A trăi și a iubi

Am atârnat recent pe wall-ul meu o vorbuliță spusă de Camus, care sună astfel: „Există cei care sunt făcuţi să iubească şi cei care sunt făcuţi să trăiască.” Desigur, mai există și cei care nu iubesc și nici nu trăiesc, dar pe ei nu trebuie să-i punem la socoteală, cum nici Camus nu a făcut-o.

O prietenă a postat un comment: „Poate... Un filozof transcende până la esențe; dar ce înseamnă la el „a iubi”, „a trăi”, de nu se intersectează?” O întrebare la care nu se poate oferi un răspuns ca în manualul de algebră. El este foarte nuanțat și depinde într-o mare măsură de percepția cititorului. Nu am pretenția că știu exact ce a vrut să spună Camus, dar în principiu e vorba de o afirmație pe care aș fi formulat-o și eu dacă aș fi avut inspirație. 

Există, așadar, oameni care trăiesc fără să iubească și oameni care iubesc, dar nu trăiesc.

Primii sunt cei care aleg întotdeauna ceea ce le este de folos, care găsesc în orice fapt de viață oportunitatea, care cred că pentru asta li s-a dat o existență, ca să își poată asigura în cadrul ei un mic univers în care să trăiască fără nicio disfuncție, în lipsa oricărei amenințări. Pentru oamenii ăștia, iubirea înseamnă existența unui partener și a copiilor, care trebuie să funcționeze by default ca partener, respectiv copii și cărora le poate fi declarată iubirea. Numai că în universul oamenilor care trăiesc fără să iubească nu poate intra nici măcar partenerul de viață și nici copiii. Ei au conștiința acută a faptului că fiecare om e o entitate aparte și trăiesc ca atare, încapsulați în propria lor identitate. Îi poți auzi declarând că își iubesc partenerii, numai că prin asta ei înțeleg cu totul altceva decît oamenii care iubesc cu adevărat - poate fi vorba de o mulțumire legată de faptul că împreună au câștigat niște bani, sau de o stare de confort pe care o simt ambii stând în fața șemineului, la un pahar de vin, de un sentiment de siguranță - iată, nu suntem amenințați de nimic, dar suntem pregătiți pentru orice. Ei chiar cred că asta este iubirea.

Uneori, acest gen de oameni nu se fixează lângă un partener. Au diverse aventuri și de fiecare dată li se pare că a fost vorba de iubire. Părăsesc pe oricine fără ezitare, apoi li se pare că suferă, dar se consolează rapid alături de un alt partener. Muncesc, acumulează, risipesc, se luptă, fac „din toate câte puțin”,  trăiesc tot ce se poate trăi, după care viața lor se încheie fără să fi cunoscut iubirea reală.

Oamenii care iubesc, de multe ori nu reușesc să trăiască altfel decât pentru iubirea lor. Un astfel de om este capabil de sacrificii de neconceput pentru cei care nu pot iubi, cand vine vorba de persoana pe care o iubesc. Ei nu se pot gandi la cele materiale mai mult decat până a-și asigura cele strict necesare vieții. Dacă sunt alături de persoana iubită, nu mai au nevoie de nimic altceva. Simpla ei vedere le hrănește sufletul, depind de ea și sunt devastați atunci când sunt părăsiți. Acești oameni simt în profunzime ce înseamnă compasiunea, empatia, grija, fericirea alături de partener.

Așadar, cei care iubesc trăiesc încercând să împartă universul cu persoana iubită. Ceilalți nu au nevoie de nimeni, ar putea trăi liniștiți și fără partener. Puși în fața aceleiași situații, ei reacționează diferit. Dacă partenerul a făcut ceva care îl poate discredita în ochii lumii, cel care iubește se va da de ceasul morții să-l apere sau măcar să-i fie alături; cel care trăiește se va depărta și-i va spune: „dacă asta ai ales tu să faci, acum suportă consecințele”.  

Desigur, putem discuta și despre alte forme ale iubirii: pentru părinți, pentru copii, pentru Dumnezeu. Dar voi reveni cu un alt articol, deja cel de față s-a lungit suficient.