Ispravile lui Pacala (10)

Moara dracilor

Asfinţise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat

Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.

“Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu, s-a mântuit!”

Dar deodată-n loc s-opreşte: “A, ba ia stăi! Am găsit!”

Apoi intră-n casă grabnic: — Mamă-soacră, ştii ce? du-te,

Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenuşă, iute!

Dar să nu te vaz-argatul!

— Cu cenuşă? soacra-ntreabă.

Cum? La ce bun?

— Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!

Baba — ce să-i mai răspunză? — ia pe loc de după uşă,

Din cămara de alături, trei saci — pune-n ei cenuşă.

Popa cheam-apoi năuntru pe Păcală: — Măi argate!

Uite vezi tu lângă vatră ăşti trei saci? Sunt cu bucate;

Cu secară unul, altul cu porumb, celalt cu grâu.

Du-i la măcinat, acuma, seara, până nu-i târziu!

Însă nu la orice moară! n-au la muncă toate spor!

Colo să mi-i duci, sub râpă, hăt, la Moara Dracilor!

Şi să fii aci, băiete, cu făina gata, mâine,

Când s-o lumina de ziua. Înţeles-ai?

— Da, stăpâne!

Apoi, hai! Păcală scoate sacii-n largul bătăturii,

Îi aşează-n car — îşi umple traista cu de-ale gurii;

Doi juncani la car înjugă, şi porneşte-n sus la drum.

— Ei! tot nu eşti dumerită, mamă-soacră, nici acum?

— He, ba cum nu? Moara ceea e ştiută-n sat la noi.

Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci napoi!

N-are să-ţi mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!

Când cenuşă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o să-i facă dracii?

“Mă! tu-ţi râzi de moara noastră?”

— Vorbă nici că mai încape!

A scăpat de urşi el, mamă; dar de diavoli... n-o să scape!

Cam aşa vorbeau în poartă, seara, popa-mpeliţatul

Şi baborniţa de soacră, — după ce plecase-argatul.

Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumuşor,

Pe sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.

Auzise şi el vorba că pe-acolo draci s-adună,

Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună!

Dar el nu ştia ce-i frica. Vrea să vază cum sunt dracii.

Trase-n faţă deci cu carul, şi-a cărat în moară sacii.

Pricepuse el că-ntr-înşii nu-s bucate, ci... cenuşă;

Însă ce-i păsa lui d-asta? Îi împinse după uşă.

Înăuntru-n moară, beznă. — Hei! morar! Aci eşti? Scoală!

Dormi? Aşi! nimeni nu-i răspunse. Moara răsuna a goală.

Stăi! îşi zice-n gând flăcăul. Sunt flămând. Să-mi văz în pace

De cinat, pân’ una, alta. Şi pe vatră foc îşi face.

Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul îşi ciopleşte,

O felie de slănină în frigare-nţepeneşte

Şi-o-nvârteşte-ncet deasupra jarului, ca să se frigă.

Când de-afară, numai iată că aude-un glas ce-i strigă:

— Cine eşti tu, măi! din moară? Dup-aceea, buf! deodată

Uşa morii se deschide, cu putere-n laturi dată,

Şi... răsare-un drac.

Păcală, de pe scaun, de la foc,

Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc:

— Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din smoală scos!

Gol de tot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă are-n dos!

Vasăzic-aşa sunt dracii? Aoleo! da’ sluţi mai sânt,

De-or fi toţi la fel cu ăsta, prăpădi-i-ar Domnul sfânt!

Şi s-a pus p-un râs cu hohot. Dracul se uita mirat.

Apoi: — Mă! n-ai limbă-n gură? Cine eşti? te-am întrebat.

— Cine sunt? Ţii mult să afli? Cine să fiu? Singur Eu!

Âsta-i numele ce-mi dete la botez năşicul meu.

— Singur Eu?  Îmi pare bine! Şi... ia spune... ce lucrezi

Lângă foc aci, la vatră?...

— Păi... de cină-mi fac! nu vezi?

— A! de cină? o friptură? D-asta-mi pare şi mai bine.

N-am pus azi nimic pe limbă. Voi cina şi eu cu tine.

— D-apoi cum! Ţi-e foame tare? Vezi în balt-afară, drace,

Ca ai să găseşti friptură tu, pe-acolo, câtă-ţi place!

— Da? o să găsesc? întreabă tartorul, cu ochii pară

Nu glumeşti? Mă duc să caut! Şi ieşi pe uşă-afară.

Apoi pân’ să numeri zece, iată-l iarăşi, c-o frigare,

Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare.

Intră, lângă foc s-aşează, prinde şi el să-nvârtească

Spre-a se frige pe jeratic pocitania de broască.

Iar când sfârâia mai tare şi ţâşnea dintr-însa zeamă,

Naibii, ce-i dă-n gând? Se face cum că n-a băgat de seamă:

Şi-şi atinge-odată broasca de slănina lui Păcală...

— Ce faci, mă! i-a zis flăcăul. Umblă mai cu chibzuială!

Nu-mi spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o clipită:

Apoi... dă din nou cu broasca-i în slănina rumenită!

— Măre, n-auzi? Aşi, spurcatul şade niţeluş cuminte

Şi-şi lipeşte broasca iarăşi de slănina cea fierbinte.

— Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind Păcal-aşa,

Sare, iată-l, cu slănina, ce-n frigare-i sfârâia

Şi, deodată, paf ! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,

Cu atâta foc, că ochii amândoi i-au şi plesnit.

— Na! ca să-ţi aduci aminte, cât îi mai trăi, jivină!

. . . . . . . . . . . . . . . .

În frigare-apoi îşi pune altă halcă de slănină.

Iară dracul: — Valeu! strigă. Mor! săriţi degrabă, fraţi!

Şi-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornoraţi.

— Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează aste ţipete nebune?

— Am rămas fără vedere!

— Cine ţi-a scos ochii? spune!

— Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din frigare!

Se jălea Ucigă-l crucea, negăsindu-şi alinare.

Singur Eu!... (căci pe Păcală el aşa ştia că-l cheamă).

— Apoi, de! ceilalţi grăiră, pentru ce nu bagi de seamă?

Cine strică, frăţioare, dacă singur te-ai chiorât?

Dracul ţipă şi mai tare: — Singur Eu! N-aţi auzit?

Ş-alerga nebun prin moară.

— Ia taci, frate; taci că-ţi trece!

Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece.

Bietu’ diavol... ce să facă? Merge să se spele-afară.

Dracii ăilalţi, toţi, privirea spre Păcală şi-o-ndreptară:

— A! şi tu, aici? Ia spune, ce caţi pe la noi, bădică?

Altu-n locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.

Dar el în picioare ţanţoş ridicându-se de jos,

Şi privind pe draci în faţă, le răspunse mânios:

— Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?

Iacă sacii, după uşă! Am venit să macin doară!

La o moară cumsecade socoteam aici că viu...

Că un cuib de hoţi vi-e moara, d-unde se putea să ştiu?

Dracii, toţi, ca arşi săriră: — Ce? măi omule!-ndrăzneşti

Despre moara noastră vorbe d-alde-acestea să rosteşti?

— Ba bine că nu! la naiba! când, aici, trăsei aseară

Cu porumb curat, să-l macin, şi cu grâu şi cu secară,

Iar acum, în saci... cenuşă!... alt-nimic nu se găseşte!

Mi-aţi furat în timpul nopţii pâinea scumpă, mişeleşte!

Mi-aţi turnat în saci cenuşă! Şi-aţi vroi să mai şi tac?

Tâlhării de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?

— Tâlhării? în moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară.

Aiurezi?

— Ba spun ce este!

— Nu se poate, ieşi afară!

— Ce? nici nu mă credeţi, tartori? Ia cătaţi în saci!

— Prea bine!

Vom căta, un drac răspunse. Şi de minţi, e vai de tine!

Când s-a dus să vadă însă: — Ira! ba-i cenuşă, frate,

Doar cenuşă-n toţi trei sacii! Bietul om avea dreptate!

Cine-o fi făcut aceasta?

— Cine altul decât voi?

Zise răţoit Păcală. Las’ că spun eu pe la noi.

Am să spun ce fel de moară-i moara voastră... ţineţi minte!

Nici picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!

Dracii — cum să-l îmbuneze? — Iartă, nu fi supărat!

Potrivim noi, cum e bine! Astă dată... s-a-ntâmplat!

N-are să se mai întâmple! Şi sărind cu repezeală,

Hai! goliră de cenuşă toţi trei sacii lui Păcală.

Îi umplură cu făină: de porumb, de grâu, secară.

Ba i-au pus şi-n car: — Ei! place-ţi?

— Da! îmi place!

— Drum bun dară!

Du-te! ce-ai păţit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!

Morii noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i iasă.

— Aş! grăi Păcală. D-astăzi, moară ca a voastră nu-i!

Şi-njugându-şi boulenii, a plecat în drumul lui.

* * *

Noaptea nu trecuse încă, dar luceau pe boltă, roşii,

Zorile, vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoşii.

Popa, după ce dormise toată noaptea liniştit,

Cum se deşteptă, cu soacra-i în cerdac ieşi grăbit.

— Nu s-a-ntors, şi-i ziuă, mamă! Vezi? L-or fi-nhăţat în gheare

Tartorii, de bună seamă. L-or fi dus! Ce bine-mi pare!

Care nu-i fu însă ciuda, când deodată, hop! cu carul,

Îl zări intrând pe poartă: — A, ba vine, zău, tâlharul!

Teafăr! n-are nici pe dracu’! Uite-l! scapă dacă poţi!

Vai, vai, bate-l-ar să-l bată Dumnezeu şi sfinţii toţi!

Dar şi-a stăpânit mânia... Şi vroind a mai afla

De la dânsul una-alta, începu a-l întreba:

— Ei, băiete, ce-i povestea?

— Bine. Iată-mă sosit.

— Cine mai era la moară?

— Hei, stăpâne preacinstit!

Când ai şti ce-a fost acolo! Dracii toţi din iad, gândesc!

— Zău? şi n-ai păţit nimica!

— Aş! ba cum să nu paţesc?

Îmi furaseră, spurcaţii: grâu, secară... tot!... din saci;

Şi mi-au pus în loc cenuşă! Da-i vârâi şi eu în draci!

— Cum?...

— Pe unul, mai obraznic, l-am sluţit c-o lovitură,

Ochii amândoi crăpându-i! Celorlalţi, le-am tras o gură,

De-au rămas holbaţi la mine! Apoi, când ai şti, săracii,

Cum s-au dus să-mi umple-ndată, cu făină, toţi trei sacii!

— Aş! se poate? zise popa. Iar Păcală: — Nu mă crezi?

Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părinţele, şi-ai să vezi!

Şi din jug scoţându-şi boii, înspre iesle i-a mânat.

Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.

Spre cerdac apoi se-ntoarse: — Mamă! vino să priveşti!

E făină-n ei! Îţi place? Mai văzut-ai de când eşti?

Doamne! Cum să scapi de ăsta? Ce poţi oare să-i mai faci?

Când el ştie,-mpieliţatul, să orbească şi pe draci!?

Petre Dulfu