Din povestile lui Constantin Ţoiu(1)

După ce lovitura s-a dus

Crin sosea în ziua aceea în Bucureşti cu un tren de la miezul nopţii. Nu-l mai văzusem de patru ani, şi o carte poştală, singura din acest timp, cu scrisul lui dezordonat, acum răbdător aşternut, îmi anunţa întoarcerea. Nu încheiase cu „la revedere", nici cu „te îmbrăţişez"; scrisese apăsat, caligrafic: Salu­tări lui Titi.

   Titi era cotoiul nostru negru, cu care, băieţi mari, încă ne mai jucam, pitindu-ne pe sub paturi şi punîndu-l să ne caute... Cînd Titi ne găsea, îşi umfla speriat coada, se arunca pe masă, sărea bezmetic dintr-un fotoliu într-altul, pe rafturile bibliotecii şi de acolo, cu un salt lung — ultima lui figură pe care totdeauna o executa cu aceleaşi mişcări —, se agăţa sus de tot de perdelele albe de muselină, unde ră­mînea atîrnat fără a-şi mai putea desprinde ghearele din perdelele rupte. El însă ştia că noi avem să-l dăm curînd jos, descurcîndu-i una cîte una ghearele înfipte în muselină, şi aştepta cuminte, cu capul întors, cu botul negru căscat, sîngeriu, scoţînd su­netele lui mici, răsfăţate, de învins care domină.   Ţ

Titi murise. Crin n-avea de unde să ştie şi, trimiţînd adolescenţei noastre salutul acela neaşteptat, voia să-mi dea de înţeles că ce ne legase pe noi mai mult, ca fraţi, rămăsese un bun neschimbat.

Acceleratul trăsese sub pavilionul Gării de Nord. Lumea se scurgea pe peron grăbită, dar Crin nu se arăta. Mergeam în sens invers, atent la feţele călă­torilor, asurzit de lumina neonului. Totdeauna cînd merg prin neon mi se pare că nu mai aud bine, că mi se înfundă urechile şi că soarele n-o să mai ră­sară niciodată. Spre coada garniturii, l-am văzut. Ajuta o doamnă bătrînă să coboare din vagon, spunîndu-i nu ştiu ce, conversase probabil cu ea în com­partiment şi discuta şi acum: obiceiul lui de a pălă­vrăgi, de a intra oricînd şi oriunde în vorbă cu oricine.

Îmi aduc aminte că, printre atîtea motive de neîn­ţelegere (paradoxurilor lui enervante, gen „cea mai bună dovadă că oamenii nu-s făcuţi pentru muncă e că suferă cînd muncesc"), ne mai certam şi pen­tru limbuţia asta. „Eşti o hahaleră!" îi strigam. El spunea că nu, că e sincer, deschis, „amabil", „soci­abil". Ultimul cuvînt mă irita : presupunea contra­riul, ascundea de fapt o concesie orgolioasă, şi acel „bil" din coadă mă făcea mereu să mă gîndesc la mutra unuia care ar fi strîmbat din buze, dispreţui­tor. Ştiam că sinceritatea lui Crin, nevoia lui de „a se deschide", era o teamă, teama de a rămîne cu sine însuşi, de a răspunde la nişte întrebări pe care în clipele de linişte şi de singurătate glasul lăuntric ţi le repetă, neiertător. El fugea de acest glas, nu-şi găsea nicăieri locul, şi negăsindu-l, îi era indiferent unde se află. Da, asta-i: Crin purta, sub înfăţişarea lui de băiat săritor la toate, păcatul indiferenţei.

Mama avea o vorbă care-l definea perfect.

—     Pe Crin — spunea ea — unde-l trimiţi, acolo îl uită Dumnezeu!

Cînd am auzit întîia oară vorbele acestea, m-am gîndit că Dumnezeu îl uita pe Crin, fiindcă el nu-l întreba niciodată nimic. Nu îndrăznisem să-i spun mamei ce credeam eu, mă gîndisem doar.

Pe urmă, în facultate, Crin făcuse prostia aceea şi acum, pe peron, întîrzia politicos, ajutînd-o pe doamna bătrînă, iar cele dintîi cuvinte pe care le-am auzit din gura lui, apropiindu-mă, fără să mă vadă, au fost:

—    Sărut mîinile, doamnă... să ne vedem cu bine, doamnă...

—    hgf

Aşteptam să termine. Şi aici punea o întîrziere, tocmai în clipa cînd un altul ar fi alergat să vadă luminile bulevardelor, cum mai arată un tramvai...

După aceea, cînd s-a întors şi ne-am văzut, s-a repezit la mine şi a plîns. Plîngea pe umărul meu şi eu n-aş fi vrut să plîngă, măcar în momentul acela, dar el plîngea ca un copil.

—     Taci, prostule, îi ziceam, mîngîindu-l, hai taci, c-a trecut!

Crin plîngea cu lacrimi mari, calde, frecîndu-şi faţa de umărul meu, de bluza mea de vinilin. Cîteva lacrimi îmi lunecaseră pe după guler, pe gît, şi am avut impresia că nu mai era plîns, că mă prinsese ploaia.

Pe urmă Crin şi-a revenit, şi-a regăsit verva, ve­selia lui şi a vrut să bem la bufetul gării o bere. Tot drumul se gîndise la bere. Mergeam braţ la braţ ferindu-ne de evoluţiile cărucioarelor cu mărfuri, şi el vorbea într-una, bucuros. Prea bine nu-l auzeam. Pe mine lumina neonului mă asurzeşte şi-mi dă sen­zaţia aceea curioasă că soarele n-o să mai apară nici­odată. Tăceam şi fiindcă nu reuşisem să vărs o la­crimă, şi atunci s-a întîmplat lucrul de care mă temeam.

De un an şi ceva mă pregăteam, mă urmărea gîndul unde avea să se întîmple. Pe stradă? In vreun restaurant? In tramvai? Şi probabil că mai întîi aş fl înghiţit în sec, inima ar fi pornit să-mi bată ne­buneşte, şi aş fi răsuflat adînc, mi-aş fi căutat, cîntărit, rostit cu un calm îngheţat cele mai banale cu­vinte.

—    Ce faci, Alina?

—    Ea e! am exclamat strîngîndu-l pe Crin de braţ.

Dar ea nu mă zărise. Fugea cu o valiză în mînă prin mulţime, şi un tip, în urma ei, o striga pe nume să nu fugă, că mai sînt cinci minute, cinci minute, îi arăta cu mîna.

     M-am întors şi în aceeaşi secundă am văzut-o aruncîndu-se în lacul rece de munte — un lac hoţ, mincinos. Se dezbrăca din mers şi se azvîrlea în lacul acela limpede, glacial, dintre brazi. „Mor de căldură — spunea — (nu cred să-i fi fost cuiva vreodată mai cald), aş sta şi-ntr-o baterie cu gheaţă-ntre sticle." Nu intram niciodată în apă, o priveam de pe ponton. Atunci îmi aduceam aminte cum într-o primăvară mergea spre şapte sate pe linia în­gustă a unei căi ferate, şi rîul de-alături se umflase acoperind terasamentul pînă la linie... Un ţug trecea şi trebuise să se arunce de pe terasament în rîul rece cu pojghiţi de gheaţă; stătuse cufundată pînă la cozi cu ghiozdanul în spate şi asta ţinuse destul de mult, pînă ce trecuseră toate vagoanele — eram Scufiţa Roşie, spunea, şi lupul era trenul...

Ieşea din lacul de munte, dîrdîind, cu buzele în­vineţite, şi alergam cu halatul în mîini. Ea spunea că în mijloc lacul avea un tunel care dădea în Marea Roşie, aşa spunea lumea, şi tot ce s-ar fi putut să fi fost adevărat (era un lac viclean, un lac mincinos) — şi prin tunelul acela să fi ajuns direct la arabi...

O strîngeam în braţe în halatul umezit. Încet, ha­latul se încălzea. Scotea aburi.

Mă uitam în ochii ei miopi (atît de înduioşător de miopi!).

„Cel mai bine văd în apă — spunea — şi-aşa nu se vede nimic." Purta ochelari cu lentile verzi ca nişte faruri sclipitoare.

„Eşti o limuzină, spuneam, un Cadillac..."

—    E un amor de-al tău ? m-a întrebat Crin, întorcîndu-se şi privind în urmă, şi timpul nu mai era timp, era o hîrtie ruptă în mii de bucăţi.

Vocea de la megafon rostea prin lumina neonu­lui:

—    Tovarăşi călători, vă dorim o călătorie plăcută, iar Crin îmi povestea cum, coborînd în fiece gară să bea apă de la cişmele, i se părea că bea bere, iar eu aş fi vrut să treacă mai repede noaptea aceea, să fie ora cinci dimineaţa, cînd toate sînt din nou foarte clare, liniştitor de clare, la proporţia lor nor­mală, cînd suferinţele, oricare ar fi ele, se scurtează brusc în spaţiul dimineţii ca zgîrciul praştiei după ce lovitura s-a dus.