Bricheta divină

M-am tot gândit în ultima vreme la absurdul desăvârșit al teoriilor creștine despre naștere, viață, moarte, viață veșnică, judecată de apoi, rai și iad. Dacă le citești superficial, teoriile astea par a avea un sens, e o succesiune logică, toate se petrec conform cu ideea creatorului, dar dacă le analizezi mai în detaliu, ele încep să se clatine. De fapt ce se întâmplă, conform acestor teorii? Există, undeva în Împărăția lui Dumnezeu, suflete. Jos, pe pământ, doi oameni fac sex, un spermatozoid întâlnește un ovul și, în momentul ăla, un suflet este trimis să aprindă viața la nivel infinitezimal, acolo, în entitatea rezultată din uniunea spermatozoidului cu ovulul. A apărut un om (la fel apar și vulpile, ori maimuțele, nici nu s-ar fi putut altfel). Omul ăla se dezvoltă o vreme în „pântecele” maică-sii, apoi se naște. Crește, face ceea ce crede el că are de făcut, moare. Sufletul lui se întoarce acolo de unde a plecat, dar nu oricum, ci încărcat de păcate și fapte bune în diverse proporții.

Infernul - autor necunoscut, aprox 1515

Vine apoi judecata, Dumnezeu se uită la proporțiile alea și face trierea: cei cu mai multe păcate decât fapte bune se duc în iad, ceilalți merg în rai. Tot procesul asta are loc continuu, de la păcatul așa-numiților protopărinți Adam și Eva încoace. De atunci și până azi, oamenii fac sex și astfel apar alți oameni. Dar dacă analizezi puțin, aici sunt multe lucruri absurde. Mă gândesc, întâi de toate, la mecanismul pus la punct de Dumnezeu. După cum se vede, oamenii nu au fost lăsați, totuși, de capul lor pe pământ. Dumnezeu intervine direct în viețile lor, în momentul în care scapără, cu bricheta divină, scânteia de viață. Numai că la unii o scapără, la alții nu. Ori asta intră în contradicție clară cu porunca pe care chiar El a dat-o: „Creșteți și vă înmulțiți!”. Să ne gândim la doi oameni care vor să respecte porunca asta. Se pun ei pe făcut sex și fac și fac dar degeaba - copilul nu apare. Nu se întreabă ei, în cazul ăsta, de ce nu pot respecta porunca lui Dumnezeu? Nu e total fără sens? La asta, credincioșii anti-rațiune răspund că neînțelese sunt căile Domnului. O altă absurditate este, în opinia mea, pedepsirea celor nevinovați. Pentru că viața pe pământ este o pedeapsa, asta e limpede. Protopărinții n-au ascultat de Dumnezeu și el i-a pedepsit, izgonindu-i din rai. Unde i-a izgonit? Pe pământ, așadar faptul că noi trăim aici este o pedeapsă. Eu, ca oricare altul, sunt pedepsit pentru că primii doi oameni, Adam și Eva, au încălcat porunca lui Dumnezeu. Totuși nu pricep: cum vine asta? Eu nici măcar nu i-am cunoscut pe cei doi, nu știu vreun loc pe Pământ unde aș putea găsi osemintele lor, iar dacă sunt japonez, nici măcar nu am auzit de ei sau, dacă am auzit, îmi spun că e vorba de povești pentru copii. Cu toate asta, plătesc... Aici mie mi se pare culmea absurdului. Dar însăși existența oamenilor este generatoare de absurd, dacă o privești din prisma Bisericii. Ni se spune că toate au avut un început și vor avea un sfârșit. Cu alte cuvinte, lumea poate înceta să existe în orice moment, dacă așa va considera Dumnezeu. Asta înseamnă că la un moment dat ciclul despre care vorbeam, anume scânteie divină - naștere -  moarte - judecată - rai sau iad se va isprăvi. Ce sens capătă întreaga afacere? Să zicem că peste o lună gata - procesul se încheie, nu se mai nasc oameni, tot ce mișcă nu mai mișcă și începe Judecata de Apoi. Ce sens au avut toate? Pentru ce au trăit oamenii? De ce au fost lăsăți să caute, să creeze, să descopere, să progreseze? De ce, dacă tot e vorba de o pedeapsă, nu au fost ținuți în starea păstorilor de capre evrei din vremea lui Cristos?

Să ne închipuim că printr-un mecanism asemănător celui pus la punct de Dumnezeu, omenirea ar crea un loc anume (de pildă o planetă deșertificată) unde i-ar trimite pe cei, să zicem, indezirabili. Cu timpul, acolo s-ar dezvolta așezări, oamenii s-ar lupta și, încet încet ar descoperi modalități de a transformă nisipul în energie, pe care ar folosi-o apoi la construcția de case, de unelte, de aparate de zbor. S-ar dezvolta o civilizație pe bază de siliciu - materia primă ar fi nisipul. Ar dura sute și sute de ani, dar fiecare zi ar aduce un progres, așa încât la un moment dat oamenii ar fi fericiți să trăiască acolo. S-ar naște copii care vor crede că așa stau lucrurile dintotdeauna, că nu există nimic în afara nisipurilor. Când ar auzi vorbindu-se de primii oameni care au venit în deșert de pe altă planetă pentru că au fost pedepsiți, le-ar veni să râdă și nu ar crede nimic. Secol după secol, oamenii nisipurilor și-ar dezvolta civilizația, ar visa la un viitor în care vor putea să iasă de acolo, să exploreze spațiul, să cucerească noi lumi. Și brusc, cei de pe pământ ar decide că a sosit momentul să termine cu experimentul, așa încât toți cei din planeta de nisip vor fi aduși pe pământ, într-un lagăr unde vor fi supuși la cazne pentru tot ce au făcut rău pe planeta lor de nisip. Se poate imagina ceva mai absurd? Biserica ne vorbește despre Rai și Iad și ne cere să credem în existența lor. Dar oare de ce nu ni se arată niciodată, pe nicio cale, ceva care să ne convingă? Dacă ne gândim puțin, Adam și Eva știau exact ce-au lăsat în urmă când au fost izgoniți din Rai. Noi, însă, trebuie să-i credem pe alții, care, la rândul lor, au informația de la alții etc. Și atunci nu-i limpede că vor exista oameni (și nu puțini) care vor spune că n-au niciun motiv să creadă în asemenea povești? Printre cei care nu cred sau se îndoiesc foarte puternic, există enorm de mulți oameni de treabă, care nu fură, își iubesc părinții și aproapele etc, dar o fac pentru că așa sunt ei, așa simt, nu pentru că au citit Biblia. Vor fi salvate sufletele lor? Sigur, n-avem de unde ști, întreaga cunoaștere e la Dumnezeu. Dar ne putem întreba măcar. Știm că Dumnezeu ne iubește. Acum 2000 de ani l-a trimis pe Cristos să ne arate Calea. Mulți au crezut atunci. Dar oare noi, cei de azi, nu suntem discriminați prin faptul că printre noi nu vine nimeni din partea lui Dumnezeu? Dacă ar coborî iarăși Cristos și ar face minunile pe care le-a făcut atunci, ba încă și mai mari ca ele (de exemplu ar porunci unui munte să se mute din loc și el s-ar muta), nu ar crede cei mai mulți dintre oameni? Și dacă așa ar fi, oare oamenii nu ar capăta dintr-odată un sens pentru viețile lor?

Cât despre explicațiile pe care ți le dau oamenii bisericii (dacă ți le dau) când îi întrebi cum vine treaba cu toate lucrurile astea, aici iarăși e ceva neclar. Ei spun că mintea omenească nu-l poate înțelege pe Dumnezeu. Și atunci cum reușesc ei să explice de fiecare dată ce a vrut Dumnezeu, de ce a făcut cutare și cutare lucru? Dacă te duci în ultimul cătun pierdut prin munți și găsești acolo un călugăr, și dacă-l întrebi de ce se întâmplă lucrurile așa și nu altfel, are imediat o explicație. Știe de ce mor unii bebeluși, de ce trăsnetul lovește câte o biserică, de ce unii oameni răi fac averi și trăiesc fără griji toată viața. Dar de unde știe el toate astea, dacă mintea omenească nu poate pricepe lucrările lui Dumnezeu? Îi spune lui Duhul Sfânt toate astea? Intră el în legătură cu Dumnezeu, precum marii mistici creștini, de genul lui Serafim din Sarov? Mie mi se pare greu de crezut. Eu socotesc că modelul pe care ni-l propune Biserica de două mii de ani, cel cu alungarea din Rai, cu viețuirea pe pământ conform poruncilor, cu judecata de apoi și celelalte, ar trebui revizuit și adaptat vremurilor noastre. Dacă ne gândim la primele reprezentări ale Iadului, nu putem să nu observăm primitivismul lor. Oamenii erau fierți în cazane cu smoală și, dacă cei care ne-au oferit aceste viziuni au avut informația de la Dumnezeu însuși, te întrebi de ce nu ne-au descris și alt gen de torturi aplicate în iad necredincioșilor, cum ar fi electrocutarea. Simplu, pe vremea aia nu fusese descoperit curentul electric. Lumea a evoluat și astăzi s-a renunțat la reprezentările acelea primitive și hazlii. Tot așa, cred că ar trebui reformate și rugăciunea și mesajul și, în cele din urmă, însuși modelul vechi de 2000 de ani. Cu atât mai mult cu cât poate vedea oricine că Biserica s-a reformat foarte mult ca instituție și s-a adaptat perfect zilelor noastre: fețele bisericești umblă în limuzine de lux, folosesc ultimele modele de iPhone, acatistele se dau online, cu plata prin transfer bancar, iar averea Bisericii este în permanentă creștere.