Charlie Hebdo nu este, aşa cum poate cred unii, o revistă dedicată exclusiv terfelirii a tot ce au oamenii mai sfânt – credinţa. Nici vorbă, ei terfelesc tot ce poate fi terfelit. Pentru că se bucură de libertatea de exprimare. Aşa cum am citit pe un blog, ei şi-au bătut joc, într-un mod care i-a scos din sărite până şi pe francezi, de generalul de Gaulle, chiar în zilele în care naţiunea franceză era zguduită de aflarea veştii că „părintele Franţei moderne” trecuse la cele veşnice. De ce au făcut-o? Pentru că aveau dreptul să se exprime liber.
Aşadar, în revistă sunt caricaturizate instituţii ale statului francez, se face băşcălie de integrarea europeană, de moneda euro, se lansează polemici, sunt luate peste picior persoane publice etc. După cum ştim, se poate râde de orice şi de oricine. Şi exact cu râsul se ocupă, evident, o revistă de satiră. Inclusiv Charlie Hebdo.
Pentru că trăim în Europa modernă, cei mai mulţi dintre noi vor spune: „OK şi ce e rău în asta?” Răspunsul este următorul: „Nu e nimic rău în sine. Râsul e bun, nu trebuie să trăim în frică, iar faptul că putem râde public de orice e o garanţie că nu există motive să ne fie frică”. Modelul general este râsul de diavol. O frumoasă poveste pe această temă este „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco.
Aşadar avem dreptul să râdem de orice, inclusiv de Dumnezeu. Cu toate astea, există subiecte tabu. Nu se poate râde, spre exemplu, de evreii care au fost arşi în crematoriile de la Auschwitz. În America nu se poate râde de negri. Carevasăzică acel „orice” se transformă în „orice, cu următoarele excepţii”. O întrebare pertinentă este următoarea: faptul că nu pot să râd de victimele Holocaustului nu pune în pericol libertatea de exprimare? Cei care susţin mişcarea „Je suis Charlie” ar trebui să mediteze la asta. Pentru că argumentul lor principal împotriva celor care nu vor să adere la mişcare este următorul: trebuie să luptăm ca presa să fie liberă şi asta înseamnă că presa trebuie să aibă dreptul de a scrie orice.
Din punctul meu de vedere, a avea dreptul să scrii „orice” include şi dreptul de a terfeli memoria evreilor care au murit la Auschwitz. Iată însă că asta nu se poate face. Voi reveni la acest punct.
Constat că funcţionează o ipocrizie fără seamăn când se vorbeşte despre „Je suis Charlie”. O mulţime de americani, spre exemplu, şi-au prins în pieptul virtual sau real insigne cu „Je suis Charlie”, în vreme ce recunosc deschis că această revista n-ar fi putut să apară pe teritoriul Statelor Unite. Dar oameni buni, dacă voi sunteţi Charlie, adică vă identificaţi cu spiritul acestei reviste, de ce nu luptaţi din răsputeri ca în ţara voastră să poată apărea reviste asemănătoare? Ieşiţi în stradă, strângeţi semnături, constituiţi-vă într-o mişcare de amploare, cereţi-i lui Obama dreptul să-i puteţi batjocori pe negri şi să-i numiţi animale înapoiate etc. Pentru că asta înseamnă libertate de exprimare totală, în viziunea celor de la Charlie Hebdo, pe care-i susţineţi cu mult entuziasm. Ni se aduce mereu exemplul lui Larry Flint şi al revistelor lui pornografice. Ni se spune că el a câştigat procese împotriva celor care-l acuzau de felurite păcate şi că în cele din urmă a obţinut dreptul de a publica şi a răspândi caricaturi şi fotografii obscene - libertatea de exprimare a fost lărgită cu dreptul la obscenitate. Dar faptul că instanţele americane au considerat că pornografia poate fi liberă nu înseamnă că în America poţi exprima liber ORICE. Nu poţi scrie că negrii sunt o mare masă de animale inferioare. Nu poţi scrie că homosexualii sunt nişte rebuturi ale lumii vii. Şi mai sunt destule. Îi întreb pe susţinătorii mişcării „Je suis Charlie” încă odată: aici nu e vorba despre îngrădiri ale dreptului la liberă exprimare? Ei vor spune, desigur, că nu e vorba de nicio îngrădire, pentru că există legi pe care le încalci dacă scrii că negrii se trag din urangutani şi că homosexualii ar trebui castraţi. Dar orice lege reprezintă prin natura ei o suma de îngrădiri. Dacă voi consideraţi că dreptul la liberă exprimare înseamnă să poţi să scrii public ORICE şi constataţi că de fapt despre negri nu puteţi scrie din cauza unor legi, de ce nu luptaţi pentru abrogarea acestora? De ce nu fondaţi o revistă în care să publicaţi caricaturi înfăţişându-i pe negri ca stând în copaci şi sugându-şi degetele de la picioare? Nu vi se poate întâmpla mai mult decât să fiţi chemaţi în judecată, unde aveţi prilejul să câştigaţi şi să adăugaţi o nouă componentă libertăţii de exprimare, exact cum a făcut-o Larry Flint, pe care îl tot daţi exemplu. Atunci veţi deveni credibili. Până atunci sunteţi nişte ipocriţi.
