sâmbătă, 5 aprilie 2014

Povestile lui Wilhelm Hauff (24)

Piticul Nas-Lung (2)
   Visă ceva ciudat. I se păru că baba îl dezbracă şi îl în­veleşte în piele de veveriţă, că el începe să sară, să se caţăre ca o veveriţă, că se plimbă cu celelalte veveriţe şi cu cobaii, care erau nişte făpturi foarte cuminţi şi aşezate, şi că face cu ele slujbă la bătrînă. La început fu folosit numai ca lustra­giu, adică trebuia să ungă cu ulei nucile de cocos pe care baba le purta ca papuci, să le frece pînă începeau să strălucească. Deoarece în casa părintească fusese adeseori pus la asemenea treburi, era îndemânatic; cam după un an — aşa visă el mai departe — îl folosiră la treburi mai grele; împreună cu alte veveriţe trebuia să prindă firicelele de praf din soare, iar cînd se strîngeau destule, să le cearnă prin cea mai fină sită de păr.
  
    Baba socotea că nu-i pe lume ceva mai bun ca firicelele de praf şi, neputînd să mestece bine din pricină că era ştirbă, punea să i se facă pîine din firicelele de praf din soare.
   După încă un an fu mutat între slujitorii care strîngeau apă de băut pentru bătrînă. Să nu credeţi că pentru asta să­pau vreun puţ sau puneau un butoi în curte ca să curgă în el apă de ploaie; făceau ceva mult mai năstruşnic: veveri­ţele, şi Iacob împreună cu ele, trebuiau să culeagă rouă de pe trandafiri cu ajutorul unor coji de alune; această rouă o bea bătrîna. Deoarece bea mult, «sacagiii» trudeau din greu. După încă un an, fu pus la treburi casnice; avea însărci­narea să cureţe podelele; cum acestea erau din sticlă, pe care se cunoştea orice boare, treaba nu era uşoară. Trebuia să frece cu peria şi să-şi lege cîrpe de picioare, alunecînd astfel prin odaie.
   În al patrulea an fu mutat în sfîrşit la bucătărie. Aceasta era o slujbă de cinste, la care se ajungea după încercări în­delungate. Iacob sluji acolo ca ucenic pînă ce ajunse meşter de prăjituri şi căpătă o îndemînare şi o iscusinţă atît de mari în tot ce privea gătitul bucatelor, încît se mira deseori de sine însuşi; cele mai grele mâncăruri, plăcinte cu două sute de feluri de arome, supe din toate verdeţurile pământului, pe toate le învăţă, pe toate se pricepea acum să le facă repede şi bine.
   Trecuseră astfel vreo şapte ani de cînd se afla în slujba bătrânei, când, într-o zi, aceasta, scoţîndu-şi papucii de cocos şi luînd coşul şi toiagul ca să iasă în oraş, îi porunci să cureţe un pui, să-l umple cu verdeţuri şi să-l rumenească bine pînă se va întoarce ea. Băiatul îi îndeplini poruncile cu toată is­cusinţa. Suci gîtul puiului, îl opări cu apă clocotită, îi smulse cu îndemînare penele, îl curăţă de tuleie pînă ce pielea lui deveni netedă şi moale, apoi îi scoase măruntaiele. După aceea se apucă să aleagă verdeţurile cu care avea să umple puiul.
    În cămara de verdeţuri zări de data aceasta un dulăpior în perete, a cărui uşă era pe jumătate deschisă şi pe care nu-l mai văzuse pînă atunci. Curios, se apropie să vadă ce se află înăuntru şi zări o mulţime de coşuleţe din care ieşea un miros tare şi plăcut. Deschise unul din coşuri şi găsi în el nişte ierburi de o formă şi culoare cu totul neobişnuite. Tulpina şi frunzele erau verzi-albastre şi aveau în vîrf o floricică de un roşu-aprins, tivit cu galben; se uită gînditor la floare şi apoi o mirosi. Mirosea tot atît de tare ca supa pe care i-o gătise bătrîna. Mireasma era însă atît de puternică, încît băiatul începu să strănute din ce în ce mai nestăvilit şi, stră­nutând, se trezi în cele din urmă.
   Era culcat pe canapeaua bătrînei. Se uită uimit împrejur. „Cît de adevărat pare visul! îşi spunea el. Aş fi putut jura că mă preschimbasem într-o netrebnică de veveriţă, într-un semen al cobailor şi al altor lighioane, şi apoi că ajunsesem un bucătar iscusit Ce-o să mai rîdă mama cînd am să-i po­vestesc! Dar n-are să se supere că am dormit într-o casă străină, în loc s-o ajut la piaţă?”
    Cu acest gînd se ridică, voind să plece; trupul îi înţepe­nise din pricina somnului, mai ales ceafa, căci nu-şi putea mişca bine capul încoace şi încolo; îi venea să rîdă de el însuşi că era atît de ameţit de somn, încît, în fiece clipă, fără să-şi dea seama, ba se lovea cu nasul de un dulap, ba de un perete sau, cînd se întorcea repede, se izbea cu el de clanţa uşii.
    Veveriţele şi cobaii alergau scîncind în jurul lui, ca şi cînd ar fi vrut să-l petreacă; ajuns în prag, el îi pofti chiar s-o facă, fiind făpturi drăgălaşe, dar ele fugiră înapoi în casă, pe cojile lor de nucă, şi le auzi numai de departe vaietele.
   Partea aceasta a oraşului unde îl dusese bătrîna era destul de îndepărtată, şi Iacob abia izbuti să se descurce prin uli­cioarele înguste, unde oamenii începură să se îmbulzească spre a vedea, după cum i se păru lui, un pitic ce se arătase prin apropiere; pretutindeni auzi strigăte:
   Hei, ia priviţi ce pitic pocit! De unde o veni? Vai, ce nas lung are, şi ce cap lipit de umeri, ce mîini urîte, pămîntii!
     In alte ocazii ar fi vrut şi el să-l vadă, căci îi plăcea foarte mult să privească uriaşi, pitici şi orice pocitanie ciudată; dar acum trebuia să se grăbească ca să ajungă la maică-sa.
    Cînd ajunse în piaţă, îl cuprinse teama. Mama lui şedea încă acolo şi mai avea destule fructe în coş — deci el nu dormise prea mult — dar de departe i se păru că era foarte mîhnită; nu mai îndemna trecătorii să cumpere, ci îşi spri­jinea capul în mîini şi, cînd el se apropie, i se păru că era mai palidă ca de obicei. Băiatul şovăi, neştiind ce să facă; în sfîrşit, îşi luă inima în dinţi, se strecură prin spate, puse cu gin­găşie mîna pe braţul ei şi spuse:
 —   Ce ai, mămico? Eşti supărată pe mine?
Femeia se întoarse spre el, dar se dădu înapoi cu un ţipăt de groază:
 —     Ce vrei de la mine, pitic pocit? strigă ea. Hai, pleacă de-aici! Nu-mi plac asemenea glume prosteşti.
 —      Ce-i cu tine, mamă? întrebă Iacob speriat. Desigur, nu te simţi bine; de ce vrei să-ţi alungi fiul?
 —    Ţi-am mai spus, vezi-ţi de drum! răspunse Hanna mînioasă. De la mine nu vezi niciun ban pentru şolticăriile tale, stîrpitură!
 —      Într-adevăr, Dumnezeu i-a luat minţile! îşi spuse băiatul amărît, ca pentru sine. Cum să fac acum ca s-o duc acasă? Dragă mămico, fii înţelegătoare, uită-te bine la mine! Sunt fiul tău, Iacob al tău.
 —      Gluma asta mi se pare prea deşucheată! strigă Hanna vecinei. Ia te uită, piticul ăsta urît stă aici, îmi goneşte toţi muşteriii şi-şi bate joc de nenorocirea mea, zicînd: «Eu sunt Iacob, fiul tău.» Neruşinatul!
     Atunci vecinele se sculară în picioare şi începură să-l ocărască cum le venea mai bine — şi ştiţi cît de straşnic se pricep precupeţele la asta — făcîndu-i cu ou şi cu oţet, strigîndu-i că-şi bate joc de nenorocirea bietei Hanna, al cărei frumos băiat fusese răpit acum şapte ani, şi ameninţîndu-l cu toatele că vor sări la el să-l zgîrie, dacă n-o să plece de îndată.
     Sărmanul Iacob nu ştia ce să mai zică despre toate astea. După cum era încredinţat, în dimineaţa aceea fusese, ca de obicei, cu maică-sa în piaţă, o ajutase să aşeze fructele, apoi plecase cu baba acasă la ea, mîncase supă, dormise puţin, iar acum se înapoiase; mama şi vecinele spuneau însă că între timp se scurseseră şapte ani şi îi strigau pitic pocit! Ce se întâmplase oare cu el?
     Cînd văzu că maică-sa nu vrea să mai ştie de el, ochii i se umplură de lacrimi şi coborî strada amărît, spre dugheana unde, peste zi, tatăl său peticea încălţămintea.
     „Să văd, se gîndi în sinea lui, dacă nici el nu mai vrea să ştie de mine. Am să mă aşez în prag şi am să vorbesc cu el.”
     Cînd ajunse la dugheana cizmarului, se opri în prag şi privi înăuntru. Meşterul lucra atît de zorit, încît nici nu-l văzu. Dar cînd îşi aruncă întâmplător ochii spre uşă, scăpă din mîini pantoful, aţa şi sula şi strigă îngrozit:
 —    Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i arătarea asta, ce-i pocitania asta?
 —    Bună seara, meştere! zise băiatul, intrînd în atelier. Cum o mai duci?
 —   Prost, prost, domnişorule, răspunse tatăl, spre mirarea lui Iacob, părînd că nu-l recunoaşte nici el. Nu mă mai ajută mîinile. Sunt atît de singur, îmbătrânesc şi totuşi nu-mi dă mîna să-mi iau un ajutor.
 —     Nu ai un fiu care să-ţi ajute din cînd în cînd la lucru? întrebă băiatul mai departe.
 —    Am avut unul, îl chema Iacob; acum ar fi fost un flăcău înalt şi sprinten şi ar fi avut douăzeci de ani. El m-ar fi ajutat straşnic. De, aşa mai ziceam şi eu! De la doispre­zece ani se dovedise harnic şi îndemînatic, prinsese şi ceva din meserie; era chipeş şi plăcut în purtări; el mi-ar fi adus muşterii atît de mulţi că n-aş mai fi peticit încălţări, ci aş fi făurit numai ghete noi! Dar aşa se întîmplă în viaţă!
 —      Şi unde ţi-e băiatul? întrebă Iacob pe taică-su cu voce tremurătoare.
 —      Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Acum şapte ani, da, atît e de atunci, ne-a fost furat din piaţă.
 —      Acum şapte ani! strigă Iacob îngrozit.
 —  Da, domnişorule, acum şapte ani! Îmi amintesc ca astăzi cum a venit nevasta acasă, plîngînd şi văicărindu-se că l-a aşteptat toată ziua să se înapoieze, că l-a căutat şi a întrebat peste tot, dar nu l-a mai găsit. Eu am ştiut şi am spus totdeauna că o să se întâmple ceva; Iacob era un băiat chipeş, nimic de zis, iar nevastă-mea se mîndrea cu el şi îi plăcea cînd oamenii îl lăudau. Adeseori îl trimitea cu zar­zavaturi sau cu alte celea în case avute. Şi nu făcea rău, căci era întotdeauna bine răsplătit. Dar eu îi spuneam mereu: «Ai grijă, oraşul e mare, în el locuiesc mulţi oameni răi, ai grijă de Iacob!» Şi aşa cum am spus, aşa s-a întâmplat. Odată a venit în piaţă o femeie bătrînă şi urîtă, s-a tocmit pen­tru fructe şi zarzavaturi şi, la urmă, a cumpărat atîtea verze, încît nu le-a putut duce singură. Nevastă-mea, miloasă, a trimis băiatul s-o ajute. Şi din clipa aceea nu l-am mai văzut.
 —    Şi zici că de atunci au trecut şapte ani?
 —   Şapte ani se împlinesc la primăvară. L-am căutat, am întrebat de el din casă în casă, şi fiindcă mulţi îl cunoşteau pe drăgălaşul copil şi-l îndrăgiseră, l-au căutat împreună cu noi, dar totul a fost în zadar. Nimeni n-o cunoştea pe femeia care cumpărase zarzavatul, doar o bătrînă de nouăzeci de ani spunea că s-ar putea să fi fost zîna cea rea a buruienilor, care vine în oraş o dată la cincizeci de ani pentru fel şi fel de cumpărături. Astfel vorbi tatăl lui Iacob, bătînd în acelaşi timp zdravăn la pantof şi trăgînd sfoara cu amîndouă mîinile.
     Băiatul pricepu încetul cu încetul ce se întâmplase cu el şi anume că nu visase, ci chiar trăise şapte ani la zîna cea rea, slujind-o în chip de veveriţă. Mînia şi durerea îi umplură inima, mai-mai s-o spargă. Şapte ani din viaţă îi răpise baba. Şi ce dobîndise în schimb? Învăţase să cureţe papuci din coji de nucă de cocos şi să lustruiască pardoseala de sticlă a unei odăi?! Învăţase de la cobai toate tainele bucătăriei?!
     Rămase aşa o bună bucată de vreme, gîndindu-se la soarta sa; în cele din urmă, tatăl său îl întrebă:
 — Doriţi poate să vă lucrez ceva, domnişorule? O pereche de pantofi noi cumva? Sau, adăugă el zîmbind, o îmbră­căminte pentru nas, poate?
 —    Ce-ai cu nasul meu? întrebă Iacob. Ce nevoie am de o îmbrăcăminte pentru el?
 —  Ei, răspunse cizmarul, fiecare cum crede, dar trebuie să-ţi spun: dacă aş avea un nas atît de urît, mi-aş face o îmbrăcăminte din piele trandafirie şi lucioasă. Priveşte bucata asta de piele! Ce frumoasă e! E adevărat că ţi-ar trebui un cot cel puţin, dar ţi-ar apăra bine nasul, domnişorule; nu te-ai mai lovi de orice uşcior, de orice trăsură de care ai vrea să te fereşti.
 —  Tînărul înlemni de spaimă; îşi pipăi nasul: era gros şi lung de două palme! Aşadar, astfel îl sluţise baba; de aceea nu-l recunoscuse mamă-sa, de aceea i se spunea pitic pocit!
 —  Meştere! se adresă el cizmarului, aproape plîngînd. N-ai vreo oglindă la îndemînă, ca să mă pot privi?
 —    Domnişorule, răspunse tată-său cu gravitate, n-ai un chip cu care să te poţi mîndri şi n-ai de ce să te uiţi în fiece clipă în oglindă. Ăsta-i un obicei caraghios; dezvaţă-te de el.
 —     Vai, lasă-mă să mă uit în oglindă! strigă băiatul. Nu din fudulie, fii sigur.
 —   Nu-mi mai bate capul, că n-am nicio oglindă; nevasta are o oglinjoară, dar nu ştiu unde o pune. Dacă vrei să te vezi totuşi în oglindă, uite, peste drum stă Urban, bărbierul; el are o oglindă, de două ori cît capul dumitale; acolo poţi să te priveşti cît vrei. Şi acum, bună ziua!
     Vorbind astfel, tatăl îl scoase uşurel din prăvălie, închise uşa în urma lui şi se aşeză din nou la lucru.
     Îndurerat, tînărul se duse peste drum, la Urban bărbierul pe care-l cunoştea demult.      
 —  Bună dimineaţa, Urban, îi spuse el. Am venit să te rog ceva. Fii bun şi lasă-mă să mă uit puţin în oglinda dumitale.
      —    Poftim, cu plăcere! strigă bărbierul rîzînd, iar muşteriii săi, cărora trebuia să le radă barba, începură să rîdă în hohote şi ei. Eşti o mîndreţe de băiat: subţire şi gingaş, cu gîtişor ca de lebădă, cu mînuţe de prinţesă şi cu năsucul cîrn, nici că se află altul mai frumos! Eşti tare mîndru de el, de­sigur; hai, uită-te cît pofteşti! Nu vreau să se spună despre mine că din pizmă nu te-am lăsat să te uiţi în oglinda mea! La vorbele bărbierului, frizeria răsună de hohote de rîs. Intre timp, tînărul se apropie de oglindă şi se privi. Ochii i se umplură de lacrimi: „Da, scumpă mamă, aşa, într-adevăr, n-ai putut să-l recunoşti pe Iacob al tău, îşi spuse el în gînd. Nu astfel arăta el în zilele fericite cînd te mîndreai cu el în faţa oamenilor!”
     Avea nişte ochi mici ca de porc, iar nasul uriaş îi atîrna peste gură pînă la bărbie; gît părea că nu are deloc, căci capul era înfipt adînc între umeri şi cînd îl mişca la dreapta sau la stînga, simţea că-l doare rău; era tot atît de înalt ca şi acum şapte ani, cînd avusese doisprezece ani — dar între doisprezece şi douăzeci de ani, în loc să crească în înălţime ca toţi oamenii, el crescuse în lăţime; spatele şi pieptul i se lăţiseră, arătînd ca un sac mic, dar bine îndesat; trupul lui greoi se sprijinea pe nişte picioruşe slabe, ce păreau neputincioase să susţină atîta greutate; în schimb, cu atît mai lungi îi erau braţele ce atîrnau de-a lungul trupului; erau la fel de lungi ca şi ale unui om în toată firea; mîinile îi erau butucănoase şi pămîntii, iar degetele lungi ca fusele, şi cînd le întindea putea atinge pămîntul fără să se aplece. Astfel arăta acum Iacob; el era acest pitic slut.
    Îşi aminti de dimineaţa aceea cînd bătrîna se apropiase de coşurile mamei sale. Toate cele de care-şi bătuse joc atunci — nasul lung, degetele urîte — le avea şi el acum; numai gîtul deşirat şi tremurător al babei nu-l avea.
 — Ei, prinţişorule, te-ai uitat destul? întrebă bărbierul, care se apropiase de el şi-l privea rîzînd. Intr-adevăr, să vrei să visezi asemenea arătare caraghioasă şi n-ai putea. Hei, flăcăiaşule, iată ce părere am eu: în frizeria mea intră destui muşterii, dar în ultimul timp nu atîţia cîţi aş dori eu. Asta fiindcă vecinul meu, bărbierul Spumă, a adus nu ştiu de unde un uriaş care atrage muşteriii. Ei bine, un uriaş nu-i lucru mare; un omuleţ ca tine e însă altceva. Intră la mine în slujbă, piciule; o să ai casă, masă, simbrie, îmbrăcăminte, de toate; pentru asta, te aşezi dimineaţa în faţa uşii, chemi oamenii înăuntru, îmi faci clăbucul şi pui muşteriilor şervetul la gît! Fii sigur c-o să ne înţelegem bine amîndoi. O să am mai mulţi muşterii decît cel cu uriaşul, şi toţi, cu plăcere, or să-ţi dea un bacşiş.
     Tînărul se mânie în sinea sa auzind acea propunere de a sluji drept momeală la un bărbier. Dar oare nu trebuia el să îndure batjocura cu răbdare? De aceea, foarte liniştit, îi spuse bărbierului că nu avea timp pentru astfel de îndeletni­ciri şi-şi văzu de drum.
     Dacă femeia cea rea îi sluţise trupul, nu avusese nicio putere asupra minţii sale; Iacob îşi dădea prea bine seama că nu mai gândea şi simţea ca acum şapte ani; în acest răstimp se făcuse mai deştept, mai înţelegător; nu-şi căina frumu­seţea pierdută, nici trupul hîd; îl mîhnea numai faptul că fusese gonit de la uşa tatălui său ca un cîine de pripas. De aceea hotărî să mai facă o încercare la maică-sa.
     Ajuns în piaţă, se apropie de ea şi o rugă să-l asculte liniştită. Îi aminti de ziua cînd plecase cu bătrîna, îi vorbi de toate întâmplările copilăriei sale, îi povesti apoi cum slujise şapte ani la o iazmă, ca veveriţă, şi cum l-a sluţit pentru că-şi bătuse atunci joc de ea.
    Nevasta cizmarului nu mai ştia ce să creadă. Toate aminti­rile din copilărie pe care i le povestise se potriveau, dar cînd îi spuse că a fost veveriţă timp de şapte ani, strigă:
 —    Nu se poate, nu există iazme!
     Şi cînd îl privea, îi era silă de pocitania de pitic şi nu-i venea să creadă că putea fi feciorul ei.
   În sfîrşit, socoti că cel mai bun lucru era să vorbească cu bărbatul ei despre toate acestea. Îşi strînse coşurile şi îl pofti să vină cu ea. Astfel ajunseră la dugheana cizmarului.
 —   Ia ascultă, îi zise acestuia, dumnealui spune că e Iacob, fiul nostru pierdut. Mi-a povestit cum a fost furat acum şapte ani şi cum a fost vrăjit de o iazmă.
 —  Aşa? o întrerupse cizmarul mînios. Ţi-a istorisit el asta? Stai tu, pişicherule! Eu i-am povestit despre toate acum un ceas şi a alergat la tine să te înşele! Zici că eşti vrăjit, băieţaş? Stai că dezleg eu vraja!
     Şi luînd o legătură de curele pe care tocmai le tăiase, se repezi la băiat şi începu să-l croiască pe spinare şi peste braţele cele lungi, încît acesta izbucni în ţipete de durere şi o luă la fugă, plîngînd.
P23


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!