O NOAPTE ÎN SULINA
Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.
Noul
administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie şi Sf.
Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul,
ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriaşului fluviu şi o da,
răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat şi soarele îl umplea de
veselie. Oraşul, cu casele lui albe, şi cu minaretele lui subţiri, încăleca
braţul Dunărei. Pe unele coperişuri, grădini de leandri şi de lămîi înfloriţi
împrimăvărau aerul. Nuanţe roze şi verzi se logodeau. Un zbor de libelule —
caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care
trestia şi papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani şi ochi de
vis, furat de răzvrătirea valurilor, ameţea. Era străbătut de fiori pe care
nu-i mai simţise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar
un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele îşi vărsa
flăcările din plin, băteau ca nişte aripi de jar ale unor pasări din alte lumi:
Soarele. Cînd ţărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor
pătrunseră în auzul celor din luntre.
În locaşurile Domnului, din oraşul locuit
mai mult de greci şi de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui
George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, înfăţişătorul
guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a
localităţei, ascultă plîngeri, făcu şi primi vizite, cu oficialitatea îngheţată
a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea
cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzleţe, anume
rostite ca să dovedească marele său interes pentru toţi şi pentru tot ce-l
înconjura. Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce
se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe
luciul Dunărei, şi prin rogozul şi papura verde a Deltei. Dar seara venea şi un
răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina,
zînă ce se scălda în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea
frumuseţei. Brazde de sînge mohorau apusul. Cele două faruri de la intrarea
portului, minaretele a două-trei geamii, şi turla unei biserici se desprindeau
în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.
Pe mare, pe Dunăre şi prin trestii,
răsfrîngerile soarelui ce-şi lua ziua bună, păreau că zboară ca nişte fluturi
galbeni şi roşiatici. Vapoare, cu mişcarea matrozilor pe punţi, însufleţeau
portul. Dinspre valuri şi dinspre partea Insulei Şerpilor, un vas-pilot,
împurpurat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăta coprins de
flăcări. În dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot atît de
măreaţă ca şi a Universităţei din Bucureşti, în mijlocul orăşelului de case ale
impiegaţilor săi, privea marea cu întreitul lui şir de ferestre suprapuse, ca
şi cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de lumînări în polecandre de
argint şi de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările
liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer
şi pe apă. Crinii argintii îşi deteră sufletele în văzduhurile apusului.
Ferestrele palatului se stinseră şi deschiseră guri de beznă asupra mărei şi
împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă
mult şi cerul luă, şi de acea parte, înfăţişarea verzuie a peruzelelor ce
îmbătrînesc şi mor. Secera de diamant a lunei schinteia cu o dulceaţă
lăcrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, „Copatrix", se trăgănea
duioşia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-şi revarsă dorul
înstrăinării peste smîrcurile Sciţiei ce apucau Dunărea la mijloc şi se
prelungeau pînă la locul unde Darius şi-a aruncat, odinioară, vestitul pod.
Candidaţii de matrozi — nişte tinereţi albe ca un lapte în care ar fi căzut
petale de trandafiri — îşi legănau notele pe ritmul mişcărilor, agăţaţi prin
funii sau urcaţi în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o
mulţime împălăriată de bărbaţi şi de femei.
Fiecare umbla fără scop; dar fiecare îşi
mişca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala ţînţarilor.
Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori
tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeţi ai stuhăriilor Deltei. Multe
din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseţi neasemănate.
Forţa scăpăra din coloare şi forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii
vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau un Antinous, ale căror
trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici şi spre Roma lui
Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuţea. Nori negri şi sălbatici dau
iureş cerului. Într-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din
funiile vaselor ancorate. Marea şi Dunărea răcneau. La miezul nopţei, urgia nu
cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.
Şi Sulina se surpa într-un întuneric adînc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu