O stare de care m-am invrednicit

Poemul fara sens
Ce-ti mai ramane de facut
cand vine moartea
decat s-o canti intr-un lung poem
fara premise, fara concluzii, fara inteles
dar mai cu seama fara de speranta -
litanie contopindu-se in marele suvoi
al bocetului universal?

Ce mare uimire
sa vezi cum toate fiintele
isi intorc catre tine fete nemaiprivite
iar cele dinauntrul lucrurilor ti se arata a nu fi altceva
decat inconsistente concepte matematice
destramandu-se precum norii cumulus
cand vanturile din nordul impietrit
isi incep, fara de veste, involburarea...

Ah, nu, nu te impotrivi!
Nu te gandi ca trebuie sa faci ce n-ai facut cand inca mai era cu putinta
sau cele ce spun vechile pergamente c-ar fi bine sa fie facute in clipele astea.
Nu plange, nu-ti cere iertare de la nimeni,
nu cauta scapare, nu incerca sa te ascunzi
in carti, in fiinte dragi ori in amintiri.
Nu iti incorda simturile, nu porni razboiul nevazut al mintii,
dar mai ales nu cere indurare.
Aseaza-ti sufletul, in liniste, pe coverta corabiei numite "Neant"
si incepe rostirea poemului tau.
Spune cuvinte fara inteles, construieste sintagme absurde -
sunt singurele pe care moartea le poate intelege
iar asta ii va stirbi victoria -
atat cat poate fi stirbit nimicul, ori infinitul.

Spune mai departe, nu te abate nici cu o cuanta
de la ceremonial.
Ea, moartea, vine oricum, odata ce s-a pornit.
Asa ca asteapt-o linistit, cantandu-i poemul tau fara sens.
Raul Baz, 03.04.2014