O relatare de la grefă a lui Cehov

Informaţia

Era pe la amiază. Moşierul Voldîreov, un bărbat înalt, vânjos, cu capul tuns şi ochii bulbucaţi, îşi scoase paltonul, îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase şi intră cu oarecare şovăială la grefă. Nu se auzea decât scârţâitul peniţelor.

— Unde pot să cer o informaţie? se adresă el uşierului, care tocmai aducea din fundul sălii o tavă cu pahare. Am nevoie de o informaţie, trebuie să scot o copie de pe o hotărâre.

— Poftiţi acolo. Iaca, la domnul care şade lângă fereastră! spuse uşierul, arătând cu tava spre fe­reastra din fund.

    Voldîreov tuşi şi se îndreptă spre fereastră. Acolo, la o masă verde, plină de pete, ca un bolnav de tifos exantematic, şedea un tânăr cu patru caiere zburlite pe cap, cu un nas lung plin de puncte negre şi o tu­nică ieşită de soare. Scria, cu nasul lui lung vârât în nişte hârţoage. Ca să alunge musca ce i se plimba pe lângă nara dreaptă, îşi scotea înainte buza de jos şi îşi sufla sub nas, cu cea mai mare gravitate.

— Pot să-ţi cer o informaţie? i se adresă Vol­dîreov. Aş vrea să scot o copie după hotărârea din 2 martie… Eu sunt Voldîreov…

Funcţionarul îşi muie peniţa în călimară şi cercetă dacă nu cumva luase prea multă cerneală. Încredinţându-se că peniţa nu-i va face niciun bucluc, începu să scârţâie iarăşi cu ea pe hârtie. Buza de jos i se lungi din nou în afară, dar nu mai era nevoie să su­fle: musca i se aşezase pe ureche.

— Pot să-ţi cer o informaţie? repetă după vreun minut Voldîreov. Sunt moşierul Voldîreov.

— Ivan Alexeici! strigă funcţionarul spre sală, ca şi cum Voldîreov nici nu ar fi existat. Spune negustorului Ialicov, când mai dă pe aici, să lega­lizeze la poliţie copia de pe declaraţia lui. I-am spus de o mie de ori!

— E vorba de procesul meu cu moştenitorii prin­ţesei Gugulina, bolborosi Voldîreov. Afacerea e cunoscută. Te rog foarte mult, ocupă-te şi de mine.

Continuând a nu lua în seamă pe Voldîreov, func­ţionarul prinse musca care i se aşezase pe buză, o privi cu luare aminte, apoi o aruncă. Moşierul tuşi şi îşi suflă zgomotos nasul în batista lui cu pătrăţele. Dar şi încercarea aceasta fu de prisos. Funcţionarul tot nu se hotăra să-l ia în seamă. Tăcerea ţinu vreo două minute. Voldîreov scoase din buzunar o hârtie de o rublă şi o puse în faţa funcţionarului, pe un registru deschis. Funcţionarul îşi încreţi fruntea, trase registrul spre el, ca şi cum n-ar fi văzut nimic şi îl închise.

— O mică informaţie… Aş vrea numai să ştiu pe ce bază moştenitorii prinţesei Gugulina… Pot să te tulbur?

Pierdut în gândurile sale, funcţionarul se ridică şi, scărpinându-se în cot, se duse la dulap. Întorcându-se după o clipă la masa lui de scris, puse iar mâna pe registrul pe care se afla altă hârtie de o rublă.

— Nu am să-ţi răpesc decât câteva clipe… îmi tre­buie o mică informaţie, atât…

Funcţionarul păru că nu aude şi începu să copieze ceva.

Voldîreov se încruntă şi aruncă o privire deznă­dăjduită asupra întregii tagme de scârţâitori din pe­niţă.

„Scriu! gândi el oftând. Scriu, lua-i-ar dracu’!”

Se îndepărtă de masă şi se opri amărât în mijlocul încăperii, cu braţele atârnându-i neputincioase. Se vede că uşierul, care trecea din nou cu tava cu pa­hare, observă mutra lui jalnică, fiindcă se apropie de el şi îl întrebă în şoaptă:

— Ei, ce-aţi făcut? Aţi cerut informaţia?

— Am cerut-o, dar nu vrea să stea de vorbă cu mine.

— Daţi-i trei ruble… şopti portarul.

— I-am dat două.

— Mai daţi-i una.

Voldîreov se întoarse şi puse pe registrul deschis o hârtie de trei ruble.

Funcţionarul trase din nou registrul spre el, începu să-l răsfoiască şi deodată, ca din întâmplare, ridică ochii asupra lui Voldîreov. Nasul lui lucios roşi şi se zbârci într-un zâmbet.

— Ce doriţi? întrebă el.

— Voiam să cer o informaţie în legătură cu proce­sul meu… Sunt Voldîreov.

— Încântat! În afacerea Gugulina? Foarte bine! Ce anume doriţi?

Voldîreov îi arătă ce dorea.

Funcţionarul prinse viaţă şi începu să se sucească de parcă ar fi fost prins într-un vârtej. Dădu infor­maţia cerută, porunci să se scoată o copie, oferi mo­şierului un scaun, totul într-o clipită. Vorbi chiar des­pre vreme şi îl întrebă de recoltă. Când Voldîreov plecă, îl însoţi pe scară până jos, zâmbind îndatori­tor şi respectuos, cu aerul că e gata în orice clipă să se închine până la pământ în faţa lui. Fără să-şi dea bine seama de ce, Voldîreov se simţi stânjenit şi, as­cultând de o pornire lăuntrică, scoase din buzunar o hârtie de o rublă şi o întinse funcţionarului. Acesta, care tot mai saluta şi zâmbea, o prinse din zbor, făcând-o nevăzută.

„Ce oameni…” gândi moşierul şi, ieşind în stradă, se opri şi îşi şterse fruntea cu batista.