Greutatea sufletului

În cadrul vechii dispute despre existența vieții de după moarte, oamenii de știință fac apel la rațiune și furnizarea de dovezi. Ceilalți, credincioșii, invocă textele sacre, fel de fel de trăiri și simțiri individuale și, din păcate, scrierile unor impostori pe care ei le iau drept literă de lege. A sta de vorbă cu un astfel de om poate fi o experiență unică și fascinantă. Pentru că este un adevărat spectacol, câteodată, felul în care un credincios caută să te convingă de două lucruri: că el are dreptate și că știința ta nu valorează nimic.

Argumentul suprem la care recurge un astfel de credincios este de o simplitate fantastică - ceva de genul „ba pe-a mă-tii”. Tu îi spui că ar fi bine să aibă niște dovezi privind existența, de exemplu, a nemuririi sufletului. El îți va spune că savanții au măsurat greutatea corpului unui muribund cu câteva secunde înainte de moarte și imediat după și au constatat o diferență de 21 de grame, care nu ar putea reprezenta nimic altceva decât greutatea „sufletului”. Ulterior această cifră a fost corectată, ajungându-se la o „greutate a sufletului” de 0,01 g. Putem lua în serios această „dovadă”? Realitatea este că nu: indiferent câte cântăriri ale cadavrelor s-ar face, explicația acestei diferențe poate fi căutată în multe alte direcții. Unii au zis că de fapt este vorba de o anumită cantitate de aer din plămâni care iese odată cu „ultima suflare”. Alții vorbesc despre niște particule de „bioplasmă întunecată” care s-ar întoarce în „haloul de materie întunecată al Pământului”. După cum vedem, e vorba de încercări de a explica științific acea diferență de masă. Pentru un credincios însă, aici e vorba despre existența indubitabilă a sufletului, care iese din trup sub forma unui abur care poate fi cântărit.

Când îi spui credinciosului că pretenția lui nu se constituie în dovadă și îl întrebi de unde știe că așa stau lucrurile, răspunsul lui va fi, invariabil, următorul: „dar tu de unde știi că nu este așa?” Un răspuns nimicitor în opinia credinciosului, care capătă convingerea că te-a învins cu armele tale. Ori lucrurile nu stau deloc așa. Pentru că într-o astfel de dispută, cel care trebuie să aducă dovezi nu ești tu, ci el. Lucrurile stau întocmai ca în disputa (tranșată clar) dintre un acuzat și un acuzator, ajunși în fața judecătorului. Acuzatorul spune: „acuzatul a furat o bijuterie”. Acuzatul spune: „nu am furat nimic”. Ce face judecătorul? Îi cere acuzatului să-și dovedească inocența? Nici pe departe! Judecătorul îi cere acuzatorului să aducă dovezi că acuzatul a furat bijuteria. Să ne imaginăm că în fața judecătorului, X spune: „sufletul există și cântărește 0,1 g”, la care Y spune „nu cred că este adevărat”. Ce va face judecătorul, îi va cere lui Y să aducă dovezi cum că sufletul nu există, sau îi va cere lui X să-și dovedească afirmațiile?

Prin urmare cel care lansează o afirmație este cel care trebuie să o dovedească. Altfel am ajunge în situații hilare. Eu aș putea pretinde că există flori care fac ouă din care ies păianjeni. Cum ar fi să am pretenția ca ceilalți să dovedească faptul că așa ceva nu există?