Povestea unei manii, istorisita de Cehov

Zestrea

Multe case mi-a fost dat să văd în viaţa mea, şi mari, şi mici, şi de piatră, şi de lemn, şi vechi, şi noi, dar una dintre ele mi-a rămas mai adânc întipărită în minte decât toate celelalte. La drept vorbind, nici nu este o casă, ci mai de grabă o căsuţă. E mică, joasă, fără etaj, cu trei ferestre, şi sea­mănă grozav cu o băbuţă măruntă şi gârbovită, cu scufie pe cap. Spoită cu alb, cu acoperiş de ţiglă şi cu un horn derăpănat, căsuţa e înecată în frunzişul verde al duzilor, salcâmilor şi plopilor sădiţi de bunicii şi străbunicii stăpânilor ei de astăzi. Nici nu se vede din frunziş. Potopul acesta de verdeaţă nu o împiedică, însă, să fie o căsuţă de oraş. Curtea ei spaţioasă stă la rând cu alte curţi spaţioase, verzi şi ele, care se înşiră toate de-a lungul străzii Moskovskaia. Nimeni nu trece vreodată cu trăsura pe această stradă, şi rar se întâm­plă să întâlneşti pe cineva chiar pe jos.

    Obloanele căsuţei sunt întotdeauna pe jumătate în­chise: cei ce o locuiesc nu au nevoie de lumină. N-au ce face cu ea. Ferestrele nu se deschid niciodată, fi­indcă stăpânilor căsuţei nu le place aerul proaspăt. Pe oamenii care trăiesc necontenit printre duzi, sal­câmi şi brusturi, natura îi lasă nepăsători. Numai pe vilegiaturişti i-a înzestrat Dumnezeu cu darul de a pricepe frumuseţile naturii; restul omenirii nici nu le bănuieşte măcar… Oamenii nu preţuiesc şi nu ştiu să se bucure de ceea ce au. În jurul căsuţei e un adevărat rai pământesc: verdeaţă şi ciripit vesel de păsărele, dar înăuntru, vai! vara – zăpuşeală, iarna – cald, ca la baia de aburi; aer înăbuşitor şi plictiseală, multă plictiseală…

Sunt ani de când am intrat întâia oară în această căsuţă: aduceam din partea stăpânului ei, colone­lul Cikamasov, un salut nevestei şi fiicei sale. Îmi aduc cât se poate de bine aminte de această primă vizită. Nici nu s-ar putea altfel.

Închipuiţi-vă o femeie măruntă, grăsulie, de vreo pa­truzeci de ani, care când am intrat din vestibul în sa­lon m-a privit cu uimire şi teamă. Eram „un străin”, un musafir, „un tânăr” – şi lucrul acesta era de ajuns pentru a o uimi şi înspăimânta. N-aveam în mână nici măciucă, nici topor, nici pistol şi zâmbeam prieteneşte. Totuşi eram întâmpinat cu nelinişte.

— Cu cine am onoarea şi plăcerea? m-a între­bat cu glas tremurător femeia cea în vârstă, în care am recunoscut pe stăpâna casei, pe doamna Cikamasova.

I-am spus cum mă cheamă şi pentru ce venisem. Ui­mirea şi spaima au făcut atunci loc unui „ah!” as­cuţit, plin de bucurie şi ochii femeii s-au dat peste cap. „Ah”-ul ei s-a propagat ca un ecou din vestibul în sa­lonul cel mic, de aici în bucătărie… şi aşa mai departe, până în pivniţă. Curând, căsuţa întreagă s-a umplut de „ah”-uri bucuroase, pe mai multe voci. Peste cinci mi­nute, eram instalat în salon, pe un divan mare, moale, cald şi mi se părea că toată strada Moskovskaia răsună de aceleaşi „ah”-uri.

Mirosea a naftalină şi a pantofi noi din piele de ţap, care se aflau alături de mine, pe un scaun, înveliţi într-o băsmăluţă. La ferestre erau muşcate şi perdeluţe de muselină. Pe perdeluţe dormeau muşte sătule. Pe perete – portretul nu ştiu cărui arhiereu, pictat în ulei şi acoperit cu un geam cu colţul spart. De la arhiereu, porneau un şir de strămoşi cu feţe de ţigani, galbene ca lămâia. Pe masă, un degetar, un mosor de aţă şi un ciorap neisprăvit, iar pe jos un tipar pentru croială şi o jachetă neagră însăilată cu aţă albă. În odaia de alături, două babe speriate, fâstâcite, culegeau în grabă de pe jos bucăţi de stofă albă, croite, şi tot felul de petice.

— Iartă-ne, la noi e o dezordine groaznică! mi-a spus doamna Cikamasova.

În timp ce stătea de vorbă cu mine, se uita pe furiş, ruşinată, la uşă, îndărătul căreia tot se mai culegeau petice şi aţe de pe jos. Uşa se întredeschidea, apoi se închidea iar, ruşinată parcă şi ea.

— Ce vrei? s-a adresat doamna Cikamasova uşii.

— Où est mon cravatte, lequel mon père m-avait envoyé de Koursk? s-a auzit de după uşă un glăscior feciorelnic.

— Ah, est-ce que Marie, que… Dar, cum se poate… Nous avons donc chez nous un homme très peu connu par nous… Întreab-o pe Lucheria…

„Ce frumos vorbim noi franţuzeşte!” am citit eu în ochii doamnei Cikamasova, care roşise de plăcere.

Curând uşa s-a deschis larg şi a intrat o fată înaltă şi slabă, de vreo nouăsprezece ani, într-o rochie lungă de muselină, cu cordon aurit, de care atârna – îmi amintesc atât de bine – un evantai de sidef. A intrat, s-a aşezat şi s-a roşit toată. Mai întâi i s-a aprins nasul, lung şi puţin pistruiat; de la nas, roşeaţa i s-a în­tins la ochi, iar de la ochi, la tâmple.

— Fiica mea, a spus doamna Cikamasova, cu glas melodios. Şi domnul, Manecika, este tânărul, care…

Am făcut cunoştinţă şi mi-am exprimat mirarea faţă de neobişnuitul număr de croieli. Mama şi fiica au lăsat ochii în jos.

— De înălţare, la noi e iarmaroc, mi-a lămurit mama. La iarmaroc cumpărăm întotdeauna stofe, pe care le coasem apoi tot anul, până la iarmarocul urmă­tor. Nu dăm niciodată la cusut în oraş. Piotr Semionîci al meu nu câştigă prea mult şi nu ne putem în­gădui niciun lux. Suntem nevoite să coasem singure.

— Dar cine poartă la dumneavoastră atâtea lucruri? Doar sunteţi numai două.

— Cum să le purtăm? Lucrurile acestea nu sunt de purtat! Asta-i zestrea!

— Vai, maman! a protestat fata şi a roşit. Domnul ar putea să creadă că… Nu, eu nu mă mărit niciodată! Niciodată!

În ciuda tăriei cu care protestase, la cuvântul de măritiş, ochişorii ei se aprinseseră.

S-au adus ceai, pesmeţi, dulceaţă, unt, apoi zmeură cu frişcă. La ora şapte seara s-a servit cina cu şase feluri. În timpul mesei am auzit un căscat zdravăn care pornea din odaia de alături. Am privit mirat spre uşă: numai un bărbat cască astfel.

— E Egor Semionîci, fratele lui Piotr Semionîci… m-a lămurit doamna Cikamasova, văzându-mi mi­rarea. Stă la noi de anul trecut. Iartă-l, te rog; nu poate să vină. E un adevărat sălbatic… se ruşi­nează de străini… Vrea să se retragă la mănăstire… A avut necazuri cu slujba… Aşa că, de supărare…

După masă, doamna Cikamasova mi-a arătat un pa­trafir, brodat chiar de mâna lui Egor Semionîci, pen­tru a fi donat unei biserici. Uitându-şi o clipă sfiala, Manecika mi-a arătat şi ea o pungă pe care o brodase ea pentru tatăl ei. M-am prefăcut uimit de frumuse­ţea lucrului; Manecika s-a îmbujorat şi a şoptit ceva la urechea mamei. Aceasta s-a luminat la faţă şi m-a poftit în camera unde păstrau lucrurile şi unde mi-a arătat vreo cinci cufere mari şi o sumedenie de cufăraşe şi lăzi mai mici.

— Asta-i… zestrea! mi-a şoptit mama. E cu­sută toată de mâna noastră.

După ce m-am uitat la cuferele acelea mohorâte, mi-am luat rămas-bun de la primitoarele mele gazde care mi-au cerut să-mi dau cuvântul că voi mai trece cândva să le văd.

Mi-a fost dat să-mi ţin făgăduiala abia după vreo şapte ani, când am fost trimis în acel orăşel în cali­tate de expert într-un proces. Intrând în căsuţă, am fost întâmpinat de aceleaşi „ah”-uri… Fusesem recu­noscut… Nici nu s-ar fi putut altfel! Prima mea vizită însemnase un adevărat eveniment, şi acolo unde eve­nimentele sunt rare, ele nu se uită curând. Când am pătruns în salon, mama, acum şi mai grăsulie şi că­runtă, se târa de-a buşilea pe parchet, croind ceva dintr-o stofă albastră; fiica şedea pe divan şi broda. Aceleaşi tipare, acelaşi miros de naftalină, acelaşi por­tret cu geamul spart într-un colţ. Erau totuşi şi unele schimbări. Lângă portretul arhiereului atârna portre­tul lui Piotr Semionîci, şi doamnele erau în doliu. Piotr Semionîci murise la o săptămână după ce fu­sese înaintat general.

Au început amintirile. Generăleasa a izbucnit în la­crimi.

— Ne-a lovit o mare nenorocire! Piotr Semionîci nu mai e. O ştiai? Fiica mea şi cu mine suntem or­fane şi trebuie să avem singure grijă de noi. Egor Semionîci trăieşte, dar nu putem spune nimic bun despre el. N-a fost primit la mănăstire din pricina… băuturilor alcoolice. Acum, de supărare, bea şi mai mult… Vreau să mă duc la mareşalul nobilimii, să mă plâng. Închipuieşte-ţi că ne-a deschis de câteva ori cuferele, a luat zestrea Manecicăi şi a dăruit-o unor drumeţi. Două cufere le-a golit de tot! Dacă o mai ţine aşa, Manecika mea rămâne fără zestre…

— Cum poţi vorbi aşa maman! a protestat Manecika şi a roşit toată. Domnul ar putea într-adevăr să-şi închipuie cine ştie ce… Eu nu am să mă mă­rit niciodată, niciodată!

Manecika privea inspirată, plină de nădejde, în ta­van şi era limpede că nu credea o vorbă din ce spunea.

Prin vestibul s-a furişat grăbită silueta unui bărbat mărunt, cu chelie mare, în redingotă cafenie, cu ga­loşi în loc de ghete, fâşâind ca un şoarece.

„Egor Semionîci, pesemne”, m-am gândit eu.

Priveam la mamă şi la fiică: amândouă îmbătrâni­seră şi se ofiliseră mult. Părul mamei avea reflexe ar­gintii, iar fiica se veştejise într-atât, încât mama pă­rea mai mare ca ea cu cel mult cinci ani.

— Vreau să mă duc la mareşalul nobilimii, a reluat bătrâna, uitând că abia îmi spusese acest lu­cru. Trebuie neapărat să mă plâng! Egor Semionîci ne ia tot ce coasem şi dă de pomană Dumnezeu ştie cui, ca să-şi mântuiască sufletul. Manecika mea rămâne fără zestre.

Manecika s-a roşit, dar nu a mai spus nimic.

— Suntem nevoite să coasem totul din nou, şi nu suntem cine ştie ce bogate! Am rămas amândouă orfane!

— Da, suntem orfane! a repetat Manecika.

Anul trecut, soarta m-a adus din nou în căsuţa nă­pădită de verdeaţă. Intrând în salon, am găsit-o pe bătrâna Cikamasova, îmbrăcată toată în negru, cu manşete largi de crep. Şedea pe divan şi cosea ceva. Alături de ea se afla un bătrânel în redingotă cafe­nie, cu galoşi în loc de ghete. La vederea mea, bă­trânelul a sărit în picioare şi a ieşit în fugă din salon.

Răspunzând cuvintelor mele de bun găsit, bătrâna a zâmbit şi mi-a spus:

— Je suis charmeé de vous revoir, monsieur.

— Ce coşi? am întrebat-o ceva mai târziu.

— O cămăşuţă. Când o s-o sfârşesc, am s-o duc s-o ascund la preot, altfel Egor Semionîci o ia. Acum ascund toate lucrurile la sfinţia sa, mi-a şoptit ea.

Apoi, uitându-se la un portret al fiicei sale, aşe­zat în faţa ei pe masă, a oftat şi a adăugat:

— Suntem orfane!

    Dar unde-i era fiica? Unde era Manecika? N-am întrebat nimic; nu îndrăzneam s-o tulbur cu între­bările mele pe bătrânica în mare doliu. Şi până am plecat, Manecika nu s-a arătat şi nu am auzit nici glasul, nici paşii ei uşori, sfioşi… Am înţeles… Şi pe suflet mi s-a lăsat o greutate mare.