Pentru că trăim în Europa modernă, cei mai mulţi dintre noi vor spune: „OK şi ce e rău în asta?” Răspunsul este următorul: „Nu e nimic rău în sine. Râsul e bun, nu trebuie să trăim în frică, iar faptul că putem râde public de orice e o garanţie că nu există motive să ne fie frică”. Modelul general este râsul de diavol. O frumoasă poveste pe această temă este „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco.
Aşadar avem dreptul să râdem de orice, inclusiv de Dumnezeu. Cu toate astea, există subiecte tabu. Nu se poate râde, spre exemplu, de evreii care au fost arşi în crematoriile de la Auschwitz. În America nu se poate râde de negri. Carevasăzică acel „orice” se transformă în „orice, cu următoarele excepţii”. O întrebare pertinentă este următoarea: faptul că nu pot să râd de victimele Holocaustului nu pune în pericol libertatea de exprimare? Cei care susţin mişcarea „Je suis Charlie” ar trebui să mediteze la asta. Pentru că argumentul lor principal împotriva celor care nu vor să adere la mişcare este următorul: trebuie să luptăm ca presa să fie liberă şi asta înseamnă că presa trebuie să aibă dreptul de a scrie orice.
Din punctul meu de vedere, a avea dreptul să scrii „orice” include şi dreptul de a terfeli memoria evreilor care au murit la Auschwitz. Iată însă că asta nu se poate face. Voi reveni la acest punct.
Constat că funcţionează o ipocrizie fără seamăn când se vorbeşte despre „Je suis Charlie”. O mulţime de americani, spre exemplu, şi-au prins în pieptul virtual sau real insigne cu „Je suis Charlie”, în vreme ce recunosc deschis că această revista n-ar fi putut să apară pe teritoriul Statelor Unite. Dar oameni buni, dacă voi sunteţi Charlie, adică vă identificaţi cu spiritul acestei reviste, de ce nu luptaţi din răsputeri ca în ţara voastră să poată apărea reviste asemănătoare? Ieşiţi în stradă, strângeţi semnături, constituiţi-vă într-o mişcare de amploare, cereţi-i lui Obama dreptul să-i puteţi batjocori pe negri şi să-i numiţi animale înapoiate etc. Pentru că asta înseamnă libertate de exprimare totală, în viziunea celor de la Charlie Hebdo, pe care-i susţineţi cu mult entuziasm. Ni se aduce mereu exemplul lui Larry Flint şi al revistelor lui pornografice. Ni se spune că el a câştigat procese împotriva celor care-l acuzau de felurite păcate şi că în cele din urmă a obţinut dreptul de a publica şi a răspândi caricaturi şi fotografii obscene - libertatea de exprimare a fost lărgită cu dreptul la obscenitate. Dar faptul că instanţele americane au considerat că pornografia poate fi liberă nu înseamnă că în America poţi exprima liber ORICE. Nu poţi scrie că negrii sunt o mare masă de animale inferioare. Nu poţi scrie că homosexualii sunt nişte rebuturi ale lumii vii. Şi mai sunt destule. Îi întreb pe susţinătorii mişcării „Je suis Charlie” încă odată: aici nu e vorba despre îngrădiri ale dreptului la liberă exprimare? Ei vor spune, desigur, că nu e vorba de nicio îngrădire, pentru că există legi pe care le încalci dacă scrii că negrii se trag din urangutani şi că homosexualii ar trebui castraţi. Dar orice lege reprezintă prin natura ei o suma de îngrădiri. Dacă voi consideraţi că dreptul la liberă exprimare înseamnă să poţi să scrii public ORICE şi constataţi că de fapt despre negri nu puteţi scrie din cauza unor legi, de ce nu luptaţi pentru abrogarea acestora? De ce nu fondaţi o revistă în care să publicaţi caricaturi înfăţişându-i pe negri ca stând în copaci şi sugându-şi degetele de la picioare? Nu vi se poate întâmpla mai mult decât să fiţi chemaţi în judecată, unde aveţi prilejul să câştigaţi şi să adăugaţi o nouă componentă libertăţii de exprimare, exact cum a făcut-o Larry Flint, pe care îl tot daţi exemplu. Atunci veţi deveni credibili. Până atunci sunteţi nişte ipocriţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu