De ce nu pot fi Charlie Hebdo

Vreau să spun din capul locului că eu nu sunt şi nu pot să fiu Charlie înainte de a mi se defini cu precizie ce înseamnă „a fi Charlie”. Lucru pe care cei care s-au năpustit să-şi prindă în piept insigna respectivă nu l-au făcut. În febrilitatea generală, foarte mulţi au crezut aşa, pe neve, că a fi Charlie înseamnă să protestezi împotriva primejduirii libertăţii presei. O să scriu pe această temă în mai multe episoade şi sper că şi cei mai înverşunaţi apărători ai libertăţii de exprimare fără nicio restricţie vor avea, citind, măcar un moment de interogaţie privind convingerile pe care şi le-au format în această direcţie.

Cum poate fi înţeleasă lozinca despre care vorbim? Ce vrea să spună, cu subiect şi predicat, afirmaţia “Eu sunt Charlie?” Dacă ar fi vorba despre o persoană cu numele Charlie, afirmaţia, luată ca atare, este un non-sens pentru oricine, cu excepția celor care se numesc cu adevărat Charlie. Pentru că nimeni, în nicio împrejurare, în nicio situaţie, nu poate să fie altcineva decât el însuşi. Cine nu este de acord, să încerce să fie altcineva. De exemplu Bill Gates.
Dar Charlie nu este o persoană, este o revistă. Ce poate să însemne că eu sunt o revistă? Din nou, la rigoare, considerând sensul propriu, este vorba despre un nonsens evident.
În concluzie, este vorba despre un sens figurat. Care să fie acesta?
În sens figurat, când spun că eu sunt Charlie, declar că eu mă identific cu revista “Charlie Hebdo”. Adică sunt animat de aceleaşi valori, am aceleaşi principii, propag aceleaşi idei, militez pentru aceleaşi scopuri. Aş fi gata în orice secundă să devin angajatul acestei reviste şi să public caricaturi în spiritul celor care-au făcut-o celebră. Până de curând n-am făcut această declaraţie, poate nici nu eram conştient că doresc s-o fac, dar acum, când un eveniment tragic a făcut să dispară fizic aproape toată redacţia revistei, mi-am făcut o analiză interioară şi am hotărât: da, sunt Charlie.
În afară de mine, care locuiesc la Paris şi citesc de ani buni „Charlie Hebdo”, sunt extrem de mulţi oameni care, deşi până în aceste momente nu au auzit de revistă, sunt dispuşi să se declare şi ei Charlie. Întrebarea este: de ce o fac? Răspunsul este simplu de dat: chiar dacă abia acum văd pentru întâia dată o caricatură din „Charlie Hebdo”, oamenii aceia au aflat despre uciderea membrilor redacţiei. Şi, întrucât nu sunt de acord cu crima în niciuna din formele ei, doresc să se solidarizeze cu rudele, prietenii, cunoscuţii, admiratorii celor morţi. Să spunem, cu societatea franceză în ansamblul ei, care este zguduită de tragedia produsă.
Desigur că există şi alte slogane care ar putea fi utilizate pentru a-ţi manifesta solidaritatea cu o naţiune lovită de o astfel de nenorocire. De exemplu „Sunt alături de francezi”. Simplu, dar lipsit, într-adevăr, de fantezie. Mai potrivit ar fi „Sunt francez” sau, în limba lui Voltaire, „Je suis Francais”. Un slogan percutant, care ar exprima perfect solidaritatea cu francezii în aceste clipe grele pentru ei.
Mulţi au preferat însă textul “Je suis Charlie”. Cum spuneam, pe neve. Pentru că înainte de a susţine că eşti cu trup şi suflet alături de un curent, de o mişcare, de un grup, trebuie să ştii exact care sunt ideile pe care le  propagă. În cazul lui Charlie Hebdo, sunt convins că foarte mulţi oameni care ştiu cu ce se ocupă revista, sunt complet împotriva spiritului acesteia. Fiindcă una dintre ţintele ei principale a fost şi probabil va rămâne credinţa în Dumnezeu. De-a lungul vremii, caricaturiștii de la Charlie Hebdo au insultat, maculat, ironizat, satirizat, jignit, provocat sute de milioane de oameni care cred în Allah, în Cristos, în Mahomed, în Buddha. Să ne gândim că există foarte mulţi oameni care se duc regulat la biserică, unde se reculeg, îşi găsesc liniştea, primesc ajutor sufletesc etc. Oamenii aceştia fac un lucru pe care au pornirea interioară de a-l face şi, mai mult decât atât, au dreptul legal să-l facă. În Franţa, orice om este liber să creadă în Dumnezeu, indiferent de numele sub care îl cunoaşte, după cum este liber să nu creadă în nimic. Ai dreptul să crezi, după cum ai dreptul să iubeşti, ori să-ţi fie milă. Şi toate acestea sunt lucruri care se petrec în intimitatea ta absolută, acolo unde numai tu însuţi ai acces. Acolo, exact acolo, au lovit cu bocancii caricaturiştii de la Charlie Hebdo. Desenele lor, sunt convins, i-au făcut pe mulţi să plângă. Oameni care nu sunt în stare să riposteze, nu pot să batjocorească şi ei, nu pot să răspundă cu aceeaşi monedă. Există oameni de o bunătate incredibilă printre slujitorii tuturor cultelor. De ce merită ei să le fie terfelită credinţa în numele libertăţii de exprimare, asta numai cei de la Charlie Hebdo au ştiut-o.
Revin la primele rânduri ale postării mele: dacă definiţia pe care am dat-o eu pentru „a fi Charlie” este corectă, eu nu pot fi Charlie. Nu pot să mă impregnez de spiritul lor, nu pot să-mi bat joc având ca singur argument faptul că libertate înseamnă inclusiv dreptul de a-mi bate joc.
Pe de altă parte, sunt profund revoltat că s-au găsit oameni care să răspundă la caricaturi cu gloanţe. Sunt de acord că orice ar face cineva, răspunsul nu trebuie să fie glonţul. Cu excepţia cazului, desigur, când eşti tu însuţi ameninţat să fii ucis. Iar unii n-ar face-o nici atunci – unii dintre cei batjocoriţi de Charlie Hebdo.
De ce nu pot fi Charlie Hebdo 2