Întunericul îl învălui când se afla încă pe
drum. Valea se îngustase, iar Fortăreața dispăruse după munții amenințători. Nu
se zărea nicio lumină, nu se auzeau nici măcar glasuri de păsări de noapte, ci
doar din când în când câte un susur de ape îndepărtate.
Încercă să strige, dar ecoul îi întoarse
glasul cu un timbru ostil. Legă calul de un ciot de copac din marginea
drumeagului, unde ar fi putut găsi ceva iarbă. Se așeză jos, rezemându-se de un
povârniș, și, în timp ce aștepta să-l cuprindă somnul, se gândea la drumul care-i
mai rămânea de străbătut, la cei pe care avea să-i găsească la Fortăreață, la
viitoarea lui viață, fără să întrevadă însă niciun motiv de bucurie. Calul
bătea la răstimpuri cu copita în pământ, cu un zgomot supărător și straniu.
