Nils Holgersson (36)

Karr

Cu vreo doisprezece ani înainte de plecarea în călătorie a lui Nils Holgersson cu gâştele sălbatice, proprietarul unei forje din Kolmården voi să se descotorosească de unul din câinii săi de vânătoare. Drept aceea, chemă la el pădurarul şi-i spuse că nu mai putea să ţină câinele, deoarece nu izbutise să-l dezbare de prostul nărav de a vâna toate oile şi găinile pe care le întâlnea în cale, aşa că-l rugă să-l ducă în pădure şi să-i facă de petrecanie.

Pădurarul puse zgardă câinelui, ca nu cumva să-l scape, şi se pregăti să-l ducă într-un anume loc în pădure, unde toţi câinii care nu mai erau buni de nimic erau împuşcaţi şi îngropaţi. Pădurarul nu era om rău, dar ştia că hoţomanul ăsta nu vâna numai oi şi găini, ci că de multe ori intra în pădure şi punea ghearele pe câte un biet iepuraş sau pe câte un cocoşel de sihlă.

Câinele era mic şi negru, cu pieptul galben, ca şi picioarele din faţă. Îl chema Karr şi era atât de deştept că înţelegea tot ce spuneau oamenii. În timp ce pădurarul îl purta prin pădure, el îşi dădea foarte bine seama ce soartă îl aşteaptă. Se făcea însă că habar n-are. Nu lăsa nici capul în jos, nici coada între picioare, ci părea nepăsător ca de obicei. Era mândru şi nu voia să dea nici cel mai mic semn de teamă.

În jurul vechii forje se întindea în toate părţile o pădure mare şi largă, căreia după mult timp i-ai fi dat de capăt. Acea pădure era vestită în rândurile animalelor şi ale oamenilor pentru motivul că proprietarii ei avuseseră de ani de zile atâta grijă de ea, încât nu se înduraseră nici măcar să-i taie copacii pentru lemne de foc. Nu-i lăsase inima nici măcar s-o rărească, aşa că pădurea crescuse deasă. Era însă firesc ca o pădure atât de bine păstrată să fie un adăpost preţios pentru fiarele sălbatice, care se găseau în cuprinsul ei în număr foarte mare. Între ele, fiarele îi ziceau „Pădurea păcii”, socotind-o cel mai bun refugiu din toată ţara.

Pe când era purtat prin pădure, câinele se gândea ce sperietoare fusese el ani de-a rândul pentru toate animalele mici care trăiau în desişurile ei.

„Ce s-ar mai bucura ele, Karr, dac-ar şti ce te aşteaptă!” se gândea câinele în sinea lui. Începu apoi să dea din coadă şi să latre voios, ca nimeni să nu creadă că i-ar fi frică ori c-ar fi mâhnit.

„De ce viaţă plăcută şi fără griji aş fi avut parte dacă nu le-aş fi vânat uneori! îşi zise. Nu mă căiesc însă.”

Dar în aceeaşi clipă se petrecu în el o schimbare. Îşi lungi gâtul, de parcă voia să urle. Nu mai alerga alături de pădurar, ci mergea în urma lui. Se vedea bine că se gândea la ceva care-i încrâncena inima.

Vara abia venise prin acele locuri. Femeiuştile elanilor fătaseră de curând şi cu o seară înainte, câinele izbutise să despartă un pui de elan de maică-sa şi să-l fugărească până la baltă. Acolo îl urmărise pas cu pas printre tufele de buruieni, de fapt nu ca să-l prindă, ci numai ca să facă haz de teama lui grozavă. Mama puiului de elan ştia că balta e adâncă după dezgheţ şi că nu putea să ţină o vietate atât de mare ca ea, aşa că rămase pe mal până în ultima clipă. Văzându-şi însă puiul fugărit de Karr tot mai departe, se vârî deodată în apă, goni câinele, luă puiul cu ea şi se întoarse către uscat. Elanii sunt mai dibaci decât alte animale când e vorba să meargă prin locuri pline de mlaştini şi primejdioase, iar mama puiului părea că va izbuti să ajungă teafără la mal. Când fu însă aproape de el, o tufă pe care călcase s-a cufundat în nămol, târând bietul animal după ea… Zadarnic a căutat femeiuşca de elan să se ridice. Nu se mai putea ţine pe picioare şi se cufunda tot mai mult în mâl. Karr stătea pe mal şi se uita cu răsuflarea tăiată. Văzând însă că mama puiului nu se putea scula, a luat-o la fugă. Şi în timp ce alerga de mama focului, se gândea la chelfăneala pe care ar mânca-o dacă s-ar fi aflat că dusese la pieire un elan. Şi de înspăimântat ce era, nu s-a oprit deloc până ce n-a ajuns acasă. De întâmplarea asta îşi aduse aminte Karr în timp ce alerga în urma pădurarului. Şi i se rupea inima de jale, poate din pricină că nu dorise pierea acelei vietăţi şi a puiului ei şi că-l nenorocise fără voia lui.

„Dar, mai ştii! Poate că trăiesc încă!” îşi zise el deodată, cu un licăr de nădejde. „Când am fugit de lângă ei, nu pieriseră încă. Poate c-au scăpat…”

Îi veni o poftă nestăvilită să afle ceva despre soarta acelor biete animale, cât mai avea încă timp. Văzând că pădurarul nu-l mai ţinea strâns de zgardă, făcu o săritură în lături şi scăpă din mâna omului. O luă apoi la fugă prin pădure de-a dreptul spre baltă. Până să-l ia pădurarul cu puşca la ochi, câinele se şi făcuse nevăzut. Omului nostru nu-i rămase altceva de făcut decât să alerge după câine. Când ajunse în dreptul bălţii, îl văzu în apă, nu departe de mal, urlând cât îl ţinea gura. Voind să ştie şi el ce anume se petrecuse, vânătorul îşi lăsă puşca jos şi se târî cu grijă prin baltă. Nu merse prea departe şi văzu o femeiuşcă de elan zăcând moartă în nămol. Lângă ea se afla un pui care mai era încă în viaţă, dar nu se putea mişca. Era frânt de oboseală. Lângă el stătea Karr. Când se apleca şi-l lingea, când scotea urlete puternice, cerând ajutor.

Pădurarul ridică puiul de elan şi începu să-l târască spre uscat. Dându-şi seama că mica vietate va fi salvată, Karr nu mai putea de bucurie. Sărea în jurul pădurarului, îi lingea mâinile şi scheuna de mulţumire.

Pădurarul duse puiul de elan acasă şi-l închise într-o despărţitură a grajdului. Căută apoi ajutoare, ca s-o scoată din baltă pe femeiuşca de elan care zăcea moartă, şi abia după ce a fost făcută şi treaba asta şi-a amintit că trebuie să-l împuşte pe Karr, care-l urmărise tot timpul, fără gând de fugă. Îl ademeni să vină lângă el şi plecară din nou împreună spre pădure. La început, pădurarul mergea întins spre groapa câinilor, dar pe drum se răzgândi şi deodată făcu cale întoarsă, luând-o spre casa stăpânului.

În ăst timp, Karr îl urmase foarte liniştit. Observând însă că pădurarul îl ducea acum înapoi acasă, îl cuprinse o mare nelinişte. Pădurarul se gândise, desigur, că el fusese cauza pieirii femeiuştii de elan şi-l aducea la stăpân, ca să fie pedepsit înainte de a muri.

Toate ca toate, dar de bătaie se temea grozav, părându-i-se că nimic nu era mai rău pe lume decât chelfăneala… aşa că bietului câine i se făcuse lehamite de viaţă. Mergea cu capul în jos, iar când ajunse acasă nu se uită deloc în ochii celor pe care-i vedea, ci se făcea că nu cunoaşte pe nimeni.

La venirea pădurarului, proprietarul forjei tocmai se afla pe scara din faţa casei.

„Îl văd că vine c-un câine… Ce-o mai fi şi asta?” zise el mai mult pentru sine. „Karr nu poate să fie, căci e mort demult, fără doar şi poate…”

Pădurarul prinse a-i povesti stăpânului întâmplarea cu elanii. Karr se ghemuise după picioarele lui, voind parcă să se ascundă.

Omul nostru nu povesti însă aşa cum se aşteptase câinele, ci avu pentru Karr numai cuvinte de laudă. „Câinele – spunea el – aflase că elanii erau în primejdie şi voise să-i salveze cu preţul vieţii.”

— Dumneavoastră, stăpâne, faceţi ce vreţi, dar eu pe câinele ăsta nu mă lasă inima să-l împuşc.

Cu aceste vorbe şi-a încheiat pădurarul istorisirea.

Câinele s-a ridicat atunci, ciulindu-şi urechile. Nu-i venea să creadă că era adevărat ce auzise. Deşi nu voise să se arate că-i era teamă, nu se putea opri să nu scheaune puţin. Era oare cu putinţă să fie lăsat să trăiască numai pentru faptul că-l îngrijorase soarta unor elani?

Proprietarul forjei fu şi el de părere că bietul Karr se purtase bine. Nevoind totuşi să-l primească înapoi, nu ştia ce hotărâre să ia în primul moment.

— Dacă dumneata vrei să ai grijă de câine şi garantezi că pe viitor o să se poarte mai bine decât până acum, eşti liber, să-l laşi să trăiască, zise el în cele din urmă pădurarului.

    Acesta doar atâta aştepta; şi aşa se făcu că bietul Karr îşi mută locuinţa la căscioara din marginea codrului.