luni, 21 noiembrie 2016

Macedonski prozator (2)

   O NOAPTE ÎN SULINA
    Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.
  Noul administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie şi Sf. Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul, ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriaşului fluviu şi o da, răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat şi soarele îl umplea de veselie. Oraşul, cu casele lui albe, şi cu minaretele lui subţiri, încăleca braţul Dunărei. Pe unele coperişuri, grădini de leandri şi de lămîi înfloriţi împrimăvărau aerul. Nuanţe roze şi verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia şi papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani şi ochi de vis, furat de răzvrătirea valurilor, ameţea. Era străbătut de fiori pe care nu-i mai simţise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele îşi vărsa flăcările din plin, băteau ca nişte aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd ţărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre.
  În locaşurile Domnului, din oraşul locuit mai mult de greci şi de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, înfăţişătorul guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a localităţei, ascultă plîngeri, făcu şi primi vizite, cu oficialitatea îngheţată a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzleţe, anume rostite ca să dovedească marele său interes pentru toţi şi pentru tot ce-l înconjura. Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe luciul Dunărei, şi prin rogozul şi papura verde a Deltei. Dar seara venea şi un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă ce se scălda în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseţei. Brazde de sînge mohorau apusul. Cele două faruri de la intrarea por­tului, minaretele a două-trei geamii, şi turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.
   Pe mare, pe Dunăre şi prin trestii, răsfrîngerile soarelui ce-şi lua ziua bună, păreau că zboară ca nişte fluturi galbeni şi roşiatici. Vapoare, cu mişcarea matrozilor pe punţi, însufleţeau portul. Dinspre valuri şi dinspre partea Insulei Şerpilor, un vas-pilot, împurpurat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăta coprins de flăcări. În dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot atît de măreaţă ca şi a Universităţei din Bucureşti, în mijlocul orăşelului de case ale impiegaţilor săi, privea marea cu întreitul lui şir de ferestre suprapuse, ca şi cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de lumînări în polecandre de argint şi de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer şi pe apă. Crinii argintii îşi deteră sufletele în văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră şi deschiseră guri de beznă asupra mărei şi împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult şi cerul luă, şi de acea parte, înfăţişarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrînesc şi mor. Secera de diamant a lunei schinteia cu o dulceaţă lăcrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, „Copatrix", se trăgănea duioşia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-şi revarsă dorul înstrăinării peste smîrcurile Sciţiei ce apucau Dunărea la mijloc şi se prelungeau pînă la locul unde Darius şi-a aruncat, odinioară, vestitul pod. Candidaţii de matrozi — nişte tinereţi albe ca un lapte în care ar fi căzut petale de trandafiri — îşi legănau notele pe ritmul mişcărilor, agăţaţi prin funii sau urcaţi în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulţime împălăriată de bărbaţi şi de femei.
   Fiecare umbla fără scop; dar fiecare îşi mişca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala ţînţarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeţi ai stuhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseţi neasemănate. Forţa scăpăra din coloare şi forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau un Antinous, ale căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici şi spre Roma lui Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuţea. Nori negri şi sălbatici dau iureş cerului. Într-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea şi Dunărea răcneau. La miezul nopţei, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.
   Şi Sulina se surpa într-un întuneric adînc.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!