O NOAPTE ÎN SULINA
Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.
Noul
administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie şi Sf.
Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul,
ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriaşului fluviu şi o da,
răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat şi soarele îl umplea de
veselie. Oraşul, cu casele lui albe, şi cu minaretele lui subţiri, încăleca
braţul Dunărei. Pe unele coperişuri, grădini de leandri şi de lămîi înfloriţi
împrimăvărau aerul. Nuanţe roze şi verzi se logodeau. Un zbor de libelule —
caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care
trestia şi papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani şi ochi de
vis, furat de răzvrătirea valurilor, ameţea. Era străbătut de fiori pe care
nu-i mai simţise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar
un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele îşi vărsa
flăcările din plin, băteau ca nişte aripi de jar ale unor pasări din alte lumi:
Soarele. Cînd ţărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor
pătrunseră în auzul celor din luntre.