Piticul Nas-Lung (3)
În acel oraş, ca pretutindeni, erau
puţine suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era şi
slut pe deasupra. Şi, astfel, nefericitul pitic răbdă toată ziua de foame şi de
sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari şi reci ale unei
biserici. Dar cînd razele soarelui îl treziră a doua zi dimineaţa, el chibzui
cum să-şi câştige pîinea, căci taică-său şi maică-sa îl alungaseră. Era prea
mîndru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un
caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce? Atunci îşi aminti că, sub înfăţişarea
de veveriţă, învăţase să gătească foarte bine; credea pe drept cuvînt că putea
întrece mulţi bucătari; se hotărî deci să-şi folosească cunoştinţele.
De aceea, de îndată ce străzile prinseră viaţă şi ziua de muncă începu,
el intră mai întîi în biserică şi-şi făcu rugăciunea de dimineaţă, apoi o
porni la drum. Prinţul, stăpînitorul acelei ţări, era un mîncăcios binecunoscut
şi un iubitor de ospeţe, căruia îi plăceau bucatele alese; drept care îşi
aducea bucătarii din toate colţurile lumii.
Tînărul se îndreptă spre castelul lui. Cînd ajunse la poarta dinafară,
paznicii îl întrebară ce doreşte şi începură să-l ia în bătaie de joc; el însă
întrebă de mai-marele bucătarilor. Ei se porniră pe rîs şi-l conduseră în curte;
pe unde trecea, slujitorii se opreau, se uitau după el, rîdeau şi porneau în
urma lui, aşa încît, încetul cu încetul, se strînse un alai mare de slujitori
de toate felurile care se îndreptau spre scările palatului: grăjdarii zvîrliră
ţesalele, ştafetele veniră în goană, cei ce băteau covoarele se opriră — toţi
se îmbrînceau şi dădeau fuga; se stîrni o învălmăşeală, de parcă duşmanul s-ar
fi aflat în faţa porţilor, iar văzduhul vui de strigăte:
— Un pitic, un
pitic! Aţi văzut piticul?
Atunci se ivi în uşă supraveghetorul palatului, mînios, cu un gîrbaci
uriaş în mînă:
— Hei,
blestemaţilor, de ce faceţi atîta gălăgie? Nu ştiţi că stăpînul doarme încă?
Vorbind astfel, el roti gîrbaciul prin aer şi-l lăsă să cadă cu putere
pe spinările unor grăjdari şi paznici.
—
Stăpîne, strigară
ei, nu vezi? Aducem un pitic, un pitic cum nu s-a mai văzut!
Dînd cu ochii de prichindel, supraveghetorul palatului îşi stăpîni cu
greu rîsul, temîndu-se ca nu cumva, rîzînd, să-şi piardă fala. De aceea îi goni
pe toţi cu biciul, îl chemă pe pitic înăuntru şi-l întrebă ce doreşte. Cînd
auzi că vrea să vorbească cu mai-marele bucătarilor, zise:
— Nu, fiule; la
mine, la supraveghetorul casei, trebuie să vii. Vrei să te faci măscăriciul
prinţului, nu-i aşa?
— Nu, domnule,
răspunse piticul. Sînt un bucătar priceput şi cunosc fel de fel de mîncăruri
alese; duceţi-mă la mai-marele bucătarilor, poate o avea nevoie de mine.
—
Fie după voia ta,
mititelule. Între noi fie vorba, eşti un băietan fără minte. La bucătărie! Ca
măscărici n-ai munci mai nimic; ai mînca, ai bea după pofta inimii şi ai căpăta
haine frumoase. Dar hai să vedem dacă te pricepi aşa de bine la gătit ca să fii
bucătarul prinţului; iar ca ajutor de bucătar ar fi păcat să-ţi pierzi vremea.
Cu aceste cuvinte, supraveghetorul palatului îl luă de mînă şi-l duse
spre încăperile mai-marelui bucătarilor.
—
Cinstite domn, îi
spuse acestuia piticul şi făcu o plecăciune atît de adîncă, încît atinse
covorul cu nasul, nu aveţi nevoie de un bucătar iscusit?
Meşterul bucătar îl privi din cap
pînă în picioare, apoi izbucni în rîs.
—
Cum? strigă el.
Tu, bucătar? Crezi că aici sunt plite atît de joase ca să te poţi tu uita pe
ele chiar dacă te-ai ridica în vîrful picioarelor şi ţi-ai întinde capul dintre
umeri? Măi mititelule! Cine te-a trimis la mine ca să te faci bucătar şi-a
bătut joc de tine.
Astfel vorbi mai-marele bucătarilor rîzînd, şi împreună cu el rîseră
supraveghetorul palatului şi toţi slujitorii ce se aflau în încăpere.
Piticul însă nu se dădu bătut.
—
Ce preţ are un ou
sau două, puţin sirop şi vin, făină şi mirodenii într-o casă unde ele se află
din belşug? zise el. Porunciţi-mi să vă prepar ceva să vă lingeţi pe degete,
făceţi-mi rost de cele ce-mi trebuie şi am să pregătesc totul repede, în faţa
dumneavoastră. Parcă văd că o să spuneţi: „Straşnic bucătar!”
Aşa glăsui tînărul şi tare ciudat îi mai străluceau ochişorii, iar nasul
lung i se bălăbănea încoace şi încolo şi îşi mişca degetele subţiri în timp ce
vorbea.
— Fie! strigă
meşterul bucătar şi-l luă pe supraveghetor de braţ. Fie, de dragul unei glume,
să mergem la bucătărie.
Trecură prin mai multe săli şi coridoare şi ajunseră în sfîrşit la
bucătărie.
Aceasta era o clădire înaltă şi largă, foarte frumos orînduită; focul
ardea neîncetat în douăzeci de cuptoare, printre care curgea un pîrîiaş
limpede, în ale cărui ape zburdau peşti; merindele ce trebuiau să fie tot
timpul la îndemînă se aflau aşezate în dulapuri de marmură şi lemn scump, iar
la dreapta şi la stînga se înşirau zece săli în care găseai tot ce era mai bun
şi mai gustos în toate ţările, începînd cu Ţara francilor şi pînă în ţara lui
Soare-Răsare. Ajutoarele alergau în toate părţile, mînuind cazane şi crătiţi,
polonice şi furculiţe; cînd intră mai-marele lor în bucătărie, toţi rămaseră
nemişcaţi; se auzea numai pîrîitul focului şi susurul apei.
—
Ce-a poruncit
măria-sa astăzi, pentru gustarea de dimineaţă? întrebă mai-marele pe cel
dintîi bucătar, un om în vîrstă.
— Stăpîne, a
binevoit să ceară supă daneză şi perişoare roşii de Hamburg.
— Bine, zise
mai-marele bucătarilor. Ai auzit ce doreşte stăpînul să mănînce? Te încumeţi să
găteşti aste bucate greu de făcut? Perişoarele n-o să le izbuteşti în nici un
caz; felul în care se fac e secret.
— Nimic mai uşor,
răspunse piticul, spre uimirea tuturor; căci gătise deseori aceste bucate cînd
era veveriţă. Nimic mai uşor! Pentru supă să mi se dea cutare şi cutare
ierburi, mirodenii, untură de mistreţ, rădăcini şi ouă; iar pentru perişoare,
cutare şi cutare, zise el mai încet ca să-l audă numai mai-marele şi cel dintîi
bucătar, pentru perişoare îmi trebuie patru feluri de carne, puţin vin, untură
de raţă, ghimber şi o anumită buruiană ce se numeşte alinarea-stomacului.
—
Ei, pe sfîntul
Benedict! La ce vrăjitor ai învăţat? strigă bucătarul uimit. Ai spus totul întocmai,
iar despre buruiana alinarea-stomacului n-am ştiut nici noi; da, asta are să
facă perişoarele şi mai gustoase. Eşti o minune de bucătar!
—
Asta n-aş fi
crezut-o, spuse mai-marele bucătarilor. Dar să-l lăsăm să încerce. Daţi-i ce-a
cerut, vase şi de toate, şi lăsaţi-l să pregătească mîncarea.
Porunca se îndeplini şi totul fu pregătit pe plită; dar iată că piticul
abia de ajungea cu nasul pînă la plită. De aceea fură puse alături cîteva
scaune, deasupra lor o lespede de marmură, iar mica făptură fu poftită să-şi
înceapă treaba.
În jur, într-un cerc mare, stăteau bucătarii, ajutoarele de bucătar,
rîndaşii şi tot felul de slugi, privind şi minunîndu-se cît de repede şi de
uşor i se mişcau mîinile, cât de curat şi de frumos pregăteşte totul.
Cînd fu gata cu toate, porunci să se pună cratiţele pe foc şi să fie
lăsate să fiarbă pînă va striga el; apoi începu să numere: unu, doi, trei şi
aşa mai departe, şi cînd numără pînă la cinci sute, strigă: “Gata!” Cratiţele
fură scoase, iar tânărul pofti pe meşterul bucătar să guste.
Al doilea bucătar porunci unui ajutor să-i aducă o lingură de aur, o
clăti în apă şi o întinse mai-marelui său, care se apropie cu o faţă gravă de
plită, luă din mîncăruri, gustă, închise ochii, plescăi de plăcere şi zise:
—
Minunat, pe viaţa
măriei sale, minunat! Nu vrei să iei şi dumneata o lingură, supraveghetorule?
Acesta făcu o plecăciune, luă lingura, gustă şi nu mai putu de plăcere
şi de bucurie:
— Cu toată
preţuirea ce o am pentru iscusinţa dumitale, dragă meştere, care eşti un
bucătar priceput, sunt totuşi încredinţat că n-ai fi putut face atît de bine
nici supa, nici perişoarele de Hamburg.
După el gustă şi bucătarul al doilea. Acesta îi strînse piticului mîna
cu toată cinstirea şi spuse:
—
Mititelule, eşti
un meşter desăvîrşit; într-adevăr, buruiana alinarea-stomacului a dat mîncării
un gust cu totul deosebit.
În aceeaşi clipă intră în bucătărie un slujitor al prinţului şi spuse că
stăpînul cere masa.
Mîncărurile fură aşezate pe tăvi de argint şi duse prinţului;
mai-marele bucătarilor îl luă însă pe pitic în odaia sa ca să stea de vorbă cu
ei. Dar abia trecu jumătate din timpul trebuincios ca să spui «Tatăl nostru»
(aceasta este o rugăciune a ghiaurilor, o, stăpîne, şi nu ţine nici pe departe
cît rugăciunea credincioşilor), că veni un slujitor şi-l chemă pe mai-marele
bucătarilor la stăpînul său. Acesta îşi puse repede veşmintele de sărbătoare şi
plecă cu slujitorul.
Prinţul era foarte vesel. Mâncase tot ce fusese pe tăvile de argint, iar
cînd meşterul intră, tocmai îşi ştergea barba.
— Ascultă, meştere,
spuse el, pînă acum am fost întotdeauna foarte mulţumit de bucătarii tăi; dar,
ia spune-mi, cine a gătit azi? De cînd stau pe tronul strămoşilor mei, n-am
gustat o mîncare atît de minunată! Spune-mi cum se numeşte bucătarul şi am să-i
dăruiesc cîţiva galbeni.
— Stăpîne, e o
poveste ciudată, răspunse mai-marele bucătarilor, şi-i povesti cele petrecute
de dimineaţă: cum sosise un pitic care voia neapărat să intre în slujbă ca
bucătar şi cum se petrecuseră lucrurile.
Prinţul se miră foarte, chemă pe pitic în faţa lui şi-l întrebă cine e
şi de unde vine. Bietul
Iacob nu putu să-i spună, desigur, că era vrăjit şi că slujise mai înainte ca
veveriţă. Totuşi rosti adevărul cînd povesti că rămăsese orfan şi că învăţase
la o bătrînă.
Prinţul nu întrebă mai mult şi privi vesel înfăţişarea ciudată a noului
său bucătar.
— Dacă vrei să
rămîi la mine, zise el, am să-ţi dau cincizeci de galbeni pe an, un veşmînt de
sărbătoare şi două rînduri de purtare. Pentru asta însă trebuie să-mi
pregăteşti tu însuţi, zilnic, gustarea de dimineaţă, să porunceşti cum să se
gătească masa de prînz, şi, îndeobşte, să-mi supraveghezi bucătăria. Deoarece
fiecare slujitor din palatul meu capătă un nume de la mine, ai să te numeşti de
acum încolo Nas-Lung şi ai să îndeplineşti slujba de ajutor al mai-marelui
bucătar.
Piticul Nas-Lung căzu în genunchi la picioarele puternicului prinţ al
francilor, îi sărută tălpile şi făgădui să-l slujească cu credinţă.
Astfel, tînărul îşi găsise un adăpost şi-şi făcea datoria cu cinste. Se
poate spune că prinţul era alt om de cînd se afla în casa lui piticul Nas-Lung.
Înainte vreme el obişnuia să arunce în capul bucătarilor castroanele şi tăvile
ce i se aduceau; însuşi mai-marelui bucătarilor îi zvîrlise o dată o pulpă
friptă de viţel, care nu era destul de fragedă, lovindu-l atît de tare în cap,
încît acesta căzuse grămadă şi trebuise să stea trei zile în pat. E adevărat că
prinţul dregea cu cîţiva pumni de galbeni ceea ce făcea la mînie, dar, cu toate
astea, niciun bucătar nu se apropiase cu bucatele de el fără să tremure şi să
se teamă. De cînd sosise piticul la palat, totul parcă se schimbase ca prin
farmec. Prinţul mînca acum de cinci, în loc de trei ori pe zi, desfătîndu-se cu
iscusinţa celui mai mititel slujitor al lui, şi pe chipul său nu se citea
niciodată nemulţumirea. Nu, el găsea
totul nou, minunat, era vesel şi binevoitor şi se îngrăşa pe zi ce trecea.
Deseori, în timpul
mesei, poruncea să vină mai-marele bucătarilor şi piticul Nas-Lung, îi aşeza pe
unul la dreapta, şi pe altul la stînga sa, şi le vîra în
gură, cu mîna lui, cîte o îmbucătură
din gustoasele mîncăruri, bunăvoinţă pe care amîndoi ştiau s-o preţuiască. Piticului i se dusese faima în tot oraşul.
Oamenii se rugau de mai-marele bucătarilor să-i lase să-l vadă pe pitic gătind,
iar unii dintre bărbaţii de vază dobîndiseră învoirea prinţului ca slujitorii
lor să înveţe să gătească de la pitic, ceea ce îi
aducea acestuia un cîştig frumos, căci fiecare plătea zilnic cîte o jumătate de
galben. Şi pentru ca ceilalţi bucătari
să-i rămînă prieteni şi să nu-l pizmuiască, piticul Nas-Lung le dădea lor banii
pe care-i cîştiga de la cei pe care-i învăţase să gătească.
Astfel trăi Nas-Lung
aproape doi ani în belşug şi cinste, şi numai gîndul la părinţii lui îl mîhnea.
Astfel trăi el şi nimic de seamă nu se întîmplă, pînă cînd, într-o bună zi,
iată că se petrecu ceva.
Piticul Nas-Lung era
foarte ager şi priceput la cumpărături. De aceea, de cîte ori avea vreme, se
ducea singur la piaţă ca să cumpere păsări şi fructe. Într-o dimineaţă se duse
la tîrgul de păsări ca să caute nişte gîşte mari şi grase, aşa cum îi plăceau stăpînului său. Se plimbă cercetător de
cîteva ori în sus şi în jos. Ivirea lui acolo, departe de a stîrni rîsul şi
batjocura, îi aducea preţuirea
tuturor, toţi ştiind că e vestitul bucătar al prinţului, fiecare gîscăreasă
fiind fericită cînd îl vedea îndreptîndu-se spre ea.
Deodată, Nas-Lung zări
la capătul unui şir de tarabe, într-un colţ, o femeie care avea gîşte de
vânzare, dar nu-şi lăuda marfa ca celelalte şi nu ademenea muşteriii. Se
apropie de ea, măsură din ochi şi cîntări
gîştele. Erau tocmai aşa cum dorea el; cumpără trei gîşte împreună cu coteţul
lor, îl ridică pe umerii lui laţi şi făcu cale întoarsă. I se păru deodată
ciudat că numai două din gîşte gîgîiau şi ţipau, aşa cum fac gîştele obişnuite
; cea de-a treia însă stătea liniştită şi tăcută, dar ofta şi suspina ca un om.
—
Trebuie să fie
bolnavă, spuse el, să mă grăbesc s-o tai şi s-o gătesc.
—
Dar gîsca
răspunse limpede şi eu glas tare :
— De mă atingi cumva,
Eu te voi muşca.
Gîtul de-mi vei tăia,
In groapă te voi băga.
Inspăimîntat, piticul
Nas-Lung lăsă coteţul jos, iar gîsca îl privi cu ochii ei frumoşi şi deştepţi
şi oftă.
— Ei, drace! strigă Nas-Lung. Poţi să vorbeşti, domnişoară gîscă?
Asta n-aş fi crezut-o. Ei, nu-ţi fie frică! Ştiu ce-i viaţa şi n-am să omor o
pasăre atît de deosebită. Dar fac prinsoare că n-ai fost totdeauna ceea ce eşti acum. Şi eu am fost odată o veveriţă
dispreţuită.
— Ai dreptate,
răspunse gîsca, nu m-am născut cu această înfăţişare ruşinoasă. Vai, la
leagănul meu nu mi s-a spus că Mimi, fiica marelui Wetterbock, va fi ucisă în
bucătăria unui prinţ!
— Linişteşte-te,
dragă domnişoară Mimi, o îmbărbătă piticul. Pe cuvîntul meu de cinste şi de ajutor de meşter bucătar al luminăţiei sale că nimeni nu se va atinge de dumneata.
Am să-ţi fac un coteţ chiar în încăperile mele, o să ai ce mînca pe săturate,
iar cînd n-o să am treabă, am să stau de vorbă cu dumneata. Celorlalţi
slujitori din bucătărie am să le spun că vreau să te îngraş pentru prinţ cu
ierburi rare şi, de îndată ce se iveşte prilejul, îţi dau drumul. Gîsca îi
mulţumi cu lacrimi în ochi, iar piticul făcu aşa cum făgăduise — tăie celelalte
două gîşte, iar pentru Mimi făcu
un coteţ separat, spunînd că vrea s-o pregătească pentru prinţ într-un fel cu
totul deosebit. De asemenea, nu-i dădu hrana obişnuită pentru gîşte, ci
prăjituri şi dulciuri. Ori de cîte ori avea timp, se ducea să stea de vorbă cu
ea şi s-o mîngîie. Îşi povestiră unul altuia ceea ce li se întâmplase şi astfel piticul
află că gîsca era fiica vrăjitorului Wetterbock, care trăia
pe insula Gotland. Acesta se certase cu o zînă bătrînă şi rea, care-l învinsese
prin uneltiri şi înşelăciuni; drept răzbunare, zîna o prefăcuse în gîscă şi o
dusese pînă aici, atît de departe.
După ce piticul Nas-Lung povesti şi el prin ce
trecuse, Mimi îi spuse :
— Mă pricep eu la
de-alde astea. Ne-a arătat nouă tata, mie şi surorii mele, unele lucruri, atît
cît putea să ne dezvăluie. Cît despre cearta din faţa coşurilor cu verdeţuri,
felul în care te-ai prefăcut în veveriţă îndată ce ai mirosit o buruiană,
precum şi unele din vorbele bătrînei, pe care mi le-ai spus, îmi dovedesc că ai
fost vrăjit cu ierburi; deci, dacă ai să găseşti buruiana la care s-a gîndit
bătrîna cînd te-a vrăjit, ai să fii dezlegat.
Slabă
mîngîiere pentru tînăr, căci unde să găsească el acea buruiană? Totuşi el îi
mulţumi şi mai prinse puţină inimă.
In timpul
acesta, prinţul primi ca oaspete pe un stăpînitor vecin, prietenul său. El îl
chemă pe piticul Nas-Lung în faţa lui şi îi spuse
—
A venit vremea
să-mi arăţi dacă-mi slujeşti cu credinţă şi dacă eşti iscusit în meşteşugul
tău. Acest stăpînitor care-i acum oaspetele meu este acela care, precum se
ştie, în afară de mine, e deprins să mănînce din cele mai alese bucate; este un
mare cunoscător în ale bucătăriei şi un om înţelept. Ai grijă deci ca bucatele
să fie zilnic în aşa fel, încît să-l uimească tot mai mult. În acelaşi timp,
dacă nu vrei să-ţi pierzi preţuirea mea, atîta timp cît e aici, să nu faci de
două ori acelaşi fel de mîncare. Pentru aceasta, vistiernicul meu o să-ţi dea
tot ce-ţi trebuie. Dacă e nevoie să prăjeşti chiar aur şi diamante în untură,
fă-o! Mai bine să rămîn sărac decît să roşesc în faţa oaspetelui. Astfel vorbi
prinţul. Iar piticul îi răspunse, făcînd o plecăciune după cum se cuvine:
—
Fie precum spui,
stăpîne! Cu voia lui Dumnezeu am să fac totul în aşa fel, încît prinţul să
rămînă mulţumit.
De data
asta, micul bucătar căută să dea întreaga măsură a iscusinţei sale. Nu
precupeţi banii stăpînului său, dar şi mai puţin puterile lui. Căci putea fi
văzut toată ziua învăluit într-un nor de aburi, lîngă foc, iar glasul lui
răsuna fără încetare prin bucătărie, deoarece el poruncea ca mai mare peste
slujitorii bucătăriei şi peste bucătarii mai mici.
«Ehei! îşi
spunea el. Aş putea face şi eu ca însoţitorii de cămile din Alep, care stîrnesc
straşnică poftă de mîncare călătorilor, povestindu-le cîte-n lună şi-n stele despre
mese îmbelşugate. Înşiră câte un ceas întreg felurile de mîncare ce s-au servit
la acele mese, pînă ce ascultătorii simt că li se face foame şi, fără voia lor,
îşi scot merindele, întinzînd o masă pe care o împart darnici cu însoţitorii
cămilelor; dar eu n-am să fac aşa!»
Prinţul cel
străin se afla de paisprezece zile în ospeţie şi se simţea foarte bine, minunat
de bine. Mîncau în fiecare zi nu mai puţin decît de cinci ori, iar prinţul era
mulţumit de măiestria piticului său, căci vedea plăcerea întipărită pe chipul
oaspetelui. În a cincisprezecea zi, însă, prinţul îl chemă pe pitic la masă
şi-l înfăţişă oaspetelui său, pe care-l întrebă dacă era mulţumit de pitic.
— Eşti un mare
meşter, răspunse prinţul cel străin, ştii ce înseamnă o mîncare bună. De cînd sunt aici, n-ai gătit de două ori aceleaşi bucate şi
le-ai făcut pe toate cu multă măiestrie. Dar spune-mi, de ce nu faci, în sfîrşit,
bunătatea bunătăţilor, plăcinta crăiasă?
Piticul se
sperie, căci nu auzise niciodată de această crăiasă a plăcintelor; dar se
linişti şi răspunse:
—
O, stăpîne!
Nădăjduiam că chipul tău are să mai lumineze multă vreme acest lăcaş; de aceea
am lăsat mai la urmă bunătatea asta. Căci cu ce putea să-ţi ureze drum bun
bucătarul în ziua despărţirii, decît cu crăiasa plăcintelor?
— Aşa? răspunse
stăpînul său rîzînd. În ceea ce mă priveşte pe mine, ai vrut s-aştepţi,
desigur, pînă la moartea mea, ca sa-mi urezi drum bun atunci? Căci nici mie nu
mi-ai făcut niciodată această plăcintă. Gîndeşte-te dar să-mi urezi altceva la
despărţire şi mîine adu la masă această plăcintă.
— Fie precum ai
spus, stăpîne! răspunse piticul şi plecă.
Ilustratii de Livia Rusz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu