Întunericul îl învălui când se afla încă pe
drum. Valea se îngustase, iar Fortăreața dispăruse după munții amenințători. Nu
se zărea nicio lumină, nu se auzeau nici măcar glasuri de păsări de noapte, ci
doar din când în când câte un susur de ape îndepărtate.
Încercă să strige, dar ecoul îi întoarse
glasul cu un timbru ostil. Legă calul de un ciot de copac din marginea
drumeagului, unde ar fi putut găsi ceva iarbă. Se așeză jos, rezemându-se de un
povârniș, și, în timp ce aștepta să-l cuprindă somnul, se gândea la drumul care-i
mai rămânea de străbătut, la cei pe care avea să-i găsească la Fortăreață, la
viitoarea lui viață, fără să întrevadă însă niciun motiv de bucurie. Calul
bătea la răstimpuri cu copita în pământ, cu un zgomot supărător și straniu.
În zori, reluându-și drumul, descoperi că
pe versantul opus al văii, la aceeași înălțime, exista un alt drumeag, iar
puțin după aceea zări ceva care se mișca. Razele soarelui nu pătrunseseră până
acolo și cotiturile drumului se aflau încă în umbră, așa că nu se putea
distinge prea bine. Totuși, grăbind pasul, Drogo izbuti să ajungă la aceeași
înălțime și constată că era un om: un ofițer călare.
În sfârșit, un om ca și el, o ființă, un
prieten cu care ar fi putut să râdă și să glumească, să vorbească despre
viitoarea lor existență comună, despre vânătoare, despre femei, despre
petrecerile din oraș. Despre orașul care acum i se părea izolat într-o lume
foarte îndepărtată.
Și cum defileul se îngusta tot mai mult și
cele două drumeaguri se apropiau, Giovanni Drogo putu să vadă că celălalt era
un căpitan. La început n-avu curajul să strige, ar fi părut necugetat și
ireverențios. Salută însă, de mai multe ori, ducându-și mâna dreaptă la chipiu,
dar celălalt nu răspunse. Desigur, nu-l observase.
— Domnule căpitan, strigă în cele din
urmă Drogo, nemaiputând să-și stăvilească nerăbdarea.
Și îl salută din nou.
— Ce este? se auzi glasul de pe
versantul opus.
Căpitanul, oprindu-se, îl salutase
reglementar și acum aștepta ca Drogo să-i explice motivul pentru care-l
strigase; întrebarea lui nu suna însă aspru: se ghicea numai că ofițerul era
mirat.
— Ce este? răsună din nou glasul
căpitanului, de data asta ușor iritat.
Giovanni se opri, își făcu mâinile pâlnie
la gură și strigă cu toată puterea:
— Nimic! Voiam numai să vă salut!
Era o explicație stupidă, aproape
jignitoare, pentru că putea lăsa să se creadă că intenționase să facă o glumă.
Și Drogo se căi pe loc. Uite în ce încurcătură ridicolă se băgase singur, și
asta numai pentru că nu era în stare să suporte singurătatea!
— Cine este? strigă din nou căpitanul.
Era întrebarea de care se temea Drogo. Acel
straniu colocviu, de pe un versant pe celălalt al defileului, începea să capete
parcă tonul unui interogatoriu ierarhic. Neplăcut început, deoarece, probabil,
dacă nu chiar sigur, căpitanul face parte din efectivul ofițerilor de la
Fortăreață. Oricum, trebuia să răspundă.
— Locotenent Drogo, strigă Giovanni,
prezentându-se.
Căpitanul nu-l cunoștea și, după toate
probabilitățile, n-avea cum să audă limpede numele de la distanța aceea, dar
păru că s-a liniștit, căci își continuă drumul, făcând un semn, ca și cum ar fi
vrut să spună că peste puțin aveau să se întâlnească. Și, într-adevăr, după
vreo jumătate de oră, la o strungă a defileului se ivi un pod, unde cele două
drumuri se contopeau într-unul singur.
La pod, cei doi se întâlniră. Tot călare,
căpitanul se apropie de Drogo și-i întinse mâna. Era un bărbat la vreo
patruzeci de ani, poate mai mult, cu o față uscată și distinsă. Uniforma sa
avea o croială destul de simplă, dar era foarte îngrijită.
— Căpitan Ortiz, se prezentă el.
Și Drogo, în timp ce-i strângea mâna, avu
senzația că intră, în sfârșit, în lumea Fortăreței. Era prima legătură căreia
aveau să-i urmeze nenumărate altele și de tot felul, pentru a-l încătușa
definitiv acolo.
Căpitanul porni din nou la drum fără a face
vreun comentariu; Drogo îl urmă mergând alături de el, dar ceva mai înapoi, din
respect față de gradul superior, și aștepta ca celălalt să facă vreo observație
în legătură cu acel penibil dialog pe care-l avuseseră doar cu puțin înainte.
Însă căpitanul tăcea, poate că nu avea chef de vorbă, sau poate pentru că era
timid și nu știa cum să deschidă discuția. Drumul urca pieptiș și soarele era
dogoritor, iar cei doi cai înaintau agale.
În cele din urmă, căpitanul Ortiz spuse:
— N-am înțeles exact numele dumitale,
adineauri, de la o asemenea depărtare… Drogo, mi se pare.
— Drogo, cu „g”, Giovanni Drogo,
răspunse locotenentul. De altfel, domnule căpitan, vă rog să mă scuzați că v-am
strigat – adăugă el încurcat – dar, pe versantul celălalt, n-am văzut bine
gradul.
— Într-adevăr, nu se putea distinge,
admise Ortiz, renunțând să-l mai contrazică, și râse.
Își continuară astfel drumul o vreme, puțin
stânjeniți. Apoi Ortiz spuse:
— Așadar, încotro?
— La Fortăreața Bastiani. Nu acesta e
drumul?
— Acesta, da, desigur.
Tăcură; era cald, de jur-împrejur nu se
vedeau decât munți, munți gigantici, sălbatici și acoperiți de o vegetație
măruntă.
— Așadar, dumneata vii la Fortăreață,
spuse Ortiz. Ai poate vreun mesaj?
— Nu, domnule căpitan, mă duc să-mi
iau postul în primire, am fost numit acolo.
— Numit în serviciul activ?
— Cred că da, în serviciul activ. E
prima mea garnizoană.
— Atunci, în cel activ, desigur… Bine,
foarte bine… Dacă-i așa, felicitările mele!
— Mulțumesc, domnule căpitan.
Tăcură și mai înaintară încă puțin. Chinuit
de o sete cumplită, Giovanni se uita la plosca de lemn ce atârna de oblâncul
căpitanului; se auzea clipocitul apei din ea.
Ortiz întrebă:
— Pentru doi ani?
— Iertați-mă, domnule căpitan, dar
n-am înțeles – cum, pentru doi ani?
— Da, pentru doi ani am spus, adică ai
fost trimis pentru stagiul obișnuit de doi ani, nu-i așa?
— Doi ani? Nu știu, nu mi s-a spus
pentru câtă vreme.
— Ah, bineînțeles, numai doi, voi
tinerii locotenenți aflați la prima numire stați câte doi ani și pe urmă o
luați din loc.
— De obicei acesta-i termenul pentru
toți, de doi ani?
— Doi ani, se înțelege, dar pentru
vechime se socotesc patru, asta e ceea ce vă interesează, altfel niciunul n-ar
mai cere să fie trimis aici. Mă rog, când e vorba să faci repede carieră, te
împaci chiar și cu Fortăreața, nu-i așa?
Drogo nu știa nimic despre toate acestea,
dar, nevrând să pară un ageamiu, încercă să dea un răspuns foarte general:
— Desigur, că mulți…
Ortiz nu insistă; se părea că subiectul
nu-l interesează prea mult. Dar acum, că gheața fusese spartă, Giovanni
îndrăzni să-l întrebe:
— Și pentru toți vechimea se socotește
dublu la Fortăreață?
— Pentru care toți?
— Voiam să spun, și pentru ceilalți
ofițeri.
Ortiz râse în silă:
— Ei, pentru toți! Cum îți închipui
una ca asta? Numai pentru subalterni, se înțelege, altfel cine ar mai cere să
fie numit aici?
— Dar eu n-am cerut, replică Drogo,
nedumerit.
— N-ai cerut?
— Nu, domnule căpitan, abia acum două
zile am aflat c-am fost numit la Fortăreață.
— Hm, ciudat, într-adevăr!
Tăcură din nou, fiecare părând că se
gândește la altceva. Până când Ortiz vorbi iar:
— Numai dacă…
Giovanni tresări.
— Ordonați, domnule căpitan?
— Spuneam: doar dacă n-o fi cerut
nimeni, și atunci au făcut o numire din oficiu.
— Se prea poate, domnule căpitan.
— Da, așa trebuie să fie, desigur.
Drogo privea umbrele celor doi cai,
conturate clar în colbul drumului, capetele lor care schițau parcă un „da” la
fiecare pas; nu se auzea decât tropăitul lor mărunt, bâzâitul vreunei muște
mari – nimic altceva. Iar capătul drumului nici măcar nu se zărea. Din când în
când, la câte o cotitură a defileului, se vedea, în față, foarte sus, tăiat în
coastele abrupte, drumul care se cățăra în zigzag. Ajunși acolo, Drogo privea
din nou în înalt și-l zărea iarăși în față, urcând tot mai sus. Drogo întrebă:
— Iertați-mă, domnule căpitan, dar…
— Spune, spune, te ascult.
— Mai avem mult de mers?
— Nu prea mult, cam două ore și
jumătate, ba poate chiar trei, în ritmul ăsta. Pe la amiază s-ar putea să fim,
în sfârșit, acolo.
Tăcură iar un timp; caii erau lac de
sudoare, cel al căpitanului, foarte obosit, abia își mai târa copitele.
Ortiz îl întrebă:
— Vii de la Academia Regală, nu?
— Da, domnule căpitan, de la Academie.
— Hm, ia spune-mi: colonelul Magnus
mai e încă acolo?
— Colonelul Magnus? Nu cred, nu-l
cunosc.
Acum defileul se îngusta, închizând drumul
razelor de soare, prăpăstii adânci se căscau la fiece pas, sufla un vânt ca de
gheață, pe culmi se zăreau țancuri abrupte, conice; aveai impresia că nici în două-trei
zile nu s-ar putea ajunge sus, atât păreau de înalte.
Ortiz întrebă din nou:
— Spune-mi, locotenente, dar maiorul
Bosco mai e acolo? Tot el predă balistica?
— Nu, domnule căpitan, parcă nu, acum
e Zimmermann, maiorul Zimmermann.
— Ah, da, Zimmermann, așa e, am auzit
vorbindu-se de el. Adevărul e că au cam trecut ceva ani de pe vremea când am
studiat și eu acolo… probabil că s-au schimbat cu toții.
Fiecare își urmărea propriile-i gânduri.
Drumul era din nou scăldat în soare, munții se înșirau unul după altul, mai
prăpăstioși acum și adesea cu pereții verticali, stâncoși.
— Am zărit-o ieri seară, din
depărtare, rosti Drogo.
— Ce anume, Fortăreața?
— Da, Fortăreața. Făcu o pauză, apoi
pentru a se arăta amabil: trebuie să fie impresionantă, nu-i așa? Mis-a părut
imensă.
— Imensă, Fortăreața? Nu, nici vorbă,
e una dintre cele mai mici, o construcție foarte veche, numai de departe face o
anumită impresie. Tăcu o clipă, apoi adăugă: foarte veche, absolut demodată.
— Dar e una dintre cele mai
importante, nu-i așa?
— Da’ de unde, e o fortăreață de
categoria a doua! răspunse Ortiz.
Dădea impresia că-i place să vorbească
astfel despre ea, dar o făcea într-un mod cu totul special; ca unul care s-ar
fi distrat relevând defectele copilului său, încredințat că ele nu pot fi decât
ridicole pe lângă nenumăratele sale calități.
— E o porțiune de frontieră moartă,
adăugă Ortiz. Așa că n-au mai schimbat nimic la ea, a rămas exact ca acum un
secol.
— Cum adică frontieră moartă?
— Da, o frontieră care nu pune niciun
fel de probleme. În față, se întinde un deșert nesfârșit.
— Un deșert?
— Da, un deșert în toată puterea
cuvântului, numai pietre și pământ uscat; i se spune deșertul tătarilor.
Drogo întrebă:
— De ce al tătarilor? Au fost tătari
pe acolo?
— Cândva, cred. Dar mai curând trebuie
să fie o legendă. Nimeni n-a trecut vreodată frontiera în punctul acesta, nici
măcar în războaiele trecute.
— Atunci, Fortăreața n-a slujit
niciodată la nimic?
— La nimic, confirmă căpitanul.
Cum drumul urca tot mai sus, copacii
dispăruseră și nu se mai vedeau decât tufișurile rare, presărate ici-colo; în
rest, numai fânețe uscate, stânci, maluri de pământ roșu.
— Iertați-mă, domnule căpitan, sunt
sate prin apropiere?
— Eh, în apropiere nu. Este San Rocco,
dar cam la treizeci de kilometri.
— Înseamnă că nu sunt prea multe
prilejuri de distracție.
— Nu prea sunt, într-adevăr!
Aerul devenise mai rece, coastele munților
se rotunjeau, lăsându-te să ghicești apropierea ultimelor creste.
— Și oamenii nu se plictisesc, domnule
căpitan? întrebă Giovanni pe un ton confidențial, râzând ca și cum ar fi vrut
să spună că lui nu-i e teamă de asta.
— Te obișnuiești, răspunse Ortiz, și
adăugă cu un reproș subînțeles: eu sunt aici de aproape optsprezece ani. Ba mă
înșel, chiar optsprezece împliniți.
— Optsprezece ani? exclamă Giovanni
impresionat.
— Optsprezece, răspunse căpitanul.
Un stol de corbi zbură foarte aproape de
cei doi ofițeri și se pierdu înspre abisul ca o pâlnie al văii.
— Corbi, spuse căpitanul.
Giovanni nu răspunse; se gândea la viața
care-l aștepta; se simțea cu desăvârșire străin de lumea aceea, de solitudinea
aceea, de munții aceia. Întrebă:
— Dar dintre ofițerii proaspăt numiți,
care vin să-și facă serviciul acolo sus, rămâne vreunul definitiv la
Fortăreață?
— În ultima vreme, foarte puțini –
răspunse Ortiz îngândurat, ca și cum i-ar fi părut rău că vorbise urât despre
Fortăreață, și dându-și seama că celălalt s-ar putea să-și facă o impresie
greșită, ba aproape niciunul. Acum toți vor garnizoane strălucitoare. Altădată
era o onoare să fii ofițer la Fortăreața Bastiani, acum pare mai curând o
pedeapsă.
Giovanni tăcea, dar celălalt insistă:
— Da, la urma urmei, e totuși o
garnizoană de frontieră. În general, dispune de elemente de prim ordin. Orice
s-ar spune, un post de frontieră este totuși un post de frontieră, efectiv.
Drogo tăcea, simțindu-și sufletul împovărat
pe neașteptate de o liniște apăsătoare. Orizontul se lărgise, în depărtare se
iveau siluete stranii de munți pleșuvi. Stânci ascuțite se îngrămădeau una
peste alta până la cer.
— Astăzi până și în armată s-au
schimbat concepțiile, continuă Ortiz. Altădată Fortăreața Bastiani însemna o
mare cinste. Acum se spune că e o frontieră moartă, nimeni nu se gândește că o
graniță este însă o graniță și că nu se poate ști niciodată.
Ajunseră la un pârâiaș care tăia drumul. Se
opriră pentru a lăsa caii să se adape, iar ei, descălecând, începură să se
plimbe puțin pentru a se dezmorți.
— Știi ce este într-adevăr de mâna
întâi? întrebă Ortiz și râse cu poftă.
— Ce anume, domnule căpitan?
— Bucătăria! Ai să vezi cum se mănâncă
la Fortăreață. Așa se și explică de ce sunt atât de frecvente inspecțiile. Tot
la cincisprezece zile vine câte un general.
Drogo râse din politețe. Nu izbutea să
înțeleagă dacă Ortiz era cretin, dacă îi ascundea ceva, sau dacă vorbea despre
lucrurile acelea așa, fără nicio noimă.
— Foarte bine, făcu Drogo. Mi-e o
foame de lup.
— Ei, acum nu mai e mult. Uite, vezi
coasta de colo, cu o pată mare de grohotiș? Fortăreața e chiar în spatele ei.
După ce porniră din nou la drum, chiar în
spatele coastei acoperite de grohotiș, cei doi ofițeri ajunseră pe neașteptate
la marginea unui podiș deschis care urca în pantă lină, iar în fața lor, la
numai câteva sute de metri, se înălța Fortăreața.
Părea într-adevăr mică, față de cum o
văzuse cu o seară înainte. De la fortul principal, care semăna cu o cazarmă cu
ferestre puține, porneau două ziduri joase de apărare, cu creneluri, care-l
uneau cu redutele laterale, două de fiecare parte. Zidurile acelea închideau
destul de precar întregul defileu, lat de vreo cinci sute de metri, încadrat pe
laturi de stânci înalte, abrupte.
În dreapta, chiar sub peretele muntelui,
podișul se înfunda într-un fel de șa; pe acolo trecea vechiul drum al
defileului, care se sfârșea chiar la picioarele zidului.
Fortul era tăcut, scăldat în soarele
puternic al amiezii, fără umbre. Zidurile care-l înconjurau (fațada nu se
vedea, fiind îndreptată spre miazănoapte) erau gălbui și golașe. Dintr-un coș
se înălța un fum palid. De-a lungul întregului parapet al bastionului central,
al zidurilor de apărare și al redutelor, se vedeau zeci de santinele, cu arma
la umăr, patrulând de colo-colo tacticos, fiecare pe câte o mică porțiune.
Asemeni mișcării pendulare, ele scandau scurgerea timpului fără să rupă vraja
acelei singurătăți nemăsurate.
În dreapta și în stânga, munți cât vedeai
cu ochii, în niște lanțuri de prăpăstii și creste aparent inaccesibile. Până și
munții, la ceasul acela, aveau o culoare galbenă, aridă.
Instinctiv, Giovanni Drogo își opri calul.
Rotindu-și foarte încet privirile, cerceta zidurile mohorâte fără a izbuti să
le pătrundă taina. Se gândi la o închisoare, la un castel părăsit. O adiere de
vânt făcu să fluture deasupra fortului un steag care înainte spânzurase moale,
confundându-se cu suportul. Se auzi un ecou vag de trompetă. Santinele patrulau
încet. În fața intrării principale trei-patru oameni (din depărtare nu se vedea
bine dacă erau soldați) încărcau niște saci într-o căruță. Dar totul părea
cufundat într-o toropeală stranie.
Și căpitanul Ortiz se oprise să contemple
bastionul.
— Iat-o, zise, deși era absolut
inutil.
Drogo își spuse: acum o să mă întrebe cum
mi se pare și gândul acesta îl enervă. Căpitanul rămase însă tăcut.
Fortăreața Bastiani nu era câtuși de puțin
impunătoare, cu zidurile acelea scunde, nici frumoasă în vreun fel, nici
pitorească prin turnurile și bastioanele sale, în sfârșit, nu exista absolut
nimic care să îndulcească ariditatea aceea, care să amintească oricât de vag și
de părțile plăcute ale vieții. Și totuși, ca și cu o seară înainte, când o
privise îndelung din adâncul defileului, Drogo se uită la ea ca hipnotizat, și
o emoție inexplicabilă îi pătrunse în suflet.
Dar dincolo de Fortăreață ce se afla oare?
Dincolo de construcția aceea rece, dincolo de creneluri, de cazemate, de pulberării,
care împiedicau vederea, ce fel de lume se deschidea? Cum arăta acest Regat al
Nordului, pietrosul deșert pe care nu-l străbătuse nimeni nicicând? Pe hartă –
își amintea Drogo vag – nu se vedea, dincolo de graniță, decât o zonă foarte
întinsă, cu extrem de puține denumiri, dar din înaltul Fortăreței se putea oare
zări măcar un sat, vreo pajiște, o casă, sau numai dezolarea unei întinderi
pustii?
Dintr-odată avu sentimentul că este foarte
singur, și îndrăzneala proprie soldatului, încrederea în sine de care se
bucurase până în clipa aceea – cât timp nu fusese vorba decât de experiențe
obișnuite de garnizoană, cât avusese o casă confortabilă, prieteni veseli în
jur, scurte aventuri noaptea prin parcuri – îl părăsiră brusc. Fortăreața îi
părea una din acele lumi necunoscute căreia nu se gândise niciodată că i-ar
putea aparține, nu pentru că i-ar fi părut respingătoare, ci pentru că era
neverosimil de departe de viața sa obișnuită. O lume alcătuită numai din
îndatoriri, fără nicio măreție în afara celei a legilor ei geometrice.
Oh, să plece chiar acum de acolo! Nici
măcar să nu pășească pragul Fortăreței, să coboare din nou în șes, să se
întoarcă în orașul său, la vechile lui obiceiuri! Acesta fu primul gând al lui
Drogo și nu-i păsa că o asemenea slăbiciune nu e demnă de un soldat, la nevoie
era chiar gata s-o mărturisească, numai să fie lăsat să plece imediat. Dar o
umbră densă se înălță, albă, dinspre orizontul invizibil de la nord, deasupra
zidurilor fortificației și, imperturbabile, sub razele perpendiculare ale
soarelui aflat la zenit, santinelele se mișcau ca niște automate. Calul lui
Drogo necheză. Apoi se lăsă din nou o tăcere imensă.
Într-un târziu, Giovanni își desprinse privirile de Fortăreață și se
uită la căpitan, care se afla alături de el, nădăjduind că va auzi un cuvânt
prietenesc. Dar și Ortiz rămăsese neclintit și fixa cu uimire zidurile galbene.
Da, chiar și el, care trăia acolo de optsprezece ani, le contempla aproape
fascinat, ca și cum ar fi revăzut ceva miraculos. Părea că nu se mai satură să
le tot privească și un surâs vag, de bucurie și tristețe totodată, îi ilumina
treptat chipul.
CapI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu