În 1995 eram țărănist de frunte la Sinaia. Cunoscusem o mulțime de lideri ai partidului, inclusiv pe Corneliu Coposu, și eram foarte activ - credeam că politica este o ocupație nobilă, pusă în slujba oamenilor și a comunităților etc. La un moment dat, având ceva treburi în București, am trecut pe la sediul PNȚCD din Rosetti. Persoanele pe care le căutam nu erau acolo, clădirea părea pustie. Doar într-o cameră de la etaj am auzit niște voci. Am bătut la ușă, am intrat și am văzut 4-5 siluete învăluite într-un fum gros de țigară. Una dintre ele era a Roxanei Iordache, fosta jurnalistă de la România liberă.
Roxana Iordache! Nu-mi venea să cred! O cunoșteam destul de bine, dar nu mă așteptam s-o văd la sediul țărăniștilor. Articolele ei din Rl mă unseseră la suflet. Chiar nu știam ce se întâmplase cu ea - după moartea lui Coposu nu mai scria editoriale, intrase într-un con de umbră. O regăseam într-un loc care, într-un fel, puteam spune că i se potrivește, dar ce făcea oare acolo? M-am uitat cu mai multă atenție la ceilalți - da, îi știam pe toți, tineri activiști, mă intersectasem cu ei de nenumărate ori. Și brusc, am realizat: în camera aia plutea o tristețe grea, amestecată cu norii de fum. I-am auzit vorbind - nu, nu se distrau, pur și simplu stăteau acolo fără să facă nimic, doar amintindu-și vremurile bune ale Pieței Universității, în care fuseseră niște persoane pline de importanță. Pe atunci, Coposu era pe baricade, toată lumea venea să-l caute, era un du-te vino de nedescris. Se luau decizii, se dădeau comunicate, în fiecare clipă te așteptai să se întâmple ceva ieșit din comun. Roxana scria editoriale devastatoare, când apărea pe undeva toată lumea îi făcea loc cu respect. Dar acea lume dispăruse. Foștii generali se retrăseseră într-o cameră prăfuită din Rosetti și depănau amintiri. Am avut senzația că își doresc ca timpul să fie dat înapoi, Piața Universității să se umple din nou de corturile greviștilor foamei și ei ră redevină activi și importanți. E greu să descriu starea care m-a cuprins.
Au trecut de-atunci peste 20 de ani. Și, iată, îmi este dat să cunosc oameni măcinați de aceeași tristețe, raportată însă la un fenomen de alt tip. E vorba despre cei care timp de opt ani, cât a fost președinte Băsescu, au avut în el calul de bătaie perfect. Oameni angajați în presă, ca și Roxana Iordache, care au avut prilejul să înjure la președintele României fără nicio opreliște. Tiran, Udrea, flota, trădător, imund, a tăiat pensiile, Zeus, Boci, băsificare, pirat, frac-su, javră ordinară, chioru, cinci minute, scorpion, la brutărie... aș putea continua pe zeci de pagini. Toate astea rostite zi de zi, ceas de ceas, la Antena3, în ziare, în parlament. Ce ocupație ziditoare de suflet, nu? Să stai și să înjuri rupestru la președintele țării tale, uneori pe bani, alteori din pură plăcere. Ei bine, oamenii ăștia și-au cam pierdut obiectul muncii după ce Băsescu nu a mai fost președinte. Acum sunt alte subiecte la ordinea zilei. Ce fac ei? Stau retrași într-o cameră plină de fum, sperând că va veni din nou vremea lor. Și-ar dori ca Băsescu să fie din nou președinte - atunci să te ții!
Oamenii ăștia nu sunt capabili să discearnă binele de rău când vine vorba de Băsescu. Pentru ei, omul este un personaj malefic, negativ sută la sută. Nu, el nu are părți bune și părți rele, ca toți ceilalți oameni, el este răul absolut, Satana. Dacă într-o zi, prin absurd, Băsescu ar descoperi un medicament capabil să vindece orice formă de cancer, băieții ăștia l-ar face praf pe loc - i-ar sabota descoperirea, ar scrie că e un fals, ar umple pagini întregi ca să demonstreze că descoperirea nu e a lui etc. Dacă le spui că uite, totuși Băsescu a dat o orientare pro-UE, îți răspund că a susținut împrumutul de la FMI; dacă zici că a condamnat comunismul, se reped și-ți zic că asta nu are nicio valoare, pentru că s-a bazat pe raportul lui Tismăneanu - fiu de kominternist etc etc. Dacă n-ai ce lucra și spui că sub Băsescu justiția a fost eliberată de sub controlul politic, afli că nu el, ci oculta, jandarmul universal și noua ordine a lui Soros. În cele din urmă realizezi că nu are rost să discuți, pentru că un dialog poate fi de două feluri - între oameni care înțeleg ideile celuilalt și le respectă sau între oameni care nu au absolut nimic în comun în percepția asupra subiectului în discuție.
Într-un articol anterior, am scris despre așa-numiții băsei - oameni pentru care tot ce spune Băsescu este sfânt, care l-ar urma indiferent de direcția în care merge. Cei pe care i-am descris mai sus formează o a doua categorie: anti-băseii. Ei vor fi contra lui Băsescu, indiferent ce ar face el.
Din păcate, existența băseilor și anti-băseilor și, prin extindere, a oricărei forme de fundamentalism, este de natură să pună piedici serioase dezvoltării libere a oricărei democrații.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu