptat fu atacul. Scoţând strigăte subţiri pentru a se invita unele pe altele, ihneumonele se prăbuşeau peste omizi, le apucau de peri, le strângeau între picioare, acoperindu-le de insulte. Apoi le străpungeau cu acul cu o viteză surprinzătoare, în orice parte a trupului. Exclamau: „Na-ţi medicamentul care te poate vindeca pentru totdeauna!” Sau: „Numără câte îţi pun, că pe urmă va trebui să le scuipi!” Sau: „Ia-l şi pe ăsta ca acont!” Şi alte asemenea expresii de ocară.

    La fiecare înţepătură de ac, ihneumonele vârau un ou în corpul omizilor.

   În toată Pădurea Bătrână, timp de câteva zile, se simţi un mare chef de luptă. Fără să-i mai intereseze mâncatul, viermii se spânzurau pe firele lor, trecând de pe o creangă pe alta într-o fugă disperată, sperând să poată scăpa. Dar ihneumonele masculi îi ocheau oriunde se ascundeau. „Uite aici alt amic!” le strigau soţiilor lor, făcându-le să vină în fugă în spinarea viermelui.

   Câte un vierme, la început, încerca să se opună ihneumonelor începând o luptă furibundă. Dar foarte curând toţi ce convinseseră că, odată prinşi, nu mai exista putinţă de scăpare. Doar una singură dintre atacante (mutilată la o labă) fu asaltată la rândul ei de o duzină de omizi în acelaşi timp. Înainte ca ai săi să ajungă s-o ajute, sărmana muri sufocată.

  Vânătoarea dură, sălbatică, câteva zile. Brazii, care nu mai erau devoraţi de omizi, îşi făcură iluzii că flagelul s-ar fi sfârşit pentru totdeauna şi că viermii străpunşi astfel, cu toate ouăle acelea în corp, ar fi avut puţine ore de trăit.

   Dar viermii nu muriră. Abia eliberară ihneumonele terenul, că ei începură să se dezmorţească, blestemând de durerea rănilor. Apoi tânguielile se stinseră încet-încet. Găurile se cicatrizau iute. Suferinţele dispărură.

  Aranjându-şi perii, care se ciufuliseră groaznic, viermişorii începură iar să mănânce, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar le era mai foame decât înainte, înghiţeau frunze peste frunze, în câteva ore se umpluseră ca nişte burdufuri mici.

    Bernardi îi povesti colonelului faptul, colonelul se răsti la Matteo, vântul îi ceru explicaţii coţofenei, coţofana schiţă un rânjet sec.

    — Sunteţi nişte ignoranţi fenomenali, spuse pasărea. Mă uimiţi într-adevăr cu întrebările astea tâmpite!

   Vântul nu avu curajul să insiste, ca să primească lămuriri; evident, făcuse o impresie proastă.

    În vâlcelele adânci se topeau acum ultimele pete de zăpadă, era o zi caldă de aprilie şi puii veveriţelor luau primele lecţii de căţărat, când una dintre omizile răutăcioase îi spuse unei soaţe, cu gura încă plină de mâncare:

    — Nu ştiu, dar azi am o senzaţie ciudată. Ca şi cum aş avea ceva în mine care se mişcă. E adevărat că de bine, mă simt bine. M-am îngrăşat cu jumătate de gram în ultima săptămână.

   — Taci, făcu soaţa, că nici eu nu-s azi în apele mele. Am mâncat prea mult, draga mea, şi s-au produs umori rele care acum ne circulă prin corp.

   În momentul acela, o a treia omidă, la o distanţă de doi centimetri, scoase un ţipăt ascuţit, scuipă frunza pe care o mesteca şi se dădu peste cap. Atunci, lucru groaznic de spus, pielea ei se-ngroşă rapid în mai multe puncte, ca acoperită de nişte furuncule fulgerătoare, apoi bubuliţele se sparseră şi din craterele minuscule apărură căpşoare de viermişori. Ieşiţi în aer liber, creaturile acestea scoaseră un suspin de uşurare, felicitându-se pe rând cu urări de tot felul, ieşiră încet şi cu restul corpului, pe când larva răutăcioasă horcăia, urlând de durere. Când ultimul viermişor ieşi (erau cu totul vreo patruzeci), vandala omidă se întinse moartă pe loc.

  — Blestem! strigă prima omidă, distrusă de groaznicul spectacol. Ouăle ihneumonelor au scos la iveală viermii aceia! Iar noi suntem pierdute!

   Omida înţelesese situaţia. Introduse în trupurile viermilor devastatori, ouăle ihneumonelor se deschiseseră şi din ele ieşiseră viermişori mici. Şi pe când îşi umpleau burta, vandalele nu bănuiau că hrănesc astfel şi noile creaturi care creşteau în sânul lor.

   Venise sfârşitul. Fiii ihneumonelor se trezeau; trecându-şi un cuvânt de ordine, năvăleau afară, spărgând învelişul omidei. Şi aceasta, sfâşiată, murea.

   Explozii de urlete sfâşietoare se ridicară unul după altul în pădure. De cum dădea semne că se simte rău, larva, condamnată, era părăsită de tovarăşii ei, care nu mai suportau spectacolul atroce; rămânea singură să aştepte ieşirea viermişorilor, supliciul mortal. Chiar şi omizile dotate cu mai mult curaj nu rezistau la durerea înspăimântătoare; odată anulată orice amintire de demnitate, se tăvăleau pe jos, scuipând blesteme din cele mai vulgare, cu gura plină de bale.

   — Ajunge, ajunge! strigau păsărelele, zguduite de înfiorătorul spectacol. Dar prăpădul nu dură puţin. Nu era nici măcar o omidă care să nu fi suferit injecţia aceea cu ouă, nici măcar una care să poată scăpa. Din crengi era un fel de ploaie: muribunde, omizile se prăbuşeau la pământ cu un pocnet uşor.

   <Notă> Vocea omizilor, bineînţeles, chiar în aceste paroxisme de furie şi de durere, nu era mare lucru în comparaţie cu, să spunem, vocea păsărilor. Urechea omenească nu reuşeşte, în general, să o perceapă.

    În Pădurea Bătrână se lăsă o mare tăcere. Chiar şi vântul Matteo era departe, ca să-şi anunţe fapta miraculoasă. Nu mai părea cel de acum câteva zile, atât de ridicat îi era moralul şi atât de vioi mersul. Nimeni într-adevăr nu-i putea refuza recunoştinţa. Şi totuşi, în asemenea situaţie îşi dădu atâta importanţă încât reuşi să-i dezguste şi pe puţinii care-i mai păstrau oarecare simpatie.

   În cea de-a treia zi de când începuse prăpădul nu mai rămăseseră în Pădurea Bătrână decât câteva zeci de omizi. Frământate de măcelul tovarăşelor lor, ele pierduseră orice poftă de mâncare şi aşteptau mute să le sune ceasul.

   — Poate că am scăpat, remarcă o optimistă disperată. E drept că ihneumonele ne-au împuns şi pe noi, dar se poate să nu ne fi umplut cu ouă. Poate avem doar doi sau trei în corp din viermişorii aceia infernali. Poate vom scăpa. Cine ştie, de altfel, nu e exclus ca în noi ouăle să fi putrezit, fără să fi scos nimic. Nici n-ar fi ceva nemaipomenit.

   Fraza îi fu retezată de un spasm acut. Pe spinare se formară instantaneu zeci de protuberante. Perii, prin reacţie nervoasă, se zbârliră ca arcurile de ceas. Era moartea. Mute de spaimă, celelalte omizi se retraseră, cu figuri de circumstanţă, care de-o parte, care de alta.

  În cea de-a patra zi nici măcar o omidă nu mai era în viaţă. Între timp, larvele ihneumonelor intraseră în gogoaşe, ieşind din circulaţie. Şi Pădurea Bătrână rămase singură, sfâşiată ici şi colo, dar liberă şi purificată: pretutindeni domnea o mare linişte, proprie convalescenţei.

Cap1 Cap12 Cap14