Dar vezi, pe
lumea asta, cei graşi se pricep mai bine să se rostuiască decât cei subţirei.
Aceştia din urmă sunt de cele mai multe ori funcţionari cu însărcinări
temporare, sau care nu poartă decât titlul unei funcţii şi se învârt de colo
până colo; plutesc veşnic în nesiguranţă, duc o viaţă de azi pe mâine, lipsită
de orice temei.
Cei graşi nu ocupă niciodată posturile auxiliare, ci numai
funcţii sigure; când se înfig undeva, se înfig zdravăn şi cu nădejde, încât mai
curând va trosni şi se va clătina slujba sub greutatea lor decât să zboare ei.
Nu le place strălucirea exterioară; fracul lor nu este croit cu aceeaşi
măiestrie ca al celor subţirei, dar, în schimb, caseta lor e doldora de bani.
Celui subţirel, după trei ani, nu-i mai rămâne nimic neamanetat; dar unuia
gras, te pomeneşti deodată că undeva, la marginea oraşului, îi răsare o casă
cumpărată pe numele soţiei, apoi, într-altă parte, altă casă, apoi un sătuc în
apropierea oraşului, apoi un sat cu toate bunurile lui. Până la urmă, după ce
şi-a făcut datoria faţă de Dumnezeu şi de ţar şi după ce şi-a câştigat stima
tuturora, cel gras se retrage din slujbă, se mută din oraş şi ajunge moşier –
un boier rus de treabă şi primitor, care-şi trăieşte viaţa, şi şi-o trăieşte
din plin. După el, subţireii lui moştenitori, potrivit obiceiului rusesc, se
grăbesc să facă iarăşi praf din toată averea părintească.
N. V. Gogol - Suflete moarte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu