Vara trecută, la Benalmadena, lângă Malaga, am rămas într-o seară la hotel şi am mers să văd spectacolul de Flamenco prezentat de o trupă oarecare. Nu numai eu, dar cred că nici cei de-acolo, patrioţii locali, nu auziseră de trupa aia. Numele l-am uitat, însă am reţinut că era vorba de senor Cutare la chitară şi fiica lui la dans.
M-am dus la spectacol pe la ora 23. Am prins un loc în faţă, la un metru de scenă, pentru că nu era chiar aşa de multă lume. Am comandat o bere şi m-am pus pe aşteptat.
M-am dus la spectacol pe la ora 23. Am prins un loc în faţă, la un metru de scenă, pentru că nu era chiar aşa de multă lume. Am comandat o bere şi m-am pus pe aşteptat.
Întâi a fost muzică multă, chitară spaniolă la greu, etc. Din spatele cortinei îmi zâmbea o dansatoare, care avea un fel de nerăbdare, nu ştiu de ce. Nu era vorba de trac, tocmai îşi terminase numărul împreună cu partenerii ei. Nu mi-am bătut capul să aflu explicaţia.
Apoi a apărut senor Cutare. Un tip cu părul lung şi faţă tristă, gen Don Quijote. Aducea puţin cu Paco de Lucia dar nu cânta nici pe departe ca el. Avea o anumită virtuozitate, însă era ceva comparabil cu ceea ce fac pe la cârciumi lăutarii noştri. A stors de suspine chitara lui roşcată, a smuls nişte aplauze, apoi s-a aşezat şi i-a făcut intrarea fiicei lui. Doamne, ce frumoasă putea să fie! Sigur că machiajul avea un rol important, însă femeia aia arăta superb de la natură. Şi dansul ei avea ţinută, nu era dezlânat, nu era vulgar. Degaja forţă, mândrie, libertate, nu ştiu cum să spun. Nu era prima dată când vedeam o dansatoare de flamenco, dar fata aia m-a dat gata. Din cauza ei am mai comandat o bere (dacă aveam şi alţi bani în buzunar, îi cheltuiam pe toţi) - mă simţeam dator faţă de hotelul care invitase asemenea frumuseţe.
Apoi, dintr-odată, fustele ei s-au rotit într-un vârtej nebunesc şi am văzut - oh, i-am văzut piciorul până sus, sexy, impecabil şi - vai - cu ţesătura ciorapului găurită și destrămată. Doamne, ce senzaţie! Cum s-au dus toate dintr-odată... Cum s-a năruit momentul ăla sublim, în care mi se păruse că mă înalț pe culmile cele semețe ale trăirii estetice...
Apoi a apărut senor Cutare. Un tip cu părul lung şi faţă tristă, gen Don Quijote. Aducea puţin cu Paco de Lucia dar nu cânta nici pe departe ca el. Avea o anumită virtuozitate, însă era ceva comparabil cu ceea ce fac pe la cârciumi lăutarii noştri. A stors de suspine chitara lui roşcată, a smuls nişte aplauze, apoi s-a aşezat şi i-a făcut intrarea fiicei lui. Doamne, ce frumoasă putea să fie! Sigur că machiajul avea un rol important, însă femeia aia arăta superb de la natură. Şi dansul ei avea ţinută, nu era dezlânat, nu era vulgar. Degaja forţă, mândrie, libertate, nu ştiu cum să spun. Nu era prima dată când vedeam o dansatoare de flamenco, dar fata aia m-a dat gata. Din cauza ei am mai comandat o bere (dacă aveam şi alţi bani în buzunar, îi cheltuiam pe toţi) - mă simţeam dator faţă de hotelul care invitase asemenea frumuseţe.
Apoi, dintr-odată, fustele ei s-au rotit într-un vârtej nebunesc şi am văzut - oh, i-am văzut piciorul până sus, sexy, impecabil şi - vai - cu ţesătura ciorapului găurită și destrămată. Doamne, ce senzaţie! Cum s-au dus toate dintr-odată... Cum s-a năruit momentul ăla sublim, în care mi se păruse că mă înalț pe culmile cele semețe ale trăirii estetice...
Erai prea in față, de-ai văzut si ce nu trebuia...
RăspundețiȘtergere