A doua zi m-am
trezit scăldat în sudoare; febra mă vlăguise. La început nu mi-am dat bine
seama ce se petrecuse cu mine. Am privit mirat în jur, m-am simţit cu totul
schimbat în felul meu de a fi, nu m-am recunoscut. Mi-am pipăit braţele şi
picioarele, am rămas mut de uimire că fereastra se afla pe peretele ei şi nu pe
cel opus şi auzeam tropotul cailor jos în curte, de parcă acest zgomot ar fi
venit de undeva, de sus. În plus, îmi era şi greaţă.
Părul scăldat în
sudoare rece mi se lipise de frunte. M-am sprijinit în coate şi am privit spre
pernă: era plină de şuviţe de păr umed. În cursul nopţii, picioarele mi se
umflaseră în pantofi; dar nu mă dureau. În schimb, nu puteam să-mi mişc
degetele.
Spre seară -
începuse să se întunece - m-am sculat din pat şi am început să trebăluiesc prin
cameră. Am încercat să înaintez cu paşi mici şi prudenţi, având grijă să-mi ţin
echilibrul şi cruţându-mi cât mai mult picioarele. Nu eram trist şi nu
plângeam; dimpotrivă, eram deosebit de mulţumit. În momentul acela, nici prin
gând nu-mi trecea că vreun lucru ar putea să fie altfel de cum era.
Apoi am ieşit.
Singurul lucru
care mă jena într-o oarecare măsură era foamea, cu toată repulsia pe care o
simţeam faţă de mâncare. Din nou mi se făcuse o neruşinată poftă de mâncare, mă
măcina o lăcomie lăuntrică persistentă, care creştea din ce în ce. Simţeam în
piept ceva ce mă radea fără milă: parcă acolo s-ar fi desfăşurat o activitate
tăcută, ciudată; ai fi zis că mişună câteva zeci de animale minuscule; îşi
întorceau capul spre dreapta şi rodeau puţin, apoi şi-l întorceau spre stânga
şi rodeau puţin, se opreau un moment, începeau din nou, îşi croiau fără zgomot
şi grabă drum peste tot şi lăsau spaţii goale pretutindeni pe unde trecuseră.
Nu eram bolnav,
ci epuizat; am început să transpir. M-am gândit să merg în Stortorvet, ca să mă
odihnesc puţin; dar drumul era lung şi obositor. În cele din urmă, aproape că
am ajuns acolo; mă aflam la colţul pieţei cu Torvgaten. Sudoarea mi se
prelingea de pe frunte în ochi, îmi aburea ochelarii şi mă orbea. M-am oprit un
moment că să-mi şterg fruntea. Nu ştiam unde mă aflu şi nici nu mă gândeam la
asta: zgomotul din jurul meu era îngrozitor.
Deodată răsună
un răcnet scurt şi tăios: Fereşte! Aud răcnetul, ba chiar foarte bine,
şi fac brusc o săritură în lături, pe cât de repede îmi îngăduie picioarele
mele slabe. O namilă de căruţă, care transportă pâine, trece în goana mare pe
lângă mine şi îmi atinge haina cu roata. Dacă aş fi fost puţin mai sprinten, aş
fi scăpat nevătămat. Poate că aş fi reuşit să fiu ceva mai sprinten, doar puţin
mai sprinten, dacă mi-aş fi dat osteneala. Dar acum nu mai era nimic de făcut;
simţeam că mă doare un picior, câteva degete îmi fuseseră strivite; aveam
senzaţia că degetele mi se zgârciseră în gheată.
Vizitiul opreşte
caii smucind din răsputeri. Se întoarce spre mine şi mă întreabă îngrozit dacă
mi s-a întâmplat ceva. Da - dar putea să fie şi mai rău, nu-i chiar atât de
grav... nu cred să se fi rupt ceva... o, nu face nimic...
M-am târât cât
am putut de repede până la o bancă; toţi aceşti oameni, care se opriseră şi se
holbau la mine, mă făceau să mă simt stânjenit. De fapt, nu fusese un accident
grav. Şi dacă tot trebuia să am ghinion, apoi scăpasem relativ ieftin. Partea
proastă era că îmi stricasem gheata, talpa se desprinsese de căpută. Am ridicat
piciorul: în faţă, gheata era plină de sânge. Dar, oricum, nu se putea vorbi de
rea-voinţă din nicio parte. Vizitiul nu avusese intenţia să mă împingă şi mai
mult în nenorocire. Părea foarte înspăimântat. Poate că dacă l-aş fi rugat
să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros.
Dumnezeu să-l răsplătească!
Simţeam o foame
cumplită. Nu mai ştiam cum să-mi înăbuş această neruşinată poftă de mâncare. Mă
răsuceam pe bancă, ba într-o parte, ba în cealaltă, apăsându-mi pieptul de
genunchi. După ce s-a întunecat, m-am târât până la primărie - numai Dumnezeu
ştie cum am ajuns acolo - şi m-am aşezat pe balustradă. Mi-am smuls un buzunar
de la haină, l-am băgat în gură şi am început să-l mestec, de altminteri fără să
mă gândesc precis la ceva, cu o figură întunecată, cu ochii holbaţi în gol.
Auzeam nişte copii jucându-se în jurul meu şi intuiam instinctiv că cineva
trece pe lângă mine. Încolo, nu mai îmi dădeam seama de nimic.
Deodată, îmi
vine ideea să cobor în hală şi să fac rost de o bucată de carne crudă. Mă ridic
şi traversez de-a curmezişul scara largă a clădirii primăriei, până la celălalt
capăt al acoperişului halei, apoi cobor. După ce ajunsesem destul de jos,
aproape până la nivelul standurilor, am început să strig pe scară şi am schiţat
un gest de ameninţare, de parcă aş fi poruncit unui câine să rămână sus. Apoi
m-am adresat cu impertinenţă primului măcelar pe care l-am văzut:
- O, fiţi, vă
rog, atât de bun şi daţi-mi un os pentru câinele meu. Doar un os. Nu e nevoie
să fie nimic pe el. Doar să ţină câinele ceva în gură.
Am primit un os,
un mic ciolan minunat, pe care mai era chiar şi puţină carne. L-am vârât sub
haină. I-am mulţumit măcelarului cu atâta efuziune, încât m-a privit mirat.
- Nu aveţi
pentru ce, mi-a spus el.
- Nu spuneţi
asta, am mormăit. Aţi fost foarte amabil. Apoi am urcat din nou. Inima îmi
bătea cu putere. M-am strecurat în pasajul Smedgangen cât am putut mai în fund
şi m-am oprit în faţa unei porţi dărăpănate dintr-o curte interioară. Nu se
vedea de nicăieri lumină; era o beznă binevenită în jurul meu. Am început să
rod ciolanul...
N-avea niciun
gust; exala un miros greţos de sânge alterat şi am simţit pe loc că-mi vine să
vomez. Am încercat încă odată. De-aş reuşi să nu dau carnea afară! Dar am vomat
din nou. M-am înfuriat, am muşcat cu putere, am desprins o fâşie mică de came
şi am înghiţit-o cu forţa. Dar nici aceasta nu a folosit la nimic: căci îndată
ce bucăţelele se încălzeau în stomac, veneau iarăşi înapoi. Am strâns pumnii ca
un ieşit din minţi, am început să plâng de neputinţă şi să rod cu furie.
Plângeam atât de tare, încât ciolanul s-a mânjit de lacrimi. Am vomat din nou,
am înjurat şi am ros mai departe, plângând de credeam că mi se rupe inima - şi
am vomat încă o dată. Apoi am blestemat cu voce tare toate puterile cerului,
trimiţându-le jos, la chinurile iadului.
Linişte. Nici
ţipenie de om înjur, nicio lumină, niciun zgomot. Sunt în prada unei teribile
agitaţii sufleteşti, respir cu greutate şi plâng scrâşnind din dinţi de câte
ori trebuie să dau afară aceste bucăţele de carne, care poate că m-ar fi putut
hrăni puţin. Dar fiindcă, în ciuda tuturor încercărilor, nu ajung la niciun
rezultat, azvârl ciolanul cât colo. Plin de o ură dintre cele mai neputincioase
şi în prada unei furii nebune, ţip făcând mişcări ameninţătoare în sus, spre
cer, strig, răguşit de mânie, numele lui Dumnezeu, îndoindu-mi degetele ca
nişte gheare....
- Îţi spun, o,
tu, sfinte Baal al cerului, că nu exişti! Iar dacă ai exista, te-aş blestema
atât de tare, încât cerul ar fremăta ca de focul iadului! Îţi spun că ţi-am
oferit serviciile mele, iar tu le-ai refuzat şi m-ai izgonit şi acum îţi întorc
spatele pentru totdeauna, fiindcă n-ai ştiut să recunoşti ceasul încercării. Îţi
spun: ştiu că voi muri, dar tot te blestem, o, tu, Apis ceresc, chiar aşa cum
sunt, cu un picior în groapă. Ai folosit forţa împotriva mea, fără să ştii că
eu nu mă plec niciodată în faţa nenorocirii. Nu ar trebui să ştii asta? Oare
mi-ai plămădit inima în timp ce dormeai? îţi spun că întreaga mea viaţă şi
fiecare picătură de sânge din mine se bucură dacă te poate huli şi poate scuipa
asupra harului tău. Din ceasul acesta mă voi lepăda de toată făptura şi de
toate faptele tale, îmi voi blestema gândul dacă se va îndrepta din nou spre
tine şi-mi voi sfârteca buzele dacă vor mai rosti vreodată numele tău! Dacă
exişti cu adevărat, îţi spun cel din urmă cuvânt al meu, din viaţă şi de după
moarte. Îţi spun adio! Apoi mă cufund în tăcere, îţi întorc spatele şi plec pe
drumul meu...
Linişte.
Tremur de
excitare şi de slăbiciune, rămân pe loc fără să mă mişc, murmurând încă
blesteme şi înjurături, sughiţând după criza mea violentă de lacrimi, frânt şi
fără vlagă după izbucnirea mea nebunească de furie. Ah! chiar în toiul
suferinţelor, nu făceam altceva decât să folosesc un limbaj din cărţi, din
literatură; totul era doar un fel de discurs. Stau acolo încă vreo jumătate de
oră, sughiţând şi şoptind şi sprijinindu-mă cu putere de poartă. Apoi aud voci,
o convorbire între doi oameni care se apropie, traversând pasajul. Mă trag la o
parte, mă strecor pe lângă case şi ajung din nou pe străzile luminate. Şi
deodată, în timp ce, clătinându-mă, cobor strada Youngsbakken, creierul meu
începe să lucreze într-o direcţie cu totul extraordinară. Mi se pare că mizerabilele
cocioabe de jos, de la colţul pieţei, acele magherniţe şi dughene pline de
haine vechi sunt o ruşine pentru întreg cartierul. Ele compromit tot aspectul
pieţei, sluţesc tabloul general al oraşului. Ptiu! Jos cu toată şandramaua!
Apoi am plecat mai departe, socotind în gând cam cât ar putea să coste dacă ar
fi strămutat acolo întregul Institut Geografic, acea clădire frumoasă, care îmi
plăcea atât de mult de câte ori treceam pe lângă ea. De bună seamă, mutarea
Institutului nu s-ar putea face cu o cheltuială mai mică de şaptezeci până la
şaptezeci şi două de mii de coroane, o sumă frumuşică, trebuie să admitem,
frumoşi bani de buzunar, hehe, cel puţin pentru un început. Am clătinat apoi
din capul meu gol, recunoscând că într-adevăr erau bani frumoşi de buzunar, cel
puţin pentru început. Continuam să tremur din toate mădularele şi din când în
când mai suspinam încă din greu, după criza mea de lacrimi.
Aveam
simţământul că nu mai rămăsese în mine nicio vlagă, că eram la capătul
puterilor. Îmi era de altfel destul de indiferent, nu-mi păsa câtuşi de puţin
de toate astea. Dimpotrivă, am luat-o spre partea de jos a oraşului, spre chei,
depărtându-mă astfel tot mai mult de locuinţă. Din partea mea, m-aş fi întins
bucuros, cât eram de lung, pe stradă, în aşteptarea morţii. Suferinţele mă
făcuseră din ce în ce mai insensibil. Simţeam zvâcnituri puternice de durere în
piciorul rănit. Aveam chiar senzaţia că durerea iradiază în sus, până în şold.
Totuşi, nu era chiar atât de intensă. Avusesem senzaţii şi mai neplăcute în
viaţă.
Încetul cu
încetul, am ajuns la calea ferată. Acolo nu era niciun fel de circulaţie,
niciun zgomot, doar ici şi colo câte un docher sau un marinar hoinărind cu
mâinile în buzunare. Am remarcat un om şchiop, care m-a privit chiorâş când am
trecut pe lângă el. M-am oprit - cu totul instinctiv - mi-am scos pălăria şi
l-am întrebat dacă vasul „Nonne" a plecat. Apoi, ar fi greu de spus de ce,
nu m-am putut abţine să nu pocnesc din degete, o singură dată, chiar sub nasul
omului, şi să spun: „La naiba! „Nonne", da! „Nonne", pe care l-am
uitat de tot! Totuşi, gândul la acest vapor continuase să existe latent în
subconştientul meu, îl purtasem cu mine tot timpul, fără să-mi dau seama de
acest lucru.
- Fireşte,
„Nonne" a plecat de mult. Poţi să-mi spui încotro?
Omul se gândeşte
puţin, sprijinindu-se pe piciorul mai lung şi ţinându-l în aer pe cel scurt,
care se bălăbăneşte puţin.
- Nu, spune el.
Dar ştiţi ce a încărcat aici?
- Nu, am
răspuns.
Dar între timp
uitasem de „Nonne" şi l-am întrebat cam care ar putea fi distanţa până la
Holmestrand, socotită în mile geografice dintre cele vechi.
- Până la
Holmestrand? Cred că vreo...
- Sau până la
Veblungsnaes?
- Staţi o
clipă... Da, cred că până la Holmestrand...
- Ascultă, până
una-alta, l-am întrerupt eu din nou, nu ai vrea să fii atât de bun să-mi dai
puţin tutun, numai puţin!
Am luat tutunul,
i-am mulţumit omului foarte călduros şi am plecat. Nu l-am consumat, ci l-am
pus îndată în buzunar. Omul nu mă slăbea din ochi. Poate că-i trezisem
bănuieli, într-un fel sau altul. Fie că mergeam, fie că stăteam pe loc, îi
simţeam privirile în spate şi nu-mi plăcea să fiu urmărit de acest om. Mă
întorc, mă îndrept din nou spre el şi îi spun:
- Cârpaciule.
Numai cuvântul
acesta: cârpaciule. Nimic altceva. In momentul în care spun asta, îl privesc cu
furie drept în ochi. Simt că îl fixez teribil; era ca şi cum privirea mea ar
veni dintr-altă lume. Mă opresc un moment, după ce am rostit cuvântul. Apoi
pornesc din nou târându-mă spre Jaernbanetorvet. Omul nu scoate niciun cuvânt
şi se mulţumeşte să mă urmărească din ochi.
Cârpaciule? M-am
oprit. Oare nu cumva am avut chiar de la început senzaţia că-l mai întâlnisem o
dată pe acest infirm? Sus, pe strada Graensen, într-o dimineaţă senină; tocmai
îmi amanetasem vesta. Mi se părea că trecuse o veşnicie de atunci.
Mă gândesc la
toate astea sprijinindu-mă de un zid din colţul pieţei cu Havnegaten, când
deodată tresar şi dau să mă furişez mai departe, să mă fac nevăzut. Dar cum nu
reuşesc, privesc înverşunat drept înainte, fără să mă mai ruşinez câtuşi de
puţin... nu mai exista nici o posibilitate de a scăpa... în faţa mea este
„comandorul".
Acum devin de o
neruşinare de-a dreptul provocatoare; fac chiar un pas înainte îndepărtându-mă
de zid, pentru a-i atrage atenţia. Dar nu ca să-i produc milă. Mă comport
astfel ca să-mi bat joc de mine însumi, să mă ţintuiesc singur la stâlpul
infamiei; aş fi fost în stare să mă rostogolesc pe jos în plină stradă şi să-l
rog să treacă peste mine, să mă calce pe obraz. Nu-i spun nici măcar bună
seara.
„Comandorul"
bănuieşte, poate ceva, îşi dă seama că ceva nu este în ordine, îşi încetineşte
puţin paşii, iar eu, pentru a-l face să se oprească, îi spun:
- Ar fi trebuit
să vă aduc un manuscris, dar nu am putut să realizez încă nimic.
- A? face el
întrebător. Nu l-ai terminat încă?
- Nu, nu l-am
terminat încă.
Dar deodată
ochii mi se umplu de lacrimi văzând amabilitatea „comandorului". Tuşesc şi
îmi dreg glasul ca să-mi fac curaj. „Comandorul" îşi suflă cu putere
nasul, apoi se opreşte şi mă priveşte ţintă.
- Dar până
una-alta, ai din ce să trăieşti? întreabă.
- Nu, răspund
eu, nu am nimic. Azi nici nu am mâncat încă, dar...
- Pentru
Dumnezeu, dar nu se poate să te lăsăm aşa, să mori de foame, omule! spune el.
Şi duce mâna la buzunar.
În mine se deşteaptă
sentimentul de ruşine, mă dau iarăşi înapoi împleticindu-mă, spre zidul de care
mă ţin cu putere; stau acolo şi îl privesc cum caută în portmoneu, dar nu spun
nimic. El îmi întinde o hârtie de zece coroane. Nu face niciun fel de
ceremonii, ci pur şi simplu îmi întinde banii. Totodată, repetă că nu se poate
să fiu lăsat să mor de foame.
Bâlbâi o
obiecţie şi nu iau hârtia îndată: spun că este ruşinos din partea mea... apoi
că este prea mult...
- Grăbeşte-te,
spune el şi se uită la ceas. Aştept trenul şi îl aud că vine.
Am luat banii,
paralizat de bucurie. Nu am spus niciun cuvânt. Nici măcar nu i-am mulţumit.
- N-are nici un
rost să te jenezi, spuse „comandorul" în cele din urmă. Ştiu că eşti în
stare să scrii pentru banii ăştia. Apoi plecă.
După ce s-a
îndepărtat câţiva paşi, mi-am adus aminte că nu-i mulţumisem pentru acest
ajutor. Am încercat să-l ajung din urmă, dar nu puteam să înaintez destul de
repede, mi se înmuiau genunchii şi mă păştea la fiecare pas primejdia să cad în
nas. „Comandorul" se depărta tot mai mult. Nu am mai încercat să-l ajung
şi m-am gândit să-l strig, dar nu am îndrăznit. Iar când, în sfârşit, mi-am
făcut curaj şi am strigat o dată şi apoi încă o dată, dispăruse demult. Vocea
îmi era prea slabă. Am rămas pe trotuar şi am privit în urma lui.
Plângeam în
tăcere. Aşa întâmplare n-am mai pomenit! mi-am zis; mi-a dat zece coroane! M-am
înapoiat la locul unde stătuse el şi i-am imitat toate gesturile. Am ridicat
hârtia de zece coroane în faţa ochilor mei umeziţi de lacrimi, am privit-o şi
pe o parte şi pe alta şi am început să înjur - să înjur de mama focului: era o
realitate, ţineam în mână o hârtie de zece coroane.
Ceva mai târziu
- poate chiar mult mai târziu, căci între timp se aşternuse peste tot tăcerea -
m-am trezit, lucru destul de ciudat, în Tomtegaten, în faţa casei cu numărul
ll. Aici îi trăsesem o dată chiulul unui birjar, care mă adusese cu trăsura, şi
tot aici trecusem de două ori printr-o casă, fără să fiu văzut de nimeni.
După ce m-am
oprit un moment să mă reculeg şi să mă mir, am trecut din nou pe sub poartă şi
am intrat în casa pe care stătea scris: „Oferim locuinţă şi masă pentru
călători". Am cerut adăpost şi mi s-a închiriat de îndată un pat. Marţi.
Soare şi vreme
liniştită. O zi senină, minunată. Zăpada se topise; peste tot, viaţă, bucurie
şi feţe vesele, surâsuri şi zâmbete.
Apa din
fântânile ţâşnitoare cădea în arcuri aurite de razele soarelui şi înălbăstrite
de cerul siniliu...
Pe la amiază, am
părăsit camera mea din Tomtegaten, în care continuam să locuiesc şi să mă simt
bine în schimbul celor zece coroane pe care mi le dăduse „comandorul" şi
am plecat în oraş. Eram într-o dispoziţie dintre cele mai bune şi am hoinărit
toată după-amiaza pe străzile cele mai animate, uitându-mă la lume. Nu era încă
ora şapte când am trecut prin piaţa Sf. Olaf şi mi-am ridicat pe furiş
privirile la ferestrele de la numărul 2. Peste o oră o voi vedea. Am mers tot
timpul stăpânit de o uşoară şi delicioasă nelinişte. Oare ce se va întâmpla? Ce
să-i spun când va coborî treptele? Bună seara, domnişoară? Sau să zâmbesc
numai? M-am hotărât să rămân la zâmbet. Fireşte, o voi saluta cu toată
consideraţia.
M-am îndepărtat
din nou de locul acela. M-am simţit puţin jenat că venisem aşa devreme. Am
făcut un ocol pe bulevardul Karl Johan, fără să pierd însă din ochi ceasul de
pe clădirea Universităţii. Când s-a făcut ora opt, am luat-o din nou spre piaţa
Sf. Olaf, trecând prin faţa Universităţii. Pe drum mi-a trecut prin gând că
s-ar putea să ajung cu câteva minute prea târziu şi am grăbit cât am putut
pasul. Piciorul mă durea foarte tare. Încolo, totul era în ordine.
M-am postat în
apropierea fântânii arteziene, ca să răsuflu. Am aşteptat vreme îndelungată,
tot uitându-mă în sus spre ferestrele de la numărul 2, dar ea nu mai apărea.
Ei, o să mai aştept puţin, doar nu aveam nici o grabă, poate că intervenise
ceva ce o făcea să întârzie. Deci, am continuat să aştept. Oare nu cumva
trecusem prin toate acestea în vis? Nu cumva ne întâlnisem pentru prima dată în
noaptea aceea, când am avut febră? Am început să mă gândesc, perplex, la
întreaga întâmplare, şi simţeam că nu mai eram sigur de nimic.
- Hm! făcu
deodată cineva în spatele meu.
Am auzit foarte
bine acest sunet şi nişte paşi uşori în apropierea mea. Dar nu m-am întors. Am
continuat să mă uit ţintă la scara mare din faţa mea.
- Bună seara, am
mai auzit apoi.
Uit să mai
zâmbesc, şi nici măcar nu-mi scot de îndată pălăria. Atât sunt de surprins
văzând-o că vine din direcţia aceasta.
- Ai aşteptat
mult? spuse ea, respirând mai greu. Se vedea că mersese repede.
- Nu, deloc,
n-am sosit decât acum câteva clipe, am răspuns. Şi-apoi, ce importanţă ar fi
avut chiar dacă aş fi aşteptat timp îndelungat? De altfel, credeam că veţi veni
din altă direcţie.
- Am însoţit-o
pe mama până la o familie. E invitată în seara asta.
- A, aşa? fac
eu.
Pornim. Un
poliţist stă la colţul străzii şi ne priveşte.
- Dar, de fapt,
încotro mergem? întreabă ea şi se opreşte.
- încotro vrei
dumneata, absolut încotro vrei.
- Of, da; dar e
atât de neplăcut să hotărăşti singur. Pauză. Apoi spun, doar pentru ca să spun
ceva:
- Ferestrele
dumitale nu sunt luminate, după câte văd.
- Nu, răspunde
ea vioi. Fata în casă are şi ea liber. Sunt absolut singură.
Stăm amândoi şi
privim în sus, spre ferestrele de la numărul 2, de parcă nu le-am mai fi văzut
până atunci.
- Atunci, n-am
putea urca la dumneata? întreb. O să stau tot timpul lângă uşă, dacă vrei...
Dar acum încep
să tremur de emoţie. Regret că fusesem prea insolent. Dar dacă am ofensat-o
cumva şi pleacă? Dar dacă nu o voi mai vedea? O, costumul acesta mizerabil al
meu. Aştept răspunsul, disperat.
- Nu o să stai
deloc lângă uşă, spune ea. Am urcat. Afară, pe coridor, era întuneric şi m-a
luat de mână să mă conducă. Nu trebuia să fiu aşa de tăcut, îmi spuse ea,
puteam să vorbesc în toată voia. Am intrat, în timp ce aprindea o lumânare - nu
a aprins o lampă, ci o lumânare - în timp ce aprindea lumânarea, îmi spuse
râzând uşor:
- Dar acum nu
trebuie să te uiţi la mine. Mi-e tare ruşine! Dar nu mai fac aşa ceva
niciodată!
- Ce nu mai faci
niciodată?
- N-o să mai...
o, nu, zău... n-o să te mai sărut niciodată.
- N-o să mă mai
săruţi? am întrebat eu şi am râs amândoi.
Am întins
braţele spre dânsa, ea s-a dat la o parte, a evitat îmbrăţişarea trecând de
cealaltă parte a mesei. Am stat şi ne-am privit un moment unul pe altul. Între
noi se afla lumânarea.
Apoi începu
să-şi desfacă voaleta şi să-şi scoată pălăria. În timpul acesta, ochii ei
jucăuşi mă fixau urmărindu-mi toate mişcările, ca să nu o pot prinde. Am făcut
o nouă încercare, dar m-am împiedicat de covor şi am căzut. Piciorul rănit nu
voia să mă mai susţină. M-am ridicat cu multă greutate.
- Doamne, cum
te-ai înroşit, spuse ea. Ce neîndemânatic eşti!
- Da, aşa-i.
Apoi urmărirea a
început din nou.
- Parcă
şchiopătezi.
- Da, cred că
şchiopătez puţin, dar numai puţin.
- Ultima dată te
durea un deget. Acum te doare un picior. Câte ghinioane mai ai!
- M-a călcat
puţin o trăsură, acum câteva zile.
- Călcat? Iarăşi
beat. Doamne, dar ce viaţă mai duci şi dumneata! Mă ameninţă cu degetul
arătător şi luă o mină serioasă. Să luăm loc acum, spuse. Nu, nu acolo lângă
uşă! Eşti prea rezervat. Aici. Dumneata aici şi eu acolo. Aşa! Zău, e atât de
plictisitor cu oamenii timizi! Trebuie să spui şi să faci totul singură. Ei
nu-ţi dau nici o mână de ajutor. Acum ai putea de pildă să pui mâna pe speteaza
scaunului meu; ai fi putut să te gândeşti şi singur, nu-i aşa? Iar când spun
asta, faci nişte ochi ca şi când n-ai crede că-i adevărat. Da, aşa este, am
observat asta de mai multe ori. Acum, de ce te uiţi iar aşa? Doar n-o să mă
faci să cred că eşti tot atât de timid şi când îţi dai drumul. Atunci, pe
stradă, când erai beat, te-ai purtat destul de îndrăzneţ urmărindu-mă până
acasă şi sâcâindu-mă tot timpul cu spiritele dumitale răutăcioase. „Vă pierdeţi
cartea, domnişoară, vă pierdeţi cartea, sigur domnişoară!" Hahaha! Ptiu,
asta zău că a fost urât din partea dumitale.
Stăteam şi o
priveam pierdut. Inima îmi bătea puternic, simţeam sângele mai fierbinte în
vine. O, cât era de minunat să te afli din nou într-o locuinţă omenească, să
asculţi tictacul unui ceas şi să stai de vorbă cu o fată tânără şi vioaie în
loc să vorbeşti doar cu tine însuţi!
- De ce nu spui
nimic?
- O, cât de
drăguţă eşti, răspund. Uite că m-am îndrăgostit de dumneata... în momentul
acesta sunt foarte îndrăgostit! Ce pot să fac. Eşti fiinţa cea mai ciudată
care... Câteodată ochii dumitale au o strălucire cum nu am mai văzut până acum.
Sunt ca două flori. Cum? Nu, nu! Poate nu ca florile, ci... sunt foarte
îndrăgostit de dumneata şi nu-mi foloseşte la nimic. Cum te cheamă? Serios,
acum trebuie să-mi spui cum te cheamă...
- Dar pe
dumneata cum te cheamă? Doamne, aproape că am uitat din nou! M-am gândit ieri,
toată ziua, că ar trebui să te întreb. La drept vorbind, nu chiar toată ziua,
căci de fapt ieri nu m-am gândit deloc la dumneata...
- Ştii ce nume
ţi-am dat? Ţi-am zis Ylajali. Cum îţi place? E atât de unduitor...
- Ylajali?
- Da.
- Este un nume
străin?
- Hm! nu e
niciun nume străin.
- O, nu-i deloc
urât.
După o discuţie
îndelungată, am spus, în sfârşit, fiecare cum ne cheamă. Ea se aşeză pe canapea
lângă mine şi împinse cu piciorul scaunul mai încolo. Apoi am început să stăm
din nou de vorbă.
- Te-ai şi
bărbierit în seara asta, spuse ea. În general, arăţi mai bine astăzi decât
ultima dată. Dar numai un pic mai bine. Să nu-ţi închipui că... Nu, zău, data
trecută arătai destul de neglijent. Pe deasupra aveai şi o cârpă oribilă
înfăşurată în jurul degetului. Şi în halul acela voiai să mergi cu mine undeva,
să bem un pahar de vin! Nu, mulţumesc!
- Aşadar, n-ai
vrut să mergi cu mine numai fiindcă arătam atât de mizerabil? am întrebat eu.
- Nu, răspunse
ea şi privi în jos. Zău că nu ăsta a fost motivul. Nici nu m-am gândit la asta.
- Ascultă, am
spus eu. Desigur, îţi închipui că pot să mă îmbrac şi să trăiesc întocmai cum
îmi place. Dar nu pot, căci sunt foarte, foarte sărac.
M-a privit
ţintă.
- Eşti sărac?
- Da. Pauză.
- O, Doamne, dar
şi eu sunt săracă, spuse ea, dând curajos din cap.
Fiecare cuvânt
pe care-l rostea mă îmbăta, îmi pătrundea în inimă ca o picătură de vin. Şi la
urma urmei - chiar dacă nu era decât una dintre fetele oarecare din
Christiania, chiar dacă vorbea în jargonul obişnuit al acestora, afişând,
întocmai ca ele, un fel de a fi degajat şi comunicativ - mă fermeca văzând cum
îşi apleacă uşor capul într-o parte şi ascultă cu atenţie când spuneam ceva.
Apoi, îi simţeam respiraţia.
- Ştii, am spus
eu, că... dar nu trebuie să te superi... aseară, când m-am culcat, mi-am
desfăcut braţele ca să te cuprind... aşa... ca şi cum te-ai afla în ele. Şi-am
adormit aşa.
- Da? E tare
drăguţ. Pauză.
- Fireşte că
nu-ţi puteai permite să faci ceva decât de la distanţă; căci altfel...
- Nu crezi că aş
putea s-o fac şi... altfel?
- Nu, nu cred.
- Dar să ştii că
de la mine te poţi aştepta la orice, am spus eu, umflându-mă în pene. Apoi i-am
trecut un braţ pe după mijloc.
- Pot să mă
aştept? a mai spus ea.
Faptul că mă
socotea atât de corect mă enerva, mă ofensa. Deodată, mi-am luat inima în
dinţi, mi-am făcut curaj şi i-am luat mâna într-a mea. Dar ea şi-a retras-o
încet şi s-a dat puţin mai încolo. Asta mi-a tăiat din nou curajul; m-a cuprins
un sentiment de ruşine şi mi-am întors privirile spre fereastră. Da, de fapt,
aveam un aspect destul de jalnic în colţul în care şedeam şi mai ales nu
trebuia să-mi fac nicio iluzie. Ar fi fost cu totul altceva dacă aş fi
întâlnit-o atunci când aveam încă aspectul unui om, pe timpul când duceam încă
o viaţă normală, când dispuneam încă de câte ceva ca să fac faţă nevoilor. M-am
simţit foarte deprimat.
- Vezi? spuse
ea, vezi că am dreptate? O cută cât de mică pe frunte poate să-ţi taie curajul.
Te simţi jenat chiar numai dacă cineva se îndepărtează puţin de dumneata...
Apoi a râs şăgalnic, cu ochii închişi, ca şi când nu ar fi dorit nici ea să fie
văzută.
- Asta-i prea de
tot! am izbucnit. O să vezi acum. Apoi am cuprins-o cu putere de umeri. Oare
fata asta îşi pierduse minţile? Mă socotea cumva lipsit de orice experienţă? Pe
legea mea că o să-i... Nimeni nu va putea spune că, în privinţa asta, am fost
un nepriceput. Fiinţa asta era un adevărat demon! Iar dacă tot trebuia să se
întâmple, apoi...
Dar mare lucru
nu mai era de capul meu!
Ea continua să
şadă liniştită şi să ţină mai departe ochii închişi; nici unul dintre noi nu
spunea nimic. Auzeam cum ne bat inimile, a mea şi a ei, ca un tropot de copite.
Am sărutat-o.
Nu mai ştiam ce
fac. Am spus probabil o prostie, de care ea a început să râdă. I-am şoptit
cuvinte dulci, aproape de buze, i-am mângâiat obrajii şi am sărutat-o, am
sărutat-o de multe ori. I-am descheiat un nasture sau doi de la bluză, i-am
văzut sânii. Erau atât de albi şi de rotunzi, şi se întrezăreau prin cămaşă ca
două minuni fermecătoare.
- Pot să
privesc? întreb eu, apoi încerc să măresc deschizătura de la bluză; sunt prea
emoţionat şi nu reuşesc să mai deschei şi nasturii de jos, unde bluza este mai
strânsă în jurul taliei. Pot să văd un pic?... Numai un pic...
Îmi trece o mână
pe după gât, foarte încet, cu gingăşie; prin nările roz tremurătoare îmi
trimite respiraţia drept în obraz; cu cealaltă mână începe să-şi descheie
singură nasturii, unul câte unul. Râde cu un râs jenat, scurt şi mă priveşte de
mai multe ori, să vadă dacă observ că i-e teamă. Desface panglicile, îşi
descheie corsajul, fericită, dar în acelaşi timp şi plină de teamă. Iar mâinile
mele greoaie trebăluiesc pe la nasturi şi panglici... Ca să-mi abată atenţia de
la ceea ce face, mă mângâie cu mâna stângă şi spune:
- Câte fire de
păr căzut ai aici!
- Da, fac eu, şi
încerc să-i sărut sânii, în momentul acesta ea stă întinsă, cu bluza desfăcută de
tot.... Dar deodată tresare, ca şi când şi-ar fi dat seama că a mers prea
departe; îşi potriveşte din nou bluza şi se ridică puţin. Apoi, ca să-şi
ascundă jena, începe din nou să vorbească despre firele de păr căzut de pe
umerii mei!
- De ce îţi cade
atât de tare părul?
- Nu ştiu.
- Să-ţi spun eu,
bei prea mult şi poate... ptiu, nu pot să spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine!
N-aş fi crezut asta despre dumneata! N-aş fi crezut ca dumneata, care eşti încă
atât de tânăr, să-ţi pierzi părul!... Dar acum, te rog să-mi povesteşti: de
fapt, ce fel de viaţă duci? Sunt sigură că este ceva îngrozitor. Dar să-mi spui
numai adevărul, înţelegi? Să nu umbli cu scorneli. Aşa, acum hai, povesteşte.
O, ce oboseală
mă cuprinsese! Cu cât mai bucuros aş fi stat liniştit, doar s-o privesc, în loc
să-mi dau aere şi să mă canonesc cu toate aceste încercări. Nu mai eram bun de
nimic, devenisem o otreapă.
- Începe, te
rog, spuse ea.
Şi atunci i-am
istorisit totul. Nimic decât adevărul. Nu am prezentat lucrurile în culori mai
sumbre decât erau în realitate, căci nu aveam intenţia să-i stârnesc mila; i-am
povestit şi de modul în care mi-am însuşit într-o seară cinci coroane.
Stătea şi mă
asculta cu gura căscată, palidă, speriată, iar în ochii ei strălucitori se
putea citi spaima. Dar voiam să repar lucrurile, să risipesc impresia tristă pe
care o produsesem şi de aceea mi-am luat inima în dinţi:
- Acum însă s-a
terminat cu toate astea; nu mai poate fi vorba de aşa ceva; acum sunt
salvat!...
Dar ea era
foarte abătută. Doamne fereşte! a spus şi apoi a tăcut. A repetat această
propoziţie de câteva ori la intervale scurte, apoi a tăcut din nou. Doamne
fereşte!
Am început să
fac glume, am luat-o de mijloc, ca să o gâdil, apoi am dat s-o strâng în braţe,
îşi încheiase bluza la loc şi aceasta mă enervă. De ce procedase astfel? Eram
mai puţin demn în ochii ei acum, când ştia că nu mi-am pierdut părul din cauza
unei vieţi uşuratice? Oare i-aş fi plăcut mai mult dacă i-aş fi spus că sunt un
chefliu?... Dar să nu mai pierd vremea cu fleacuri! Ceea ce aveam de făcut era
să-i dau înainte. Şi dacă era vorba numai să-i dau înainte, apoi las pe mine!
Prin urmare,
trebuia să încerc din nou.
Am culcat-o, am
culcat-o pur şi simplu pe canapea. S-a împotrivit - de altfel, destul de slab.
Privirea ei era mirată.
- Dar... ce vrei
să faci?
- Ce vreau?
- Nu... nu...
- Ba da, ba da...
- Nu, înţelege!
strigă ea. Apoi a adăugat aceste cuvinte jignitoare: Zău, cred că eşti nebun!
Fără să vreau,
m-am oprit un moment şi am spus:
- Nu eşti
convinsă de asta.
- Ba da, arăţi
ciudat! Şi-apoi, în dimineaţa aceea când m-ai urmărit... nu erai beat
şi-atunci?
- Nu, şi nu eram
nici flămând. Tocmai mâncasem.
- Cu-atât mai
rău.
- Ţi-ar fi
plăcut mai mult dacă aş fi fost beat?
- Da... oh! mi-e
teamă de dumneata! Doamne, dar nu vrei să-mi dai drumul odată?
Am stat o clipă
pe gânduri. Nu, nu puteam să-i dau drumul. Pierdeam prea mult. Aşa, să lăsăm
fleacurile astea! La o oră atât de târzie, pe o canapea. Ei, astfel de
eschivări tocmai acum? Într-un asemenea moment? Parcă nu aş şti că nu e decât
timiditate? Doar nu mai eram un novice! Haidem, am vorbit destul! Să terminăm
cu mofturile!
Ea opunea acum o
rezistenţă înverşunată, mult prea înverşunată ca să poată proveni numai din
timiditate. Ca din greşeală, am răsturnat lumânarea, care s-a stins. Acum ea se
împotrivea cu desperare şi a început chiar să scâncească uşor.
- Nu, asta nu,
asta nu! Dacă vrei, sărută-mi mai bine sânii. Dragul meu, iubitul meu!
M-am oprit
îndată. Mi s-a părut că rosteşte aceste cuvinte atât de îngrozită, atât de
neajutorată, încât m-am dat bătut. Credea că îmi oferă o compensaţie dându-mi
voie să-i sărut sânii. Cât era de frumos; frumos şi naiv! Aş fi fost în stare
să cad în genunchi în faţa ei.
- Dar, draga
mea, am spus eu buimăcit, nu înţeleg... zău, nu înţeleg ce înseamnă jocul
ăsta...
Ea se ridică şi
aprinse din nou lumânarea cu mâinile tremurânde; am rămas mai departe pe
canapea, fără să mai întreprind nimic. Oare ce se va mai întâmpla? De fapt, nu
mă simţeam deloc în apele mele.
Ea şi-a aruncat
privirile pe perete, apoi la ceas şi a tresărit.
- Oh, în curând
trebuie să vină fata, spuse ea. Acestea au fost primele cuvinte pe care le-a
rostit. Am înţeles aluzia şi m-am ridicat. Ea întinse mâna după palton, ca şi
când ar fi dorit să-l îmbrace, dar se răzgândi, îl lăsă acolo unde era şi se
îndreptă spre şemineu. Era palidă şi din ce în ce mai agitată. Ca să nu se
creeze impresia că mă dă de-a dreptul afară, am întrebat-o:
- Tatăl dumitale
a fost militar? Şi în acelaşi timp am dat să plec.
- Da, a fost
militar. Dar de unde ştiam eu asta?
- Nu ştiam. Mi
s-a părut doar aşa.
- Ciudat!
- Da. Existau
anumite lucruri pe care le presimţeam. Da, da, asta ţinea de nebunia mea...
Mi-a aruncat o
privire fugară, dar nu a răspuns. Simţeam că o chinuiam cu prezenţa mea, şi
voiam să termin cât mai repede. M-am oprit şi am aşteptat.
- Chiar vrei să
pleci? spuse ea, continuând să rămână nemişcată lângă şemineu.
Nu i-am răspuns.
Mă simţeam umilit şi dezorientat - şi o priveam fără să spun nimic. Da,
stricasem totul. Părea să nu-i pese deloc că eram gata de plecare; o pierdusem
dintr-odată definitiv şi acum căutam ceva să-i spun de adio, un cuvânt greu,
adânc, care să o impresioneze şi, poate, să-i impună puţin respect. Dar cu
totul împotriva hotărârii mele de a mă arăta rece şi mândru, am început, agitat
şi jignit adânc, să vorbesc de lucruri neînsemnate, iar cuvântul greu, decisiv,
nu-mi venea pe buze. Am făcut o figură foarte lamentabilă. Până la urmă am
ţinut iarăşi un discurs, am vorbit din nou într-o limbă cărturărească.
De ce nu-mi
spune, la urma urmei, scurt şi desluşit să-mi văd de drum? am întrebat-o. Da,
de ce nu-mi spune? Nu trebuie să se jeneze, în loc să-mi atragă atenţia că fata
în casă urmează să se întoarcă curând, ar fi putut să-mi spună pur şi simplu:
Acum dispari, căci trebuie să mă duc s-o iau pe mama şi nu vreau să mă
însoţeşti pe stradă. Nu la asta s-a gândit? Ba da, sunt sigur că la asta s-a
gândit, doar am înţeles numaidecât. Era nevoie de atât de puţine indicii ca să
înţeleg: chiar şi numai felul în care întinsese mâna după palton şi apoi îl
lăsase din nou acolo unde era, m-a convins imediat. După cum îi spuneam, aveam
câteodată presimţiri. Şi poate că în asta nici nu era, la urma urmei, chiar
atât de multă nebunie...
- Doamne,
Dumnezeule! lartă-mă pentru cuvântul ăsta. Mi-a scăpat fără să vreau, strigă
ea. Dar stătea mai departe ca ţintuită şi nu făcea niciun pas spre mine.
Eu îmi continuam
neînduplecat peroraţia. Stăteam acolo şi turuiam întruna, având simţământul
penibil că o plictisesc, că niciunul dintre cuvintele mele nu-şi atinge ţinta. Totuşi
nu încetam să vorbesc. În fond, arătam eu, poţi să ai un suflet delicat, fără
să fii neapărat nebun; există chiar firi care se hrănesc cu bagatele şi pot să
se prăpădească numai din cauza unui singur cuvânt mai greu. Şi i-am dat să
înţeleagă că eu aveam tocmai o astfel de fire. Adevărul este că din cauza
sărăciei unele aptitudini ale mele au ajuns atât de ascuţite încât sunt în
stare să-mi pricinuiască de-a dreptul neplăceri, te asigur, de-a dreptul
neplăceri, din păcate! Dar lucrul ăsta îşi are avantajele sale; în anumite
situaţii, îmi este chiar de folos. Omul inteligent, dar sărac, este un
observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent dar bogat. Cel sărac
este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit
de oamenii care-i ies în cale; fiecare pas pe care îl face impune gândurilor şi
sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin şi e impresionabil, e un
om cu experienţă, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri...
Apoi am vorbit
un timp destul de îndelungat despre aceste arsuri din sufletul meu. Dar cu cât
vorbeam mai mult, cu atât ea devenea mai nerăbdătoare; în cele din urmă, spuse
de câteva ori cu desperare: Dumnezeule! frângându-şi mâinile. Vedeam bine că o
torturez şi nu voiam s-o torturez. Şi totuşi, tocmai aceasta făceam, în cele
din urmă, am socotit că în linii mari îi spusesem esenţialul din ceea ce
dorisem să-i spun. Privirea ei disperată m-a zguduit şi am strigat.
- Acum plec,
plec! Nu vezi că am şi pus mâna pe clanţă? Rămâi cu bine, rămâi cu bine! Ai
putea, cred, totuşi, să-mi răspunzi ceva când îţi spun de două ori „rămâi cu
bine" şi sunt gata să plec. Nici nu-ţi cer să ne mai întâlnim vreodată,
căci asta te-ar îndurera. Spune-mi numai atât: de ce nu m-ai lăsat în pace? Ce
ţi-am făcut? Doar nu ţi-am ieşit eu în cale, nu-i aşa? De ce-mi întorci brusc
spatele de parcă nu m-ai mai cunoaşte? Acum mi-ai risipit şi ultimele iluzii,
m-ai făcut mai nefericit decât am fost vreodată. Doamne, dar nu sunt nebun. Ştii
prea bine, dacă accepţi să te gândeşti doar o clipă la asta, că sunt absolut
normal. Vino şi dă-mi mâna! Sau dă-mi voie să mă apropii de dumneata! Vrei? N-o
să-ţi fac nici un rău, vreau numai să îngenunchez pentru un moment în faţa
dumitale, să îngenunchez pe podea în faţa dumitale. Se poate? Nu, nu, n-o să
fac asta, căci văd că ţi-e teamă, n-o să fac, n-o să fac asta, auzi? Doamne, de
ce te sperii aşa? Doar stau liniştit, nici nu mă mişc. Nu am vrut decât să
îngenunchez pentru un minut, pe covor, chiar acolo, pe locul acela roşu, la
picioarele dumitale. Dar ţi-a fost teamă; ţi-am citit de îndată teama în ochi.
De aceea n-am mai făcut nicio mişcare. N-am făcut niciun pas când ţi-am adresat
rugămintea asta, nu-i aşa? Am stat la fel de nemişcat ca acum, când îţi arăt
locul unde aş fi vrut să cad în genunchi în faţa dumitale, acolo, pe
trandafirul acela roşu de pe covor. Nu arăt nici măcar cu degetul, nu arăt, ca
să nu te sperii. Nu fac decât să dau din cap şi să privesc într-acolo. Aşa! Iar
dumneata înţelegi foarte bine la care trandafir mă refer, dar nu vrei să-mi dai
voie să îngenunchez acolo; ţi-e teamă de mine şi nu îndrăzneşti să te apropii.
Nu înţeleg cum de ai inima să-mi spui că sunt nebun. Dar nu mai crezi nici
dumneata asta, nu-i aşa? Odată, într-o vară, e mult de-atunci, eram nebun;
muncisem din greu şi uitam să iau masa la timp când trebuia să mă gândesc prea
mult. Asta mi s-a întâmplat zile în şir. N-ar fi trebuit — şi totuşi, uitam
mereu. Zău că-i adevărat. Să mă bată Dumnezeu dacă te mint. Vezi că mă
nedreptăţeşti? Nu făceam asta fiindcă mă silea nevoia; mă bucur de credit şi
încă de mult credit la Ingebert şi la Gravesen(*); s-a întâmplat de multe ori
să am bani în buzunar, chiar bani mulţi - şi totuşi, nu-mi cumpăram de mâncare,
fiindcă uitam. Auzi? Nu spui nimic, nu răspunzi nimic, nici nu te mişti de
lângă şemineu, aştepţi să plec...
Ea s-a apropiat
repede de mine şi mi-a întins mâna. Am privit-o plin de neîncredere. Oare făcea
acest gest din toată inima? Sau numai ca să scape de mine? M-a cuprins cu
mâinile pe după gât, avea lacrimi în ochi. Stăteam şi o priveam, îmi întinse
buzele; nu puteam s-o cred; de bună seamă că nu era decât un sacrificiu din
partea ei, un mijloc de a termina odată.
Ea spuse ceva.
Mi s-a părut că spune: Totuşi, te iubesc. Propoziţia aceasta a rostit-o
foarte încet şi nedesluşit; poate n-am auzit eu tocmai bine sau poate n-a
rostit chiar aceste cuvinte. Dar m-a cuprins cu putere de după gât, şi-a ţinut
braţele înlănţuite un timp, s-a înălţat chiar în vârful degetelor şi a stat
aşa.
Îmi era teamă că
se sileşte să-mi dea această dovadă de gingăşie, şi am spus numai:
- Cât de
frumoasă eşti acum!
Altceva n-am mai
spus. Am făcut câţiva paşi înapoi, am deschis uşa şi am ieşit cu spatele.
Iar ea a rămas
înăuntru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu