Cum am spus în articolul anterior, este lipsit de sens să te înscrii în mişcarea “Je suis Charlie” motivând că astfel aperi dreptul la liberă exprimare care a fost pus şi este în pericol. Dreptul la exprimare liberă este garantat prin constituţie în toate statele civilizate şi nu poate fi pus în pericol decât prin modificarea sau suspendarea legii fundamentale.
Să admitem, aşa cum afirmă cei din mişcare, că acţiunea lor vizează de fapt înlăturarea fricii. „Noi cu toţii trebuie să trăim şi să ne facem meseriile în siguranţă, nu putem admite ca teroriştii să ne determine să ne fie frică să ne facem treaba”, spun cei cu insignele în piept. Eu, unul, sunt absolut de acord cu asta. Am construit un tip de societate în care avem legi, drepturi, libertăţi, bunăstare etc. Şi dorim să trăim liniştiţi, fără să fim supuşi vreunui fel de ameninţare, în afara celor pe care nu le putem înlătura orice-am face (cutremure, spre exemplu).
Dar dacă ne gândim bine, cei de la Charlie Hebdo ne-au arătat că lor nu le e frică. Ştiau exact la ce se expun, umblau cu gărzi de corp etc. În acest sens, nu pot spune decât jos pălăria. În acest sens, aş putea şi eu să doresc să fiu asemeni caricaturiştilor de la Charlie Hebdo. Mi-ar plăcea să am curajul de a scrie cu toate că ştiu că pot s-o păţesc. Mă întreb câţi dintre noi ar face-o, mai ales după ce tragedia virtuală a devenit reală.
Totuşi, există o diferenţă. Mi-ar plăcea să am atâta curaj încât să locuiesc la Bogota şi să scriu împotriva traficanţilor de droguri. Sau să locuiesc în Moscova şi să scriu contra lui Puţin. Ori să fiu sicilian şi să fac dezvăluiri despre Cosa Nostra. Dar în niciun caz nu mi-ar plăcea să-mi bat joc de credinţa oamenilor. Aici mă despart de spiritul săptămânalului francez. Şi de aia nu pot susţine „Je suis Charlie”.
Aş lansa următoarea întrebare: ce şansă pot avea nişte terorişti ca, prin acţiunile lor pe teritoriul Franţei (am ales Franţa pentru că acolo s-au petrecut evenimentele, dar poate fi vorba de Germania, Belgia etc), să reuşească efectiv să îngrozească presa în asemenea grad încât jurnaliştii să renunţe la scris? Sincer să fiu, mă îndoiesc că aşa ceva este posibil. Dar trebuie să admit că nu sunt de acord ca măcar un singur ziarist să renunţe la meseria lui din cauza fricii. Se pune întrebarea: în ce fel ajută la dispariţia fricii o mare campanie desfăşurată sub sloganul „Je suis Charlie”? Frica este ceva extrem de personal, exact cum este şi credinţa. Poţi să fii fricos sau nu, după cum poţi să crezi sau nu. Dacă mie îmi este frică să mai scriu în ziarul meu după ce am văzut ce-au păţit colegii de la „Charlie Hebdo”, n-o să mai scriu, indiferent câte persoane şi-ar pune în piept insigne cu „Je suis Charlie”. Iar dacă sunt un neînfricat, atunci o să scriu mai departe pentru că ăsta sunt eu, nu pentru că am devenit brusc aşa văzând campania celor care pretind că ei sunt Charlie.
Nu vreau să spun că societatea civilă trebuie să nu facă nimic. Ba chiar cred că e necesar să se mobilizeze şi să atragă atenţia autorităţilor că nu doarme. Dar să o facă sub un slogan corect. Ori acest „Je suis Charlie” este total neinspirat. Dovadă că vocile celor care s-au raliat mişcării „Je ne suis pas Charlie” se înmulţesc pe zi ce trece.
Ideea pe care o susţin cei care se consideră Charlie este, în fond, una veche, la care cred că marea majoritate a europenilor aderă fără prea multe discuţii: nu trebuie să acceptăm terorismul, sub niciuna din formele lui.
Dar asta nu înseamnă că eu trebuie să mă identific cu spiritul revistei „Charlie Hebdo”, numai pentru că redactorii ei au căzut victime unui atac terorist. Am dreptul şi libertatea de a mă documenta înainte de a lua o decizie. Chiar dacă abia acum am aflat de existenţa revistei, am nevoie de numai jumătate de oră pentru a afla cu ce fel de idei am de gând să mă solidarizez. O să descopăr că e vorba inclusiv despre ideea că este în regulă să batjocoreşti credinţa oamenilor. Şi atunci nu o să mă grăbesc să afirm că sunt şi eu Charlie. O să accept orice lozincă, orice slogan, orice stindard sub care voi putea milita împotriva rezolvării problemelor prin crimă. Dar nu o să fiu solidar cu cei care insultă credinţa oamenilor.
Am eu dreptul fundamental să cred în Dumnezeu? Îl am. Îmi este el încălcat de o revistă care difuzează caricaturi cu Maria Magdalena administrându-i felaţii lui Cristos? Apărătorii sloganului „Je suis Charlie” vor spune: „nu îţi este încălcat, ai în continuare dreptul să crezi în Cristos, chiar dacă revista a publicat acele caricaturi; dacă totuşi consideri că ţi-a fost încălcat dreptul la credinţă, te poţi adresa justiţiei”. Dar dacă este aşa, întreb: are orice om dreptul să creadă că evreii au fost victime ale Holocaustului, care a fost o imensă tragedie pentru umanitate? Evident! Am eu dreptul să cred că de fapt lucrurile nu stau aşa şi că n-a existat niciun Holocaust? Evident şi asta, întrucât libertatea de conştiinţă este garantată. Dar, mai departe, am dreptul să public articole în revista mea, în care să susţin acest punct de vedere? Sau să mă duc în piaţa publică şi să le explic trecătorilor ce cred eu? Ei, aici se schimbă treaba. În multe ţări europene şi nu numai, acest drept nu există. De ce? Pentru că au fost aprobate legi care-mi interzic să fac aşa ceva. Aha. Deci, în virtutea dreptului la liberă exprimare pot batjocori ce vreau și cum vreau, câtă vreme nu încalc legea. Legea zice că n-am voie să batjocoresc Holocaustul, deci nu-l batjocoresc. Legea nu zice că n-am voie să batjocoresc credința oamenilor, așa că o fac praf. Mai există vreo posibilitate de a continua disputa? Există vreo fisură în argumentaţia celor de la „Je suis Charlie”? Niciuna.
Dar cred că activiştii care argumentează astfel, ar trebui să accepte şi partea care nu le convine. Ei susţin că libertatea de exprimare e în pericol. „De ce consideri că e în pericol?” ar putea fi întrebaţi. „Pentru că au fost omorâţi nişte oameni care se foloseau de ea”. „Dar libertatea de exprimare există în continuare, exact cum există în continuare dreptul credincioşilor de a crede” – ar fi răspunsul, la care ei ar trebui să nu mai deschidă gura, dacă ar fi corecţi.
În următorul articol o să combat poziţia activiştilor “Je suis Charlie” într-un registru pe care ei nu dau o ceapă degerată: cel moral.
Dar dacă ne gândim bine, cei de la Charlie Hebdo ne-au arătat că lor nu le e frică. Ştiau exact la ce se expun, umblau cu gărzi de corp etc. În acest sens, nu pot spune decât jos pălăria. În acest sens, aş putea şi eu să doresc să fiu asemeni caricaturiştilor de la Charlie Hebdo. Mi-ar plăcea să am curajul de a scrie cu toate că ştiu că pot s-o păţesc. Mă întreb câţi dintre noi ar face-o, mai ales după ce tragedia virtuală a devenit reală.
Totuşi, există o diferenţă. Mi-ar plăcea să am atâta curaj încât să locuiesc la Bogota şi să scriu împotriva traficanţilor de droguri. Sau să locuiesc în Moscova şi să scriu contra lui Puţin. Ori să fiu sicilian şi să fac dezvăluiri despre Cosa Nostra. Dar în niciun caz nu mi-ar plăcea să-mi bat joc de credinţa oamenilor. Aici mă despart de spiritul săptămânalului francez. Şi de aia nu pot susţine „Je suis Charlie”.
Aş lansa următoarea întrebare: ce şansă pot avea nişte terorişti ca, prin acţiunile lor pe teritoriul Franţei (am ales Franţa pentru că acolo s-au petrecut evenimentele, dar poate fi vorba de Germania, Belgia etc), să reuşească efectiv să îngrozească presa în asemenea grad încât jurnaliştii să renunţe la scris? Sincer să fiu, mă îndoiesc că aşa ceva este posibil. Dar trebuie să admit că nu sunt de acord ca măcar un singur ziarist să renunţe la meseria lui din cauza fricii. Se pune întrebarea: în ce fel ajută la dispariţia fricii o mare campanie desfăşurată sub sloganul „Je suis Charlie”? Frica este ceva extrem de personal, exact cum este şi credinţa. Poţi să fii fricos sau nu, după cum poţi să crezi sau nu. Dacă mie îmi este frică să mai scriu în ziarul meu după ce am văzut ce-au păţit colegii de la „Charlie Hebdo”, n-o să mai scriu, indiferent câte persoane şi-ar pune în piept insigne cu „Je suis Charlie”. Iar dacă sunt un neînfricat, atunci o să scriu mai departe pentru că ăsta sunt eu, nu pentru că am devenit brusc aşa văzând campania celor care pretind că ei sunt Charlie.
Nu vreau să spun că societatea civilă trebuie să nu facă nimic. Ba chiar cred că e necesar să se mobilizeze şi să atragă atenţia autorităţilor că nu doarme. Dar să o facă sub un slogan corect. Ori acest „Je suis Charlie” este total neinspirat. Dovadă că vocile celor care s-au raliat mişcării „Je ne suis pas Charlie” se înmulţesc pe zi ce trece.
Ideea pe care o susţin cei care se consideră Charlie este, în fond, una veche, la care cred că marea majoritate a europenilor aderă fără prea multe discuţii: nu trebuie să acceptăm terorismul, sub niciuna din formele lui.
Dar asta nu înseamnă că eu trebuie să mă identific cu spiritul revistei „Charlie Hebdo”, numai pentru că redactorii ei au căzut victime unui atac terorist. Am dreptul şi libertatea de a mă documenta înainte de a lua o decizie. Chiar dacă abia acum am aflat de existenţa revistei, am nevoie de numai jumătate de oră pentru a afla cu ce fel de idei am de gând să mă solidarizez. O să descopăr că e vorba inclusiv despre ideea că este în regulă să batjocoreşti credinţa oamenilor. Şi atunci nu o să mă grăbesc să afirm că sunt şi eu Charlie. O să accept orice lozincă, orice slogan, orice stindard sub care voi putea milita împotriva rezolvării problemelor prin crimă. Dar nu o să fiu solidar cu cei care insultă credinţa oamenilor.
Am eu dreptul fundamental să cred în Dumnezeu? Îl am. Îmi este el încălcat de o revistă care difuzează caricaturi cu Maria Magdalena administrându-i felaţii lui Cristos? Apărătorii sloganului „Je suis Charlie” vor spune: „nu îţi este încălcat, ai în continuare dreptul să crezi în Cristos, chiar dacă revista a publicat acele caricaturi; dacă totuşi consideri că ţi-a fost încălcat dreptul la credinţă, te poţi adresa justiţiei”. Dar dacă este aşa, întreb: are orice om dreptul să creadă că evreii au fost victime ale Holocaustului, care a fost o imensă tragedie pentru umanitate? Evident! Am eu dreptul să cred că de fapt lucrurile nu stau aşa şi că n-a existat niciun Holocaust? Evident şi asta, întrucât libertatea de conştiinţă este garantată. Dar, mai departe, am dreptul să public articole în revista mea, în care să susţin acest punct de vedere? Sau să mă duc în piaţa publică şi să le explic trecătorilor ce cred eu? Ei, aici se schimbă treaba. În multe ţări europene şi nu numai, acest drept nu există. De ce? Pentru că au fost aprobate legi care-mi interzic să fac aşa ceva. Aha. Deci, în virtutea dreptului la liberă exprimare pot batjocori ce vreau și cum vreau, câtă vreme nu încalc legea. Legea zice că n-am voie să batjocoresc Holocaustul, deci nu-l batjocoresc. Legea nu zice că n-am voie să batjocoresc credința oamenilor, așa că o fac praf. Mai există vreo posibilitate de a continua disputa? Există vreo fisură în argumentaţia celor de la „Je suis Charlie”? Niciuna.
Dar cred că activiştii care argumentează astfel, ar trebui să accepte şi partea care nu le convine. Ei susţin că libertatea de exprimare e în pericol. „De ce consideri că e în pericol?” ar putea fi întrebaţi. „Pentru că au fost omorâţi nişte oameni care se foloseau de ea”. „Dar libertatea de exprimare există în continuare, exact cum există în continuare dreptul credincioşilor de a crede” – ar fi răspunsul, la care ei ar trebui să nu mai deschidă gura, dacă ar fi corecţi.
În următorul articol o să combat poziţia activiştilor “Je suis Charlie” într-un registru pe care ei nu dau o ceapă degerată: cel moral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu