Nils Holgersson (32)

Secarea lacului

Casa rămase într-adevăr pustie după plecarea lui Jarro. Câinele şi pisica se plictiseau, nemaiputându-se ciorovăi din cauza lui, iar stăpâna era tristă că nu mai auzea măcăitul vesel al bobocului care o încânta de câte ori venea să-l vadă. Cel mai mult îi era însă dor de el băieţelului Per Ola; Nu avea decât trei ani şi era singurul copil al stăpânilor. În toată viaţa lui nu avusese un tovarăş de joacă la fel ca Jarro, care să-i facă toate voile, şi de aceea îl îndrăgise. Auzind că bobocul plecase de la fermă – ca să-şi ducă iarăşi viaţa pe lac laolaltă cu suratele lui băieţelul nu se putea împăca deloc cu gândul ăsta şi îşi făcea fel de fel de socoteli cum să-l aducă înapoi.

Per Ola stătuse ceasuri întregi de vorbă cu Jarro, pe când acesta şedea liniştit în coşuleţ, şi era încredinţat că bobocul înţelegea tot ce-i spunea. De aceea o rugă pe maică-sa să-l ducă pe lac, ca să-l întâlnească pe Jarro şi să-l înduplece să vină înapoi. Maică-sa nici nu voi să audă de aşa ceva, dar băieţelul nu se lăsă şi nu renunţă la planul pe care şi-l făcuse.

A doua zi după dispariţia lui Jarro, Per Ola se zbenguia prin curte. Se juca singur ca de obicei. Cezar era însă pe treptele scării. Când dăduse drumul afară băiatului, stăpâna îi spusese câinelui: „Ai grijă, Cezar, de Per Ola!”

Dacă lucrurile s-ar fi petrecut ca de obicei, Cezar ar fi împlinit porunca stăpânei, – iar băiatul ar fi fost atât de bine supravegheat, că nu l-ar fi păscut nicio primejdie. Din nefericire însă, Cezar nu era în apele lui în timpul acela. Aflase că ţăranii din preajma lacului Tokern se strângeau adesea la sfat să pună la cale secarea lacului şi că lucrul acesta fusese chiar hotărât. Vestea asta îl tulburase peste măsură. Aşadar, raţele urmau să-şi ia în curând lumea în cap, iar Cezar n-ar mai fi avut niciun loc unde să vâneze... Cu gândul la această nenorocire, câinele uită cu totul că primise poruncă să-l supravegheze pe Per Ola.

Cum se văzu singur în curte, băieţelul socoti că era momentul prielnic să coboare la lac şi să stea de vorbă cu Jarro. Deschise o portiţă şi porni în direcţia lacului, pe cărarea care ducea spre luncă. Atâta vreme cât putea fi văzut de cei de acasă, merse tipa-tipa, dar pe urmă îşi iuţi paşii. Se temea să nu-l zărească maică-sa ori altcineva şi să-l cheme înapoi. Nu voia să-i pricinuiască niciun rău bobocului, ci numai să-l înduplece să se întoarcă la fermă. Era sigur însă că ai lui n-ar fi încuviinţat ceea ce făcea acum.

Ajungând pe malul lacului, Per Ola îl strigă pe Jarro de câteva ori. Pe urmă stătu câtva timp în aşteptare, dar ia-l pe Jarro de unde nu-i! E drept că zări mai multe păsări care semănau cu raţele sălbatice, dar acestea zburară mai departe fără să-l ia în seamă. Băiatul pricepu astfel că niciuna din ele nu era cea căutată de el.

Văzând că Jarro nu vine la el, Per Ola îşi făcu socoteala că l-ar putea găsi mai uşor dacă s-ar duce pe lac. Lângă lac se aflau mai multe luntrii bune, dar, ca un făcut, toate erau legate. Singura slobodă era o lotcă veche şi crăpată, atât de hârbuită, că nimeni nu se mai slujea de ea. Per Ola se sui totuşi în lotcă, fără să-i pese că avea fundul plin cu apă. De vâsle nu se putea folosi, căci nu-l ajutau puterile. În schimb, ca să înainteze, începu să se legene în lotcă. Nu încape îndoială că niciun om nu fusese în stare până atunci să conducă în acest fel o luntre pe lacul Tokern. Dar când nivelul apei e ridicat, copiii mici au o dibăcie minunată de a se avânta pe un lac chiar într-o lotcă hârbuită. Nu trecu mult şi Per Ola plutea pe Tokern, strigându-l pe Jarro.

În timp ce vechea lotcă se legăna astfel pe valuri, crăpăturile ei se lărgiră şi mai mult, lăsând apa să intre în voie. Dar lucrul ăsta nu-l interesa câtuşi de puţin pe băiat. Şedea pe băncuţa din faţă şi striga la orice pasăre pe care o vedea, mirându-se întruna că Jarro tot nu se ivea.

În cele din urmă, Jarro îl zări pe Per Ola. Din ascunzişul unde se afla, bobocul auzi că cineva îl chema cu numele pe care-l avusese printre oameni şi înţelese că băiatul venise pe lac să-l caute. Era nespus de bucuros văzând că o făptură omenească îl iubea în adevăr. Zbură ca o săgeată spre Per Ola, se aşeză lângă el şi se lăsă mângâiat de băiat. Erau amândoi foarte fericiţi că se vedeau iarăşi împreună.

Jarro băgă însă de seamă imediat în ce stare jalnică se afla lotca; plină pe jumătate cu apă şi gata să se scufunde. Căută să-l convingă pe băiat că, de vreme ce nu era în stare nici să zboare, nici să înoate, trebuia să tragă de îndată la mal, dar ţi-ai găsit cu cine!... Ola nu-l înţelegea de fel. Jarro nu mai pierdu atunci nicio clipă şi fugi după ajutor.

Nu trecu mult şi se întoarse, aducând în spinare un pici mult mai mic decât Per Ola. De n-ar fi avut grai şi nu s-ar fi mişcat, băiatul ar fi crezut că era o păpuşă. Piciul îi porunci lui Per Ola să scoată din fundul lotcii o prăjină lungă şi subţire şi să încerce s-o proptească de malul unuia din ostroavele cu păpuriş. Apoi să se opintească zdravăn în ea. Băiatul îi dădu ascultare şi izbutiră astfel împreună să urnească lotca din loc. Din câteva opinteli ajunseră la un ostrov înconjurat de papură, şi acolo băieţelul fu sfătuit să se dea jos. În clipa în care Per Ola puse piciorul pe uscat, luntrea se umplu cu apă şi se duse la fund.

Văzând acest lucru, băiatul se posomorî, căci era sigur că părinţii îl vor dojeni aspru. Era tocmai gata să plângă, dar se întâmplă chiar atunci un lucru care-i abătu gândul în altă parte. Un stol de păsări mici, cenuşii, se lăsă pe ostrov, iar piciul îl duse la acele zburătoare, spunându-i cum le chema şi ce ziceau ele. Noutatea asta care-l desfăta nespus de mult îl făcu pe Per Ola să uite de toate necazurile.

Cei de acasă observaseră între timp că băiatul dispăruse şi porniseră în căutarea lui. Au luat la rând încăpere cu încăpere, apoi dependinţele, dar nu l-au aflat. Dacă au văzut, l-au căutat în puţ şi în beci, apoi pe uliţe şi pe toate potecile din jurul casei. Negăsindu-l, au întrebat atunci pe la casele vecine dacă nu se rătăcise cumva pe acolo, iar la urmă s-au dus după el la lac. De găsit însă nu l-au putut găsi.

Cezar îşi dădu seama din primele clipe că toţi ai casei îl căutau pe Per Ola; nu făcu însă nimic ca să-i ajute să-i dea de urmă. Stătea liniştit, ca şi cum toată întâmplarea asta nu l-ar fi interesat câtuşi de puţin. Într-un târziu fură descoperite nişte urme de paşi lângă locul unde se aflau luntrile legate de ţărm, iar lumea constată că erau ale băiatului. Se observă apoi că lipsea lotca cea veche şi crăpată. Abia atunci oamenii care se adunaseră buluc începură să priceapă ce grozăvie se întâmplase.

Tatăl lui Per Ola şi argaţii ce se aflau pe aproape se urcară într-o luntre şi porniră să-l caute pe băiat. Au vâslit ei pe lac până spre seară, dar de zărit nu l-au zărit nicăieri. Nu-şi puteau închipui acum altceva decât că lotca cea veche se scufundase şi că micuţul zăcea fără suflare pe fundul lacului.

Veni seara şi mama băiatului porni singură să cutreiere tot ţărmul. Toţi erau convinşi că Per Ola se înecase, dar biata mamă avea încă un strop de nădejde. Ea nu voia să creadă aşa ceva şi-l căuta pretutindeni fără odihnă. Îl căută printre tufele încâlcite de papură şi pipirig. Îl căută pe tot ţărmul mlăştinos, fără să ţină seama că i se înfundau picioarele în nămol şi ca era udă leoarcă. Era în culmea deznădejdii. Inima îi zvâcnea cu putere. Nu plângea, dar îşi frângea mâinile şi îşi chema fecioraşul cu glas tare şi tânguitor.

În jurul ei se auzeau strigăte de raţe, de lebede şi de corle. Avea impresia că păsările acelea se ţineau după ea, bocind şi tânguindu-se şi ele. „Desigur că le doare ceva dacă se vaietă astfel”, îşi zicea. Se gândi apoi din nou la ea. Dar oare de ce numai pe păsări le auzea tânguindu-se? Ele nu aveau doar nicio supărare...

Lucru ciudat: păsările nu tăcură nici după apusul soarelui. Mama lui Per Ola auzi nenumăratele stoluri de păsări, care se aflau pe lacul Tokern, scoţând un strigăt de jale după altul. Multe din ele o urmăreau oriunde se ducea, altele zburau cu repeziciune pe lângă ea. Tot văzduhul era plin de jelanii şi de tânguiri.

Durerea îi deschise însă inima. I se părea că nu era atât de departe de celelalte vieţuitoare, cum sunt oamenii îndeobşte, înţelese mult mai bine ca înainte soarta bietelor păsări. Ele aveau ca şi ea grija căminului şi a odraslelor, între păsări şi ea, deosebirea nu era aşa de mare cum crezuse până atunci.

Se gândi apoi că era un lucru ca şi hotărât ca toate acele mii de lebede, de raţe şi de bodârlani să-şi piardă căminele de pe lacul Tokern. „Va fi tare greu de ele!...” îşi zise femeia. „Unde-şi vor mai creşte puii de-acum încolo?”

Se opri gândindu-se la toate aceste lucruri. Transformarea unui lac în ogoare şi izlazuri părea să fie un lucru bun şi folositor, dar acel lac putea să fie altul, nu numaidecât Tokern, un lac în care să nu-şi aibă cuiburile atâtea mii de vietăţi.

În timpul acestei convorbiri dintre cei doi soţi, Cezar se afla lângă vatră. Îşi înălţase capul şi asculta cu luare-aminte. Când socoti că cele auzite erau sigure, veni la stăpână-sa, o apucă de fustă şi o duse spre uşă.

— Ce faci, Cezar? zise ea căutând să dea câinele la o parte. Ştii poate unde e Per Ola? exclamă femeia apoi, având parcă o presimţire.

Cezar începu să latre şi să se arunce asupra uşii. Femeia o deschise şi câinele o luă în goana mare spre lacul Tokern. Stăpâna lui Cezar era atât de sigură că el ştia unde se află băiatul ei, încât alergă după el într-un suflet.

Nu ajunseră bine la ţărm că şi auziră plânsete de copil venind dinspre lac.

Per Ola petrecuse ziua cea mai plăcută din viaţa lui în tovărăşia lui Năpârstoc şi a gâştelor sălbatice, dar acum începuse să plângă, căci era flămând şi se temea de întuneric. Vă puteţi închipui şi voi, dragi cititori, ce bucurie a fost pe băieţel când părinţii lui şi Cezar au venit să-l ia acasă!