Macedonski prozator (1)

SOARE ȘI GRÂU

Şoseaua, panglică prăfuită, înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele îşi cernea strălucirea. În urmă, ver­deaţa unei păduri încingea cîmpul cu un brîu ce, prelungindu-se spre dreapta şi spre stînga, se ştergea neîncetat mai mult şi sfîrşea prin a se topi de-o parte şi de alta în zarea depărtărilor.

Încolo, spre Bucureşti, şesul se desfăşura — aproape fără cute — o stepă veselă ce se împreuna la orizont cu ce­rul: vechea şi scumpa noastră Românie, peste care griul îşi trece vara uriaşul talaz de aur.

Dar marea de spice galbene era mîncată, pe locuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albas­tre, în a garofiţelor pembé şi în a muşeţelului galben şi alb.

Trăsura cu patru cai se oprise în dreptul unei şiri de grîu de curînd secerat şi, pe cînd vizitiul se opintea să-i ridice osia de la o roată ruptă pe un par găsit la marginea ariei, stăpînii spre a se adăposti de arşiţă, se apropiaseră de şiră şi, aprinzîndu-şi ţigările, intrau în umbra ei. Coprinşi de lenea zilei, ei se lungeau, la urmă, pe paiele ariei, schimbau cîte-o vorbă-două, şi înfăşurîndu-se în fumul tutunului se lăsau unei jumătăţi de somn, cu privirile pierdute în adîncimea văzduhului.

Dar din preajma lor, ce pînă aci păruse pustie, o ceată de băiețandri ieşi la iveală cît ai clipi din ochi, şi se făcu roată împrejurul lor.

Erau copii de toată mîna, cu păr negru şi cu păr bălan, cu ochi de jar-şi cu ochi de cicoare — unii mai îndrăzneţi, alţii mai sfioşi — care cu căciuli pe ceafă ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, înghirlandate cu flori de măceşi.

Copii ai cîmpului, piepturile li se arătau pîrlite de sub cămăşile desfăcute; pulpele şi picioarele le aveau goale. Apropiaţi cu totul de fire, ei duceau mintea spre timpurile dintîi ale Laţiului, ale samniţilor şi sabinilor. Dar vreo doi, pistruiaţi, şi cu un tort de aur roşu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a drep­tul coborîte din soare, şi care-şi făcuseră din Helios singurul Dumnezeu.

Drăgăstoşi cum nu se poate mai mult, aceştia, cît şi cei­lalţi, aduceau cu dînşii — inimi de aur prin grîul de aur — împăciuirea vieţii cîmpeneşti, curăţenia ei.

Veniţi la seceriş cu ai lor, şi întîrziîndu-se împrejurul şirei, zăriseră pe călători şi, grămădindu-se împrejurul lor, se uitau acum lung la ei, de pe a căror frunte grijile păreau că se şterg.

Dar soarele coborîse. Băieţaşii alergaseră cu urcioarele la un puţ din apropiere, şi veniseră cu apă de acolo. Dru­meţii băuseră, iar osia trăsurei fusese cu chiu cu vai proptită pe parul ce avea s-o sprijinească pînă la satul vecin.

Călătorii intrară înăuntru. Caii o urniră din loc. Ei o tîrau cu greu, dar, în sfîrşit, o duceau. Micii ţărani, precum şi mai măriceii rămaseră în urmă şi, în curînd, şira se depărtă şi ea.

Tîrîş-grăpiş, călătorii ajunseră în sat, se deteră jos şi mînară peste noapte acolo.

Dar aurul ce se şterse de pe holdele de grîu, odată cu asfinţirea soarelui, nu se şterse din amintirea lor...

      Şi unul din ei măcină din grîul prin care trecuseră, şi îl amestecă cu soarele dusei zile, ca să facă şi din unul şi din altul o pîine a neuitărei spre a se hrăni şi alţii cu ea...