Activiştii lui Charlie combat în chestiunea tragediei din redacţia “Charlie Hebdo” utilizând singura armă pe care o au la dispoziţie: legea. Pentru ei, lucrurile sunt extrem de simple: unu - fraţii terorişti Kouachi au încălcat legea care interzice omorul, deci este necesară condamnarea lor şi doi - victimele n-au încălcat nicio lege bătându-şi joc de Mahomed, de Coran etc, deci ei nu pot fi condamnaţi în niciun fel. Prin urmare, noi toţi cei care suntem de acord cu aceste două enunţuri, trebuie să ne punem în piept insigne pe care să scrie „Je suis Charlie”.
Eu sunt de acord cu ambele enunţuri şi cu toate astea nu mă declar a fi, la rândul meu, Charlie. Pentru că în opinia mea omul nu trebuie să acţioneze raportându-se exclusiv la legile pe care le poate sau nu încălca. Omul ar trebui să aibă şi anumite principii morale pe baza cărora să decidă ce e bine şi ce nu e bine să facă.
Dacă întrebi un activist Charlie de ce nu vrea să ţină seama de principiile morale, el are un răspuns stereotip: „nu putem defini cu precizie principiile morale, deoarece morala este prin natura ei relativă. Ceea ce mie mi se pare moral, altuia i se pare imoral, iar pe altul nu-l interesează”. Cu copiii este altă poveste, dar în ce-i priveşte pe adulţi, nicio faptă imorală nu este pedepsită de vreo lege pentru caracterul ei imoral. Furtul este pedepsit, şi, evident, el este o faptă imorală. Dar pedeapsa nu se dă pentru caracterul imoral al furtului, ci pentru că el a afectat posesia unei persoane sau a unei colectivităţi. Prin urmare, cei de la Charlie Hebdo care-şi bat joc de Profet ori de Mesia, chiar dacă sute de milioane de oameni consideră imoral acest lucru, nu pot fi pedepsiţi, pentru că nicio lege nu pedepseşte imoralitatea bătăii de joc.
Înarmaţi cu acest instrument simplu de gândire, activiştii Charlie lovesc cu el în stânga şi în dreapta: avem lege versus n-avem lege, acesta este singurul criteriu pe care îl aplică.
Există însă şi foarte mulţi oameni care cred că mai e nevoie de ceva pentru a avea o societate bine aşezată. Anume de legea morală. Această lege nu a fost votată de niciun parlament. Ea este o lege interioară, este mai degrabă o percepţie pe care o are omul la nivelul conştiinţei şi care-i spune că trebuie sau nu trebuie să facă anumite lucruri. De exemplu, această lege le spune celor mai mulţi dintre noi că nu e în regulă să omori pe altcineva. Ea a fost preluată şi în textele votate de legiuitori şi introdusă în codul penal.
Legea morală le spune multor oameni că e rău să furi, să minţi, să loveşti. Şi tot ea le spune că e bine să îţi iubeşti părinţii. Nicio lege omenească nu-i condamnă pe cei care nu-şi iubesc părinţii, ori pe cei care îşi mint prietenii, sau pe cei care-şi bat joc de ceea ce alţii consideră ca fiind de mare preţ pentru sufletul lor. Probabil cei din „Je suis Charlie” n-ar avea nicio problemă să se solidarizeze cu cei lipsiţi de conştiinţă. Pentru că ei, nu-i aşa, nu încalcă nicio lege.
Dacă toţi oamenii ar respecta poruncile morale conţinute în Decalogul creştin, practic n-ar mai fi nevoie de legi. Cum însă nu toţi oamenii au conştiinţă, drept pentru care nu cunosc şi nu respectă legea morală, se impune legiferarea suplimentară.
Mie, legea morală îmi spune că nu este bine să îţi baţi joc de oameni şi de valorile lor. Nu e bine să râzi de cei cu infirmităţi fizice, de cei care sunt săraci, sau bolnavi, sau au altă culoare a pielii. Nu e bine să râzi de cei care iubesc fără să fie iubiţi, de cei care nu mai găsesc niciun sens în a trăi, de cei care şi-au pierdut părinţii sau copiii. Nu e bine să râzi de cei care cred că există Dumnezeu, că oamenii pot deveni sfinţi, că prin meditaţie pot ajunge la stări superioare de conştiinţă. Pur şi simplu, asta simt eu că-mi spune legea morală.
Aşa încât consider că Charlie Hebdo face rău atacând şi batjocorind valorile celor care simt în interiorul lor prezenţa unei fiinţe supreme şi cred cu tărie în ea. Cum aş putea, în aceste condiţii, să-mi pun în piept o insignă pe care să scrie „Je suis Charlie”?
Voi purta însă fără probleme o insignă cu lozinca „Sunt împotriva crimei” sau „Crima nu este o soluţie”. Consider că nimeni nu are dreptul să omoare un om. Consider că nici fraţii Kouachi nu ar fi trebuit să fie omorâţi, ci judecaţi şi condamnaţi – sunt sigur însă că nu s-a reuşit capturarea lor în viaţă. Mai consider că oamenii care îşi pun în piept insigna cu „Je suis Charlie” au dreptul să o facă – este treaba lor dacă singura valoare pe care o cunosc este cea a legilor votate în parlament. Cred că oamenii care susţin fără să gândească o lozincă au dreptul să o facă. Mai cred că oricine îşi bate joc de semenii săi are dreptul legal (nu moral) să o facă, atâta vreme cât nu există o lege care să-l pedepsească. Cred cu tărie că fiecare e liber să aleagă ce i se pare valoros şi ce nu din perspectivă materială sau spirituală.
În acelaşi timp cred cu tărie că am dreptul să ţin seama de legea morală chiar dacă aş fi singurul om în viaţă care face asta, să evaluez din perspectiva ei principiile celor de la Charlie Hebdo şi să afirm că nu sunt de acord cu ele, drept pentru care, condamnând ferm uciderea acelor oameni şi uciderea în general, să-mi iau în acelaşi timp libertatea de a-mi prinde la rever insigna cu „Je ne suis pas Charlie”.
Dacă întrebi un activist Charlie de ce nu vrea să ţină seama de principiile morale, el are un răspuns stereotip: „nu putem defini cu precizie principiile morale, deoarece morala este prin natura ei relativă. Ceea ce mie mi se pare moral, altuia i se pare imoral, iar pe altul nu-l interesează”. Cu copiii este altă poveste, dar în ce-i priveşte pe adulţi, nicio faptă imorală nu este pedepsită de vreo lege pentru caracterul ei imoral. Furtul este pedepsit, şi, evident, el este o faptă imorală. Dar pedeapsa nu se dă pentru caracterul imoral al furtului, ci pentru că el a afectat posesia unei persoane sau a unei colectivităţi. Prin urmare, cei de la Charlie Hebdo care-şi bat joc de Profet ori de Mesia, chiar dacă sute de milioane de oameni consideră imoral acest lucru, nu pot fi pedepsiţi, pentru că nicio lege nu pedepseşte imoralitatea bătăii de joc.
Înarmaţi cu acest instrument simplu de gândire, activiştii Charlie lovesc cu el în stânga şi în dreapta: avem lege versus n-avem lege, acesta este singurul criteriu pe care îl aplică.
Există însă şi foarte mulţi oameni care cred că mai e nevoie de ceva pentru a avea o societate bine aşezată. Anume de legea morală. Această lege nu a fost votată de niciun parlament. Ea este o lege interioară, este mai degrabă o percepţie pe care o are omul la nivelul conştiinţei şi care-i spune că trebuie sau nu trebuie să facă anumite lucruri. De exemplu, această lege le spune celor mai mulţi dintre noi că nu e în regulă să omori pe altcineva. Ea a fost preluată şi în textele votate de legiuitori şi introdusă în codul penal.
Legea morală le spune multor oameni că e rău să furi, să minţi, să loveşti. Şi tot ea le spune că e bine să îţi iubeşti părinţii. Nicio lege omenească nu-i condamnă pe cei care nu-şi iubesc părinţii, ori pe cei care îşi mint prietenii, sau pe cei care-şi bat joc de ceea ce alţii consideră ca fiind de mare preţ pentru sufletul lor. Probabil cei din „Je suis Charlie” n-ar avea nicio problemă să se solidarizeze cu cei lipsiţi de conştiinţă. Pentru că ei, nu-i aşa, nu încalcă nicio lege.
Dacă toţi oamenii ar respecta poruncile morale conţinute în Decalogul creştin, practic n-ar mai fi nevoie de legi. Cum însă nu toţi oamenii au conştiinţă, drept pentru care nu cunosc şi nu respectă legea morală, se impune legiferarea suplimentară.
Mie, legea morală îmi spune că nu este bine să îţi baţi joc de oameni şi de valorile lor. Nu e bine să râzi de cei cu infirmităţi fizice, de cei care sunt săraci, sau bolnavi, sau au altă culoare a pielii. Nu e bine să râzi de cei care iubesc fără să fie iubiţi, de cei care nu mai găsesc niciun sens în a trăi, de cei care şi-au pierdut părinţii sau copiii. Nu e bine să râzi de cei care cred că există Dumnezeu, că oamenii pot deveni sfinţi, că prin meditaţie pot ajunge la stări superioare de conştiinţă. Pur şi simplu, asta simt eu că-mi spune legea morală.
Aşa încât consider că Charlie Hebdo face rău atacând şi batjocorind valorile celor care simt în interiorul lor prezenţa unei fiinţe supreme şi cred cu tărie în ea. Cum aş putea, în aceste condiţii, să-mi pun în piept o insignă pe care să scrie „Je suis Charlie”?
Voi purta însă fără probleme o insignă cu lozinca „Sunt împotriva crimei” sau „Crima nu este o soluţie”. Consider că nimeni nu are dreptul să omoare un om. Consider că nici fraţii Kouachi nu ar fi trebuit să fie omorâţi, ci judecaţi şi condamnaţi – sunt sigur însă că nu s-a reuşit capturarea lor în viaţă. Mai consider că oamenii care îşi pun în piept insigna cu „Je suis Charlie” au dreptul să o facă – este treaba lor dacă singura valoare pe care o cunosc este cea a legilor votate în parlament. Cred că oamenii care susţin fără să gândească o lozincă au dreptul să o facă. Mai cred că oricine îşi bate joc de semenii săi are dreptul legal (nu moral) să o facă, atâta vreme cât nu există o lege care să-l pedepsească. Cred cu tărie că fiecare e liber să aleagă ce i se pare valoros şi ce nu din perspectivă materială sau spirituală.
În acelaşi timp cred cu tărie că am dreptul să ţin seama de legea morală chiar dacă aş fi singurul om în viaţă care face asta, să evaluez din perspectiva ei principiile celor de la Charlie Hebdo şi să afirm că nu sunt de acord cu ele, drept pentru care, condamnând ferm uciderea acelor oameni şi uciderea în general, să-mi iau în acelaşi timp libertatea de a-mi prinde la rever insigna cu „Je ne suis pas Charlie”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu