Deșertul tătarilor (I)

Numit ofițer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineață de septembrie orașul, pentru a pleca spre Fortăreața Bastiani – prima sa garnizoană.

Nici nu se luminase încă bine de ziuă când se trezi din somn și-și îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent.

    De cum sfârși cu îmbrăcatul, la lumina unei lămpi cu gaz, Drogo se privi în oglindă, fără să încerce însă acel sentiment de satisfacție la care se așteptase. În casă domnea o tăcere adâncă și doar dintr-o odaie alăturată se auzeau niște zgomote ușoare: mama lui tocmai se sculase, pentru a-și putea lua rămas-bun de la el.

Era ziua mult așteptată, începutul adevăratei lui vieți. Se gândea la zilele mohorâte de la Academia Militară, își aminti de serile lungi și triste de studiu, când afară, pe stradă, auzea trecând oamenii liberi și poate fericiți; își aminti de trezirile din timpul iernii în dormitoarele înghețate, unde veșnic plutea în aer coșmarul pedepselor. Își aminti de chinul cu care număra, una câte una, zilele ce păreau că nu se vor mai sfârși nicicând.

Acum era, în sfârșit, ofițer, și toate acestea aparțineau trecutului: n-avea să se mai chinuiască învățând, nici să mai tremure auzind glasul sergentului. Toate zilele acelea, care până nu demult i se păruseră atât de odioase, trecuseră pentru totdeauna, alcătuind luni și ani ce n-aveau să se mai întoarcă niciodată. Da, acum era ofițer, va avea bani, femeile frumoase se vor uita poate cu interes la el, deși, în fond, își dădu seama Giovanni Drogo, cei mai frumoși ani – prima tinerețe – se sfârșiseră probabil. Continua să se privească în oglindă, dar nu vedea decât un zâmbet crispat întipărit pe propriu-i chip, pe care în zadar încerca să-l îndrăgească.

Ce straniu! De ce oare nu putea să zâmbească degajat, așa cum s-ar fi cuvenit, în timp ce-și lua rămas-bun de la mama lui? De ce nu putea fi măcar atent la ultimele ei sfaturi, de ce nu reușea decât să perceapă vag sunetul acelui glas atât de familiar și de cald? De ce se învârtea prin odaie cu o nervozitate inexplicabilă, de ce nu izbutea să-și găsească ceasul, cravașa, chipiul care se aflau totuși la locul lor obișnuit? Doar nu pleca la război! Zeci de locotenenți ca și el, foștii lui colegi, părăseau în același timp casa părintească, râzând veseli, ca și cum s-ar fi dus la o petrecere. De ce, în locul cuvintelor afectuoase și liniștitoare pe care ar fi trebuit să i le spună mamei sale, nu-i veneau pe buze decât fraze banale, lipsite de noimă? Amărăciunea de a părăsi pentru prima dată casa părintească în care se născuse, cu speranța unei vieți fericite, temerile pe care le aduce orice schimbare, emoția cu care-și lua rămas-bun de la maică-sa îl copleșeau într-adevăr, dar peste toate acestea plutea greu un gând stăruitor, pe care nu izbutea să-l deslușească, un fel de presimțire vagă a unor întâmplări fatale, ca și cum ar fi fost pe punctul de a porni într-o călătorie fără întoarcere.

Prietenul său, Francesco Vescovi, îl întovărăși o bucată de drum, călare. Tropotul cailor răsuna pe străzile pustii. Se revărsau zorile, orașul era cufundat încă în somn, ici și colo, la ultimele caturi, se deschidea câte un oblon, se iveau chipuri răvășite, ochi apatici contemplau pentru câteva clipe nașterea miraculoasă a zilei.

Cei doi prieteni nu-și vorbeau. Drogo se tot întreba cam cum o fi arătând oare Fortăreața Bastiani, dar nu izbutea să și-o imagineze. Nici măcar nu știa precis unde se află și nici cât drum avea de străbătut până la ea. Unii îi spuseseră că avea de mers o zi călare, alții mai puțin, dar niciunul din cei pe care-i întrebase nu fusese de fapt vreodată acolo.

Ajunși la porțile orașului, Vescovi începu să vorbească plin de însuflețire despre tot felul de nimicuri, ca și cum Drogo ar fi plecat într-o călătorie oarecare. Apoi, la un moment dat, îl făcu atent:

— Vezi muntele de colo, din față? Da, ăla vinețiu. Zărești pe creastă un bastion? Este chiar o anexă a Fortăreței, o redută avansată. Îmi amintesc că am trecut pe acolo acum doi ani, cu unchiul meu, când ne duceam la vânătoare.

Orașul rămăsese în urmă. Începeau să se vadă lanurile de porumb, fânețele, ruginiile păduri de toamnă. Cei doi, mergând alături, înaintau pe drumul colbuit, scăldat în soare. Prieteni la cataramă, Giovanni și Francesco se cunoșteau de multă vreme, avuseseră aceleași pasiuni, aceleași prietenii, aproape nu trecea nicio zi fără să se vadă; cu timpul însă Vescovi devenise un burghez în toată puterea cuvântului, se îmbogățise, în vreme ce Drogo, ajungând ofițer, avu prilejul să simtă acum cât de departe de el se afla celălalt. Nimic din ce-l legase de viața aceea lipsită de griji, mondenă, nu-i mai aparținea; îl așteptau lucruri grave și necunoscute. Calul său și cel al lui Francesco – i se părea – aveau de pe acum un umblet diferit, al său înainta cu un pas mai puțin ușor și vioi, cu o oarecare neliniște și oboseală, parcă presimțind și el că viața urma să se schimbe.

Ajunseseră pe coama unui colnic. Drogo se întoarse pentru a privi încă o dată orașul contra luminii; spirale de fum matinal se înălțau deasupra acoperișurilor. Văzu în depărtare propria-i casă. Recunoscu ferestrele odăii sale. Probabil că geamurile erau acum deschise și slujnicele făceau curățenie.

Or fi strângând desigur patul, iar după ce-or să așeze lucrurile în dulap, aveau să pună drugul la obloane. Vreme de luni și luni, nimeni n-avea să mai pătrundă acolo, în afară de praful neobosit, iar în zilele însorite, palide dâre de lumină.

Iat-o ferecată acum în întuneric – mica lume a copilăriei sale. Mama sa avea să lase totul neschimbat, încât el, întorcându-se, să se regăsească din nou, și acolo, în odaia lui, să se poată simți iar un băiețandru, chiar și după o atât de îndelungată absență; oh, desigur, biata de ea își făcea iluzia că va putea păstra neștirbită o fericire pierdută pentru totdeauna, că va putea opri goana timpului, că va fi de ajuns, la întoarcerea fiului, să deschidă ușile și ferestrele, pentru ca totul să fie întocmai ca odinioară.

Plin de afecțiune, prietenul său Vescovi își luă rămas-bun de la el, iar Drogo își continuă singur drumul, apropiindu-se de munți. Când ajunse la buza trecătorii ce ducea la Fortăreață, soarele se afla la zenit.

În dreapta, pe creasta unui munte, se vedea reduta pe care i-o arătase Vescovi. Nu părea să mai fie mult până acolo. Nerăbdător să ajungă cât mai repede, Drogo nu se mai opri să mănânce și-și îndemnă calul, deja obosit, în sus, pe drumul care urca din ce în ce mai abrupt și afundat între povârnișuri repezi.

Drumeții erau tot mai rari. Giovanni îl întrebă pe un căruțaș cât mai avea de mers până la Fortăreață.

— Până la fortăreață? se miră omul. Care fortăreață?

— Fortăreața Bastiani, spuse Drogo.

— Nu e nicio fortăreață prin părțile astea, spuse căruțașul. N-am auzit niciodată vorbindu-se de ea.

Desigur, era prost informat. Drogo își continuă drumul, dar pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit, se simțea năpădit de o ușoară neliniște.

Scruta cu privirea crestele înalte ale trecătorii pentru a descoperi Fortăreața. Își închipuia că e un soi de castel foarte vechi, cu ziduri amețitoare.

Dar cu cât trecea timpul, se convingea tot mai mult că Francesco îi dăduse o informație greșită: reduta pe care i-o arătase el trebuia să fi rămas de mult în urmă. Și se lăsa seara.

Priviți-i, pe Giovanni Drogo și calul său, cât de mici sunt pe poteca munților din ce în ce mai înalți și mai sălbatici.

El continuă să urce ca să ajungă la Fortăreață pe lumină, dar din adânc, unde vuia un torent, umbrele urcau mai sprintene decât el. La un moment dat, ele ajunseră la aceeași înălțime cu Drogo, pe versantul opus al trecătorii; câteva clipe părură chiar că-și încetinesc cursa, parcă pentru a nu-l descuraja, apoi alunecară șerpuind în sus pe povârnișuri și stânci, iar călărețul rămase tot mai jos, sub ele.

Întreaga strungă era acoperită de umbre vineții și numai crestele golașe, verzui, la înălțimi de necrezut, mai erau încă luminate de soare când, pe neașteptate, Drogo văzu răsărindu-i în față, negru și imens, profilat pe cerul de cristal al serii, un bastion militar ce părea foarte vechi și pustiu. Când își dădu seama că asta trebuia să fie Fortăreața, Giovanni își simți inima bătându-i puternic, dar totul, de la ziduri la peisaj, avea un aer dușmănos și sinistru.

Făcu un ocol în jurul ei, dar nu izbuti să găsească intrarea, și cu toate că începuse să se întunece, nu era nicio fereastră luminată și nici nu se zăreau felinarele de pe zidurile de apărare. Nu se vedea decât un liliac care se legăna pe fundalul unui nor alb.

În cele din urmă, Drogo se hotărî să strige:

— Hei! strigă el. Nu-i nimeni aici?

Din umbra adunată la picioarele zidului se ivi atunci un om, un soi de vagabond cerșetor, cu o barbă căruntă și neîngrijită, și cu o mică desagă în mână. În penumbră însă nu i se distingeau prea bine trăsăturile – doar albul ochilor îi strălucea puternic.

Drogo îl privi cu recunoștință:

— Pe cine căutați, domnule? îl întrebă omul.

— Caut Fortăreața. Asta e?

— Nu mai e fortăreață, răspunse necunoscutul, cu un glas blând. I-au ferecat toate porțile; de vreo zece ani nu mai e nimeni pe-aici.

— Și-atunci, unde-i Fortăreața? întrebă Drogo, supărat dintr-odată pe omul acela.

— Care Fortăreață? Poate aceea?

Și necunoscutul întinse un braț, pentru a-i arăta ceva, într-un fel de fereastră deschisă în stâncile abrupte din fața lui, pe care le și înghițise întunericul, îndărătul unei haotice scări de creste, la o depărtare incalculabilă, învăluită încă de lumina roșie a crepusculului, ivită parcă dintr-o feerie. Giovanni Drogo zări atunci o stâncă golașă, iar în vârful ei o dungă regulată și geometrică de un galben-închis cu totul neobișnuit: silueta Fortăreței.

Oh, ce departe era! Cine știe câte ceasuri mai avea de mers până acolo, iar calul său era de pe acum sfârșit de oboseală. Drogo o privea fascinat și se întreba ce putea fi oare atrăgător în cetățuia aceea solitară, aproape inaccesibilă și atât de depărtată de lume? Ce taine ascundea? Dar erau ultimele clipe ale amurgului. Cele din urmă raze de soare începuseră să se desprindă încet-încet de îndepărtata stâncă, iar sus, peste bastioanele gălbui, se năpusteau umbrele vineții ale nopții care se lăsa.
CapII