Ieri, la şcoală, am trăit ceva greu de descris. Am ajuns ca de obicei pe la 15:05, am intrat în curte, agale, pentru că Maria nu iese mai devreme de 15:15 şi dintr-odată m-a izbit drept în faţă frumuseţea copacilor înfloriţi. Nu ştiu de ce nu i-am văzut şi alaltăieri. Poate au înflorit peste noapte. Poate mi s-au primenit ochii şi am început iar să văd ce uitasem că există. Nu ştiu. Dar pomii aia parcă erau acolo special ca să-mi ațină calea. Am simţit nevoia să fac ceva, să mă transform în bondar ca să mă bag cu totul într-o floare, să mă dau peste cap şi să fiu iar de 7-8 ani, apoi să mă cațăr până pe cea mai de sus creangă şi să mă simt rândunică, să mă subţiez ca un fum şi să învălui crengile înflorite într-o ceaţă imperceptibilă...
Am simţit nevoia să acţionez, m-am şi pregătit, m-am încordat, era de parcă n-ar fi trebuit decât să fac primul pas şi apoi toate ar fi mers de la sine...
Dar vai....ce poate să facă un bătrân coşcovit ca mine, pus în faţa unui pom înflorit? Nimic altceva decât să-l contemple...
Mare lucru să știi contempla.
RăspundețiȘtergere