Acum câteva zile, papa Francisc a făcut o declarație care stârnește controverse. Întrebat fiind cum comentează evenimentele de la Paris - uciderea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, el a spus, printre altele, așa: „ma se il mio amico Gasbarri dice una parolaccia sulla mia mamma, și aspetti un pugno”. Adică: „dacă amicul meu Gasbarri se apucă să zică vreo porcărie despre mama, să se aștepte la un pumn”.
Multă lume a comentat această zicere a papei, interpretând în fel și chip cuvintele lui. Printre ei, filosoful încrâncenat Gabriel Liiceanu. Un om despre care am realizat că este complet lipsit de simțul umorului. Liiceanu, un fel de taliban al spiritului, un fundamentalist care ia lucrurile întotdeauna ca atare, fără nuanțe, a scris pe site-ul contributors.ro un articol din care citez:
„Afirmația celui mai înalt slujitor al Bisericii Catolice m-a contrariat. Îmi imaginez că aceste cuvinte n-ar fi putut nicicând să iasă din gura papei Ioan Paul al II-lea. Eu am învățat că nu e creștinește să dai cu pumnul. În nici o împrejurare. Nu împinsese oare această religie caritatea, mila și iubirea până la paradox? Nu ceruse oare Isus de la noi o răsturnare interioară de asemenea proporții încât să ajungi să-ți iubeșți dușmanul și să întorci, celui care te lovește, și celălalt obraz? Și toate astea în speranța că specia umană, educată în spiritul noii religii, ar fi urmat cândva să se „domolească”. Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ, când acesta (se pare) proferase „o grosolănie la adresa mamei lui”. Dar pentru papă? Cum să spună capul Bisericii Catolice așa ceva?"
Domnul Liiceanu comite aici delictele de încrâncenare obtuză și de manipulare vicleană. O să le explic pe rând.
„Afirmația celui mai înalt slujitor al Bisericii Catolice m-a contrariat. Îmi imaginez că aceste cuvinte n-ar fi putut nicicând să iasă din gura papei Ioan Paul al II-lea. Eu am învățat că nu e creștinește să dai cu pumnul. În nici o împrejurare. Nu împinsese oare această religie caritatea, mila și iubirea până la paradox? Nu ceruse oare Isus de la noi o răsturnare interioară de asemenea proporții încât să ajungi să-ți iubeșți dușmanul și să întorci, celui care te lovește, și celălalt obraz? Și toate astea în speranța că specia umană, educată în spiritul noii religii, ar fi urmat cândva să se „domolească”. Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ, când acesta (se pare) proferase „o grosolănie la adresa mamei lui”. Dar pentru papă? Cum să spună capul Bisericii Catolice așa ceva?"
Domnul Liiceanu comite aici delictele de încrâncenare obtuză și de manipulare vicleană. O să le explic pe rând.
Cum spuneam, Liiceanu este un filosof încrâncenat. Întotdeauna, indiferent de subiectul abordat, el se înverșunează să ajungă la mari adâncimi ale analizei, precum un chimist care nu se mulțumește să discute despre greutatea, culoarea, mirosul unei substanțe, ci o pune sub microscop și descoperă structura ei intimă. Conștient de importanța misiunii lui, el tratează lucrurile cu maximă seriozitate, fără să-și permită măcar o clipă de relaxare ori un zâmbet. La final, publică rezultatele cercetării și culege laurii de rigoare.
Filosoful încrâncenat merge întotdeauna la rădăcina lucrurilor. A zis papa în avion ceva despre un pumn? Imediat Liiceanu se duce la crucificarea lui Cristos, la chipul lui Dumnezeu, la „miezul fierbinte al religiilor”. Chestiuni importante, desigur, pe marginea cărora s-a scris și se va scrie. Însă nu într-un asemenea context. Închipuiți-va că filosoful încrâncenat Liiceanu se plimbă prin parc și vede cum un domn așezat pe-o bancă plesnește cu ziarul o gâză care-l deranjează. Oripilat, filosoful se duce la birou și scrie un lung articol despre ucidere, despre dreptul la viață etc, declarându-se oripilat de tragedia la care a asistat în parc. Cam așa stau lucrurile cu ieșirea lui pe tema declarației papei.
Problema lui Liiceanu este că din pricina încrâncenării, nu reușește să interpreteze lucrurile într-o cheie mai simplă. Ori, în cazul papei Francisc a fost vorba de ceva extrem de simplu. Practic, el a formulat prin exemplul cu pumnul, un principiu elementar: „dacă starnesti valuri, așteaptă-te și la reflux”. Este, în fond, un îndemn la responsabilitate, formulat pe un ton glumeț. Pentru că foarte mulți oameni pur și simplu nu se gândesc la consecințele pe care le pot avea faptele lor. Bagă bățul printre gratii ca să stârnească ursul, după care, când ursul îi apucă și le smulge brațul, urlă și se tăvălesc pe jos de durere. Vorbele papei asta spun: dacă stârnești ursul, așteaptă-te să-ți smulgă brațul.
Dar, ca orice fundamentalist, Liiceanu ia cuvintele papei ca atare. El nu poate interpreta ce a spus papa decât în sensul direct: „dacă X zice ceva de mama, eu, Francisc, îi trag un pumn în figură”. Și atunci se duce și scrie un lung articol în care își declară perplexitatea și face o mulțime de considerații despre spiritul creștinismului.
Filosoful încrâncenat merge întotdeauna la rădăcina lucrurilor. A zis papa în avion ceva despre un pumn? Imediat Liiceanu se duce la crucificarea lui Cristos, la chipul lui Dumnezeu, la „miezul fierbinte al religiilor”. Chestiuni importante, desigur, pe marginea cărora s-a scris și se va scrie. Însă nu într-un asemenea context. Închipuiți-va că filosoful încrâncenat Liiceanu se plimbă prin parc și vede cum un domn așezat pe-o bancă plesnește cu ziarul o gâză care-l deranjează. Oripilat, filosoful se duce la birou și scrie un lung articol despre ucidere, despre dreptul la viață etc, declarându-se oripilat de tragedia la care a asistat în parc. Cam așa stau lucrurile cu ieșirea lui pe tema declarației papei.
Problema lui Liiceanu este că din pricina încrâncenării, nu reușește să interpreteze lucrurile într-o cheie mai simplă. Ori, în cazul papei Francisc a fost vorba de ceva extrem de simplu. Practic, el a formulat prin exemplul cu pumnul, un principiu elementar: „dacă starnesti valuri, așteaptă-te și la reflux”. Este, în fond, un îndemn la responsabilitate, formulat pe un ton glumeț. Pentru că foarte mulți oameni pur și simplu nu se gândesc la consecințele pe care le pot avea faptele lor. Bagă bățul printre gratii ca să stârnească ursul, după care, când ursul îi apucă și le smulge brațul, urlă și se tăvălesc pe jos de durere. Vorbele papei asta spun: dacă stârnești ursul, așteaptă-te să-ți smulgă brațul.
Dar, ca orice fundamentalist, Liiceanu ia cuvintele papei ca atare. El nu poate interpreta ce a spus papa decât în sensul direct: „dacă X zice ceva de mama, eu, Francisc, îi trag un pumn în figură”. Și atunci se duce și scrie un lung articol în care își declară perplexitatea și face o mulțime de considerații despre spiritul creștinismului.
Mulți dintre noi avem obiceiul să ne exprimăm în astfel de pilde. „Vrei să ai liniște cu mine? Nu mă înjura” îi spune câte un părinte fiului său. Ce se ascunde sub aceste cuvinte? Dorința tatălui de a-i explica fiului funcționarea unui mecanism comportamental. El îi arată că în viață, dacă vrea să aibă parte de liniște, trebuie să știe că nu e bine să-i înjure pe ceilalți. Poate că unii se vor mulțumi să îi întoarcă spatele, dar alții s-ar putea să îi facă viața grea. Filosoful încrâncenat nu va înțelege asta, ci va consideră că acel tată își amenință fiul cu represalii dacă s-ar gândi cumva să-l înjure.
Papa spune următorul lucru prin exemplul lui: „oameni buni, când faceți ceva care-i implică pe semenii voștri, fiți responsabili; gândiți-vă că nu toți suntem la fel și unii dintre noi ar putea reacționa violent; nu știți cu cine aveți de-a face, așa că nu vă apucați să vă luați de nimeni; dacă totuși va hotărâți să o faceți, așteptați-va la reacții”. Asta e tot. Nu are legătură cu Cristos, cu întoarcerea obrazului, cu metanoia, cu apocatastasis și celelalte finețuri la care apelează filosoful încrâncenat Liiceanu pentru a-și motiva perplexitatea. Asta numesc eu încrâncenare obtuză.
Dar Liiceanu mai păcătuiește și prin ceea ce am numit „manipulare vicleană”. Spun asta întrucât, după cum poate observa oricine din paragraful pe care l-am reprodus, el ne dă un exemplu care nu ar avea ce căuta într-un articol scris cu bună-credință.
„Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ" meditează Liiceanu. Ori aici sunt situații total diferite. Papa a vorbit despre riposta cu pumnul, în vreme ce Zidane a aplicat efectiv capul în gură. Papa a vorbit despre o reacție la care ne putem aștepta dacă atacăm, pe când Zidane chiar a reacționat în acel mod. Ce caută atunci Papa și Zidane puși la un loc în același paragraf?
P.S Incrâncenarea despre care vorbesc îi lipsește cu totul (cel puțin la prima vedere), lui Andrei Pleșu, zis și Căpcăunul Cumsecade. Nu este obligatoriu să scrâșnești din dinți ca să ajungi la înțelegere. Și, uneori, oricât ai scrâșni, tot o dai în bară.
Papa spune următorul lucru prin exemplul lui: „oameni buni, când faceți ceva care-i implică pe semenii voștri, fiți responsabili; gândiți-vă că nu toți suntem la fel și unii dintre noi ar putea reacționa violent; nu știți cu cine aveți de-a face, așa că nu vă apucați să vă luați de nimeni; dacă totuși va hotărâți să o faceți, așteptați-va la reacții”. Asta e tot. Nu are legătură cu Cristos, cu întoarcerea obrazului, cu metanoia, cu apocatastasis și celelalte finețuri la care apelează filosoful încrâncenat Liiceanu pentru a-și motiva perplexitatea. Asta numesc eu încrâncenare obtuză.
Dar Liiceanu mai păcătuiește și prin ceea ce am numit „manipulare vicleană”. Spun asta întrucât, după cum poate observa oricine din paragraful pe care l-am reprodus, el ne dă un exemplu care nu ar avea ce căuta într-un articol scris cu bună-credință.
„Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ" meditează Liiceanu. Ori aici sunt situații total diferite. Papa a vorbit despre riposta cu pumnul, în vreme ce Zidane a aplicat efectiv capul în gură. Papa a vorbit despre o reacție la care ne putem aștepta dacă atacăm, pe când Zidane chiar a reacționat în acel mod. Ce caută atunci Papa și Zidane puși la un loc în același paragraf?
P.S Incrâncenarea despre care vorbesc îi lipsește cu totul (cel puțin la prima vedere), lui Andrei Pleșu, zis și Căpcăunul Cumsecade. Nu este obligatoriu să scrâșnești din dinți ca să ajungi la înțelegere. Și, uneori, oricât ai scrâșni, tot o dai în bară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu