Activiştii Charlie invocă, aşa cum am văzut, anumite legi atunci când vine vorba despre modul de a face satiră al celor de la Charlie Hebdo. Ei spun aşa: „Caricaturiştii care au fost împuşcaţi nu făceau nimic ilegal. Ei exercitau meseria de caricaturist punct. Oricine are dreptul să scrie orice doreşte despre Cristos, despre Mahomed, despre Fecioara Maria şi despre oricine altcineva. Oricine se simte lezat, ameninţat etc din cauză că apar astfel de caricaturi, să meargă în faţa justiţiei.”
Dar este evident pentru oricine că mersul în faţa justiţiei este inutil, câtă vreme nu există nicio lege care să condamne batjocura la adresa lui Mahomed, a lui Cristos etc. Dacă ar exista, atunci altfel ar sta lucrurile. Atunci orice musulman sau creştin lezat s-ar putea duce la tribunal şi ar putea dovedi acolo că a fost lezat.
Cred că pe baza legislaţiei actuale, punând multă presiune pe justiţie şi cu sprijinul unor avocaţi extrem de tenaci şi de iscusiţi, s-ar putea câştiga un proces împotriva celor care blasfemiază. În Codul Penal german, spre exemplu, există un articol (189) în care este prevăzut că oricine discreditează memoria unei persoane decedate primeşte o pedeapsă de până la doi ani de închisoare sau o amendă. Presupun că se poate pune problema discreditării lui Mahomed, sau a lui Cristos. Cu o campanie publică de susţinere, poate că guvernele ar accepta ideea că şi Cristos a fost o persoană şi că memoria lui are aceleaşi drepturi pe care le are memoria lui Fritz care a murit la vânătoare. Nu sunt jurist, dar cred că aşa o tentativă ar fi binevenită. Iar la modul general, chiar cred că s-ar putea obţine, în statele civilizate, incriminarea blasfemiei. Atenţie, fără a se renunţa la caracterul laic al statului. Probabil însă că există raţiuni şi interese pentru a nu se întâmpla aşa ceva.
Constatăm că singurul argument pe care îl pot invoca activiştii Charlie când vine vorba despre felul în care scriu cei de la Charlie Hebdo este acela că ei fac totul legal. Dar să ne gândim puţin la un exemplu interesant de lege care funcţionează în multe ţări din UE şi nu numai: legea care incriminează negarea Holocaustului. Pe baza ei, oricine pretinde că Holocaustul nu a avut loc, este pasibil de puşcărie. În Franţa, legea respectivă este cunoscută sub numele de Legea Gayssot. Ea a intrat în vigoare în 1990. Până atunci, orice francez avea dreptul să afirme public opinia că Holocaustul nu a avut loc. Să ne închipuim că revista de satiră Charlie Hebdo ar fi făcut mare băşcălie de Holocaust şi, ca urmare, unul dintre supravieţuitorii de la Auschwitz ar fi angajat un killer care i-ar fi împuşcat pe membrii redacţiei. Ce ar fi făcut activiştii care azi sunt cu toţii Charlie? Evident, acelaşi lucru pe care-l fac şi acum: şi-ar fi pus în piept insignele cu „Je suis Charlie” şi s-ar fi solidarizat cu victimele, care nu au încălcat nicio lege şi care au dreptul să scrie orice. Inclusiv, aşadar, să-i satirizeze pe cei care au fost arşi la Auschwitz. Imediat însă după intrarea în vigoare a legii Gayssot, aceiaşi activişti ar fi început să militeze împotriva negaționistilor, să condamne cu fermitate orice abatere de la această lege şi ne-ar fi explicat cu lux de amănunte ce consecinţe negative pot să apară dacă fiecare este liber să conteste Holocaustul etc. Ba poate că şi-ar fi prins în piept o insignă cu „Je suis Gayssot” şi ar fi organizat mari mitinguri în toate oraşele importante ale Franţei.
Va daţi seama de absurdul acestei situaţii? Aceiaşi oameni care apară astăzi o poziţie, la numai 24 de ore distanţă, apară poziţia contrară. Din aceleaşi birouri, cu acelaşi aplomb.
Cred că pe baza legislaţiei actuale, punând multă presiune pe justiţie şi cu sprijinul unor avocaţi extrem de tenaci şi de iscusiţi, s-ar putea câştiga un proces împotriva celor care blasfemiază. În Codul Penal german, spre exemplu, există un articol (189) în care este prevăzut că oricine discreditează memoria unei persoane decedate primeşte o pedeapsă de până la doi ani de închisoare sau o amendă. Presupun că se poate pune problema discreditării lui Mahomed, sau a lui Cristos. Cu o campanie publică de susţinere, poate că guvernele ar accepta ideea că şi Cristos a fost o persoană şi că memoria lui are aceleaşi drepturi pe care le are memoria lui Fritz care a murit la vânătoare. Nu sunt jurist, dar cred că aşa o tentativă ar fi binevenită. Iar la modul general, chiar cred că s-ar putea obţine, în statele civilizate, incriminarea blasfemiei. Atenţie, fără a se renunţa la caracterul laic al statului. Probabil însă că există raţiuni şi interese pentru a nu se întâmpla aşa ceva.
Constatăm că singurul argument pe care îl pot invoca activiştii Charlie când vine vorba despre felul în care scriu cei de la Charlie Hebdo este acela că ei fac totul legal. Dar să ne gândim puţin la un exemplu interesant de lege care funcţionează în multe ţări din UE şi nu numai: legea care incriminează negarea Holocaustului. Pe baza ei, oricine pretinde că Holocaustul nu a avut loc, este pasibil de puşcărie. În Franţa, legea respectivă este cunoscută sub numele de Legea Gayssot. Ea a intrat în vigoare în 1990. Până atunci, orice francez avea dreptul să afirme public opinia că Holocaustul nu a avut loc. Să ne închipuim că revista de satiră Charlie Hebdo ar fi făcut mare băşcălie de Holocaust şi, ca urmare, unul dintre supravieţuitorii de la Auschwitz ar fi angajat un killer care i-ar fi împuşcat pe membrii redacţiei. Ce ar fi făcut activiştii care azi sunt cu toţii Charlie? Evident, acelaşi lucru pe care-l fac şi acum: şi-ar fi pus în piept insignele cu „Je suis Charlie” şi s-ar fi solidarizat cu victimele, care nu au încălcat nicio lege şi care au dreptul să scrie orice. Inclusiv, aşadar, să-i satirizeze pe cei care au fost arşi la Auschwitz. Imediat însă după intrarea în vigoare a legii Gayssot, aceiaşi activişti ar fi început să militeze împotriva negaționistilor, să condamne cu fermitate orice abatere de la această lege şi ne-ar fi explicat cu lux de amănunte ce consecinţe negative pot să apară dacă fiecare este liber să conteste Holocaustul etc. Ba poate că şi-ar fi prins în piept o insignă cu „Je suis Gayssot” şi ar fi organizat mari mitinguri în toate oraşele importante ale Franţei.
Va daţi seama de absurdul acestei situaţii? Aceiaşi oameni care apară astăzi o poziţie, la numai 24 de ore distanţă, apară poziţia contrară. Din aceleaşi birouri, cu acelaşi aplomb.
Aşa că ne putem închipui ce s-ar întâmpla dacă parlamentul francez ar adopta de urgenţă, urmare a atacului terorist din redacţia “Charlie Hebdo”, o lege care să pedepsească batjocorirea lui Cristos şi a oricărui întemeietor de religie. Ce ar face în această situaţie activiştii de la „Je suis Charlie”? Vă spun eu: ar descoperi brusc că a te fuduli că eşti Charlie nu mai înseamnă deloc că lupţi din răsputeri ca oricine să poată scrie orice vrea el despre credinţa a sute de milioane de oameni, pentru că dacă ai face-o, ai încălca legea. Şi repede repede şi-ar arunca insignele, ca nu cumva să fie condamnaţi pentru încălcarea legii.
Dar ce fel de societate este cea în care singura grijă a oamenilor este să nu încalce vreo lege, în rest făcând orice doresc, fără să le pese de cei pe care, prin acţiunile lor, îi fac să sufere? Şi ce fel de oameni sunt cei care produc suferinţă unora din semenii lor numai aşa, pentru că nu există nicio lege care să-i pedepsească pentru asta? După mine sunt nişte oameni cu care nu vreau să am de-a face. Din pricina asta spun: „Je ne suis pas Charlie”.
Aş vrea să mai analizez o situaţie ipotetică dar perfect posibilă şi care are şanse foarte mari să se fi petrecut de multe ori de-a lungul timpului. E vorba de un tânăr de 19 ani pe nume, să zicem, Joe, care determină o domnişoară de 16 ani să se îndrăgostească de el, folosind pentru asta minciuni. Îi spune că o iubeşte, că este muza care-l inspiră, că e cea mai frumoasă din lume şi câte şi mai câte. Domnişoara începe să-l creadă – tânărul este foarte convingător, îi găseşte tot mai multe calităţi şi, în cele din urmă, se îndrăgosteşte de el. Dar la scurt timp, Joe îi spune că totul a fost o glumă, un joc, că el nu a vrut decât să vadă dacă reuşeşte să o cucerească prin vorbele lui etc. Domnişoara nu poate să suporte aşa ceva şi se sinucide. Ei bine, nicio lege nu îl poate condamna pe tânărul care s-a jucat de-a îndrăgostitul. Conform celor de la „Je suis Charlie” el nu a făcut nimic ilegal, are tot dreptul să facă aşa ceva, iar dreptul lui trebuie apărat. Aşa încât, atunci când tatăl fetei, înnebunit de durere, îi trage lui Joe un glonţ în cap, activiştii îşi pun de îndată insigne cu „Je suis Joe” şi organizează mari manifestaţii de stradă, atrăgând atenţia că dreptul de a dispune de sentimentele proprii este pus în pericol. Ei bine, chiar dacă l-aş condamna pe tatăl îndurerat pentru că a recurs la crimă, eu nu m-aş ralia niciodată acestei mişcări şi nu aş putea să mă solidarizez cu Joe.
Rezumând, cei care poartă cu mândrie insigna cu „Je suis Charlie” nu apără în niciun fel libertatea de exprimare (garantată, cum am arătat, prin Constituţie), ci se solidarizează cu nişte oameni care, chiar dacă nu au încălcat nicio lege, au comis fapte reprobabile în ordinea morală. Aici este miezul problemei.
Dar ce fel de societate este cea în care singura grijă a oamenilor este să nu încalce vreo lege, în rest făcând orice doresc, fără să le pese de cei pe care, prin acţiunile lor, îi fac să sufere? Şi ce fel de oameni sunt cei care produc suferinţă unora din semenii lor numai aşa, pentru că nu există nicio lege care să-i pedepsească pentru asta? După mine sunt nişte oameni cu care nu vreau să am de-a face. Din pricina asta spun: „Je ne suis pas Charlie”.
Aş vrea să mai analizez o situaţie ipotetică dar perfect posibilă şi care are şanse foarte mari să se fi petrecut de multe ori de-a lungul timpului. E vorba de un tânăr de 19 ani pe nume, să zicem, Joe, care determină o domnişoară de 16 ani să se îndrăgostească de el, folosind pentru asta minciuni. Îi spune că o iubeşte, că este muza care-l inspiră, că e cea mai frumoasă din lume şi câte şi mai câte. Domnişoara începe să-l creadă – tânărul este foarte convingător, îi găseşte tot mai multe calităţi şi, în cele din urmă, se îndrăgosteşte de el. Dar la scurt timp, Joe îi spune că totul a fost o glumă, un joc, că el nu a vrut decât să vadă dacă reuşeşte să o cucerească prin vorbele lui etc. Domnişoara nu poate să suporte aşa ceva şi se sinucide. Ei bine, nicio lege nu îl poate condamna pe tânărul care s-a jucat de-a îndrăgostitul. Conform celor de la „Je suis Charlie” el nu a făcut nimic ilegal, are tot dreptul să facă aşa ceva, iar dreptul lui trebuie apărat. Aşa încât, atunci când tatăl fetei, înnebunit de durere, îi trage lui Joe un glonţ în cap, activiştii îşi pun de îndată insigne cu „Je suis Joe” şi organizează mari manifestaţii de stradă, atrăgând atenţia că dreptul de a dispune de sentimentele proprii este pus în pericol. Ei bine, chiar dacă l-aş condamna pe tatăl îndurerat pentru că a recurs la crimă, eu nu m-aş ralia niciodată acestei mişcări şi nu aş putea să mă solidarizez cu Joe.
Rezumând, cei care poartă cu mândrie insigna cu „Je suis Charlie” nu apără în niciun fel libertatea de exprimare (garantată, cum am arătat, prin Constituţie), ci se solidarizează cu nişte oameni care, chiar dacă nu au încălcat nicio lege, au comis fapte reprobabile în ordinea morală. Aici este miezul problemei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu