Tectonici, adesea ciudate... Însemnări despre poezia lui Raul Sebastian Baz

O cronică apărută în revista „Sintagme literare”, sub semnătura criticului Ionel Bota. Pentru cei care nu știu, precizez că revista este copilul de suflet al poetului și prozatorului Geo Galetaru.

În poezia de azi, foarte mulți autori au izbândit doar dacă au avut, cum s-ar spune, intuiția unor mecanisme de stimulare. Civilizația se grăbește, în zodia culturilor hibride au loc tectonici adesea ciudate unde amorul ori pitorescul captivant al geografiilor ființei acoperă interesul firesc pentru alte (obligatorii) teme din proiectele poetului contemporan. 

Alții, destui, încă eșuează pe facebook, confundând postările cu ieșirea editorială într-o arenă în care, mai degrabă, noile variante de snobism falsifică percepția. Nota bene, însă: avem și autori care, mai ales, știu să evite capcanele, să dialogheze, fără alt intermediar decât valoarea, cu lumea cititorilor, excelând incontestabil în depășirea mai multor baraje, între care cel al lașității criticului, uneori duplicitar oportunist în policentricitatea care ne dă ghes aproape tuturor în această confuză țară. Cu un stil autentic și coerent-reflexiv în datele sale, cu o poezie care mușcă vârtos din realitatea acestui evenimențial ireconciliabil, vine în literatura de azi Raul Sebastian Baz. El a beneficiat, la al treilea său titlu, de șansele oferite de comunitatea timișeană din Dudeștii Noi și de Programul Pro Cultura, publicând volumul Cartea pedepsirii (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, 106 p.), cronică a devoratorului de real, cum spuneam.

E un plan de adâncime în aceste explorări sagace alternând cu spectacolul sapiențial prin care eul auctorial triumfă irepresibil în opțiunea tuturor demitizărilor. Imaginarul acestei lirici captează energiile emoționale și precauțiile discursului, mai degrabă decât autocenzura, consoli-dând/energizând, instinctul generic, potențialul magiilor scrisului. Undeva, voința abil mascată a fictivizării imprimă, cu aluzii la un ludic totemic, idealitatea sintagmatică a inițierii în natura covârșitoarelor simbolici. Motivul cireșului (în fapt un motivem) e succedaneul euforiilor primordialului, „povestea” altfel expusă, a „tinereții fără bătrânețe”. Decodarea urmează restorurilor unei dihotomii. Omul e emfaza, dublul propriilor vanități; natura – chipul unității. De-retorizarea relativului naște, însă, promisiunea lumii re-generate: „(...) Oh, bătrâne cireș, i-am răspuns întorcându-mă pe partea cealaltă/dar oare-n sufletul meu cine va veni să desțelenească?/Cine va curăța cu cuțitul de foc solzii păcatelor mele de neiertat,/cine va tăia lanțurile grele ale remușcărilor necurmate/și cine va sparge o bortă în zidul înalt pân`la cer al dorințelor/neîmplinite pe care le port după mine?//Tu însuți fă toate astea, a zis cireșul, îți stă în putere,/nu-ți trebuie decât puțină hotărâre ca să pornești din loc./Mergi dimineață și pregătește-mi terenul, ca să pot oferi/un spectacol  pe cinste, apoi o să te-ajut să ieși și tu la lumină:/drept mulțumire-ți voi aduce anul acesta/cele mai dulci, mai parfumate și mai cărnoase cireșe/pe care le-am zămislit vreodată/în lunga mea viață.” (Spectacolul cireșului, p. 85).

Poezia lui Raul Sebastian Baz este mai degrabă o atitudine, sinteza unui optimism explicit, incitare și surprinzătoare deschidere, lirica aceasta instaureză dar și restaurează, are orgoliul reformator al boemului și are darul de a reconverti proiecte, nu reneagă experiențe anterioare dar vrea să investigheze în felul său, laborios-incitant, seducțiile vechii romanțe. În acest fel eul devine un partizan al de-convenționalizării: „Mâine e vineri,/ai grijă că vin gunoierii./Ia o pungă din cele pentru resturi/și scoate inima mea la poartă./Vezi că e tot acolo, în spatele chiuvetei,/unde ai aruncat-o a doua zi/după ce ne-am jurat că vom fi împreună/la bine și la greu./A stat vie, a naibii, toți anii ăștia.../chiar mă gândeam că s-o fi uscat/ca inimile mumiilor/dar văd că încă se ține bine. (...)” (Centaur, p. 31) i Realul indigest (nici un drum spre desăvârșire nu este drept) așterne printre rafalele vieții noi proiecte, simboluri eteroclite, sintetizează în impactul (gureș!) al unor încântări, tragicul asigură pretextul altor resurse. Deghizamentele și înscenările împărtășesc o față morală și o față ludică poemelor. Nimic indirect, totul e simplu, seducătoare simplitate. Și fireștile întretăieri cu fatalitatea. Eul cotrobăie cuprinsul vast al lumii, memoria vinovată devine un truism. Dar instrumentarul metaforei („firea ascunsă a lucrurilor”) păstrează la limita de sus toate evanescențele, discursul liric e o amplă miză estetică, râvna majoră a eului auctorial edifică poemul: „Întâi m-am însingurat până am început să văd/firea ascunsă a lucrurilor -/zig-zaguri rapide, cuante/de suferință pură.//Mi-am adâncit apoi solitudinea,/până mi s-au arătat cele nemateriale/cum ar fi oglindirea,/ori negarea negației.//Tot mai în singurătate zăvorându-mă,/în cele din urmă,/am ajuns atât de aproape încât/am văzut moartea trebăluind/precum o bunicuță care întinde aluatul.” (Aluatul, p. 66)

Poetul pare, schimbând nuanțele interpretării, un blând „generaționist” flower-power întârziat în indiscernabilul realității noastre. Poemul său „povestește”, aclamă, se dezice (ab-zice), are drept vectori ai instantaneelor indecisul/indeterminatul și relativul, dar montările sale sunt autonomii heracleitice conotând, în cazul textelor, impresia de fotografii mișcate. Dincolo de toate astea, însă, poezia lui Raul Sebastian Baz reprezintă tocmai prin autenticul ei cea mai perfectă armătură axiologică pentru un autor despre care suntem siguri că vom mai auzi multe lucruri bune în continuare.