De-ale lui Zoscenko (6)

DECÎT AŞA RUDE, MAI BINE LIPSĂ

  Timofei Vasilievici a umblat două zile în cău­tarea lui nepotu-su, Serioga Vlasov. A treia zi, cînd să plece acasă, a dat de el. L-a întîlnit în tramvai.

S-a urcat în vagon, a scos o copeică, şi cînd s-o dea taxatorului, ce-i văd ochii? Figura omului care vindea bilete îi păru cunoscută. S-a uitat mai bine — da! Serioga Vlasov în persoană — taxator de tramvai.

— Tii! a strigat Timofei Vasilievici. Serioga! Tu eşti, bre, frăţioare?

Fîstîcit, taxatorul a potrivit ruloul cu bilete, cu toate că nu era de loc nevoie s-o facă, şi a zis:

   — Îndată, unchiule... numai să dau biletele astea.

— Bun! Se poate — zise bucuros unchiul. Aştept.

Timofei Vasilievici rîse şi găsi de cuviinţă să-i lămurească pe călători:

— E neam bun cu mine, Serioga Vlasov, băiatul lui frate-miu Piotr... Nu l-am mai văzut de şapte ani...

Se uită cu o privire voioasă la nepotu-său şi-i strigă:

— De două zile umblu şi te caut, măi frăţioare! Am colindat tot oraşul. Şi tu uite unde-mi erai! Taxator... Am fost acasă la tine, în strada Raznocinaia. Cică nu mai stă aici, s-a mutat — mi-au spus. Unde s-a mutat? întreb. Eu sînt unchiul lui. Nu ştie nimeni... Şi tu uite unde-mi erai: taxator, care va să zică?

— Taxator — răspunse abia auzit nepotul.

Călătorii se uitau curioşi la cele două rubede­nii. Unchiul rîdea fericit şi se uita cu drag la nepotu-su. Acesta era vădit stînjenit şi, fiind în exerciţiul funcţiunii, nu ştia ce să spună şi cum să se poarte cu unchi-su.

— Aşa — zise unchiul — care va să zică, taxator. La tramvaie?

— Taxator...

— Ca să vezi! Păi cum m-am urcat, măi frăţioare, văd eu că prea îmi pare cunoscută fi­gura taxatorului. Şi cînd colo, poftim, tu! Hei, mînca-te-ar ciorile! Ce bine-mi pare!

Taxatorul se mută de pe un picior pe altul şi zise:

— Trebuie să plăteşti, unchiule. Ia bilet... Mergi departe?

Unchiul rîse din toată inima şi-l plesni pe taxator peste geantă.

— Aş plăti, zău! Dacă mă urcam în alt nu­măr, ori dacă scăpăm vagonul ăsta, plăteam, de ce nu? Acuma plîngeam după bănişori! Măi, fir-ai tu să fii!... Merg pînă la gară.

— Două staţii — zise indispus taxatorul, cu ochii în altă parte.

— Adică cum? se miră Timofei Vasilievici. Vorbeşti serios?

— Trebuie să plăteşti, unchiule — îngăimă taxatorul. Două staţii... Nu se poate să mergi pe gratis, fără bilet...

Timofei Vasilievici strînse din buze jignit şi-l fixă cu privirea pe nepotu-su.

— Cum vine asta, bre, bagi mîna în buzuna­rul lui unchi-tău?

Taxatorul se uită acru pe geam.

— Ăsta-i jaf curat — izbucni unchiul. După ce că nu te-am văzut şapte ani, porcule, îmi ceri bani? De la unchiul tău? Ţine-ţi mîinile acasă, că nu mă sperii eu de ele, măcar că-mi eşti nepot. Nu da din mîini, că faci vînt la călători.

Timofei Vasilievici suci bănuţul în palmă şi-l vîrî în buzunar.

— Cum vine asta, oameni buni? întrebă, adresîndu-se celor din jur. Să ceară bani de la unchiul lui! Cică două staţii... Ai?

— Trebuie să plăteşti — zise nepotul, gata să-l podidească plînsul. Nu te supăra, tovarăşe unchi, dar vezi că tramvaiul ăsta nu-i al meu. E tramvaiul statului.

— Tramvaiul statului... — îl îngînă unchiul. Pe mine asta nu mă priveşte. Ai putea să ai res­pect faţă de unchi-tu: bagă-ţi, unchiule, banul muncit în buzunar şi mergi sănătos. Că doar nu s-o dărîma dintr-atîta tramvaiul. Cînd am venit încoace cu trenul, conductorul, măcar că nu mi-e neam, şi tot a zis: poftim, Timofei Vasilievici, lasă-lasă, urcă aşa... Şi m-a dus... măcar că nu mi-e neam... ia colo un consătean. Şi tu te iei de unchi-tău? N-ai să vezi un ban de la mine!

Taxatorul se şterse cu mîneca pe frunte şi trase de clopot.

— Coboară jos, tovarăşe unchi — zise nepotul pe un ton oficial.

Văzînd că se-ngroaşă gluma, Timofei Vasilie­vici plesni din palme şi scoase iar bănuţul de adi­neauri, apoi îl vîrî din nou în buzunar.

— Nu — zise — nu pot! Nu pot să-ţi plă­tesc ţie, unui mucos. Mai bine mă dau jos.

Timofei Vasilievici se ridică grav şi ofensat, şi porni spre uşă. Apoi se întoarse:

— Îţi goneşti unchiul... — zise furios la culme. Ei, las' că te aranjez eu, mucosule! Ţi-arăt eu, fecior de cîine ce eşti... Pentru o treabă ca asta meriţi să fii împuşcat! Vezi că am oameni la Smolnîi...
Timofei Vasilievici îi aruncă lui nepotu-su o privire nimicitoare şi coborî din tramvai