Moara
dracilor
Asfinţise
mândrul soare. Popa se
plimba-ncruntat
Prin
cerdac, prin bătătură,
tot cu gândul la argat.
“Cum
s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu,
s-a mântuit!”
Dar
deodată-n loc s-opreşte:
“A, ba ia stăi! Am găsit!”
Ia
trei saci din cămăruie,
umple-i cu cenuşă, iute!
Dar
să nu te vaz-argatul!
—
Cu cenuşă? soacra-ntreabă.
Cum?
La ce bun?
—
Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!
Baba
— ce să-i mai răspunză?
— ia pe loc de după uşă,
Din
cămara de alături,
trei saci — pune-n ei cenuşă.
Popa
cheam-apoi năuntru pe Păcală:
— Măi argate!
Uite
vezi tu lângă
vatră ăşti
trei saci? Sunt cu bucate;
Cu
secară unul, altul cu porumb, celalt
cu grâu.
Du-i
la măcinat, acuma, seara, până
nu-i târziu!
Însă
nu la orice moară! n-au la muncă
toate spor!
Colo
să mi-i duci, sub râpă,
hăt, la Moara Dracilor!
Şi să
fii aci, băiete, cu făina
gata, mâine,
Când
s-o lumina de ziua. Înţeles-ai?
—
Da, stăpâne!
Apoi,
hai! Păcală
scoate sacii-n largul bătăturii,
Îi aşează-n
car — îşi umple traista cu de-ale
gurii;
Doi
juncani la car înjugă,
şi porneşte-n
sus la drum.
—
Ei! tot nu eşti dumerită,
mamă-soacră,
nici acum?
—
He, ba cum nu? Moara ceea e ştiută-n
sat la noi.
Cine
dă pe-acolo noaptea, nu mai
vine-n veci napoi!
N-are
să-ţi mai
vie-acasă nici argatul dus cu sacii!
Când
cenuşă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o
să-i facă
dracii?
“Mă!
tu-ţi râzi
de moara noastră?”
—
Vorbă nici că
mai încape!
A
scăpat de urşi
el, mamă; dar de diavoli... n-o să
scape!
Cam
aşa vorbeau în
poartă, seara, popa-mpeliţatul
Şi baborniţa
de soacră, — după
ce plecase-argatul.
Iar
Păcală,
cu juncanii, s-a tot dus p-un drumuşor,
Pe
sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.
Auzise
şi el vorba că
pe-acolo draci s-adună,
Că
de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate
bună!
Dar
el nu ştia ce-i frica. Vrea să
vază cum sunt dracii.
Trase-n
faţă deci cu carul, şi-a
cărat în
moară sacii.
Pricepuse
el că-ntr-înşii
nu-s bucate, ci... cenuşă;
Însă
ce-i păsa lui d-asta? Îi
împinse după
uşă.
Înăuntru-n
moară, beznă.
— Hei! morar! Aci eşti? Scoală!
Dormi?
Aşi! nimeni nu-i răspunse.
Moara răsuna a goală.
Stăi!
îşi zice-n gând
flăcăul.
Sunt flămând. Să-mi
văz în
pace
De
cinat, pân’ una, alta. Şi
pe vatră foc îşi
face.
Dintr-un
vreasc, apoi frigare cu briceagul îşi ciopleşte,
O
felie de slănină
în frigare-nţepeneşte
Şi-o-nvârteşte-ncet
deasupra jarului, ca să se frigă.
Când
de-afară, numai iată
că aude-un glas ce-i strigă:
—
Cine eşti tu, măi!
din moară? Dup-aceea, buf! deodată
Uşa
morii se deschide, cu putere-n laturi dată,
Şi... răsare-un
drac.
Păcală,
de pe scaun, de la foc,
Îl măsoară
cu privirea, făr-a se clinti din loc:
—
Uite-l mă! ha-ha! sărmanul!
Negru, ca din smoală scos!
Gol
de tot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă
are-n dos!
Vasăzic-aşa
sunt dracii? Aoleo! da’ sluţi mai sânt,
De-or
fi toţi la fel cu ăsta,
prăpădi-i-ar
Domnul sfânt!
Şi s-a pus p-un râs
cu hohot. Dracul se uita mirat.
Apoi:
— Mă! n-ai limbă-n
gură? Cine eşti?
te-am întrebat.
—
Cine sunt? Ţii mult să
afli? Cine să fiu? Singur Eu!
Âsta-i numele ce-mi dete la
botez năşicul meu.
—
Singur Eu? Îmi
pare bine! Şi... ia spune... ce lucrezi
Lângă
foc aci, la vatră?...
—
Păi... de cină-mi
fac! nu vezi?
—
A! de cină? o friptură?
D-asta-mi pare şi mai bine.
N-am
pus azi nimic pe limbă. Voi cina şi
eu cu tine.
—
D-apoi cum! Ţi-e foame tare? Vezi în
balt-afară, drace,
Ca
ai să găseşti
friptură tu, pe-acolo, câtă-ţi
place!
—
Da? o să găsesc?
întreabă
tartorul, cu ochii pară
Nu
glumeşti? Mă
duc să caut! Şi
ieşi pe uşă-afară.
Apoi
pân’ să
numeri zece, iată-l iarăşi,
c-o frigare,
Cam
la fel cu-a lui Păcală;
iar în ea, c-o broască
mare.
Intră,
lângă
foc s-aşează,
prinde şi el să-nvârtească
Spre-a
se frige pe jeratic pocitania de broască.
Iar
când sfârâia
mai tare şi ţâşnea
dintr-însa zeamă,
Naibii,
ce-i dă-n gând?
Se face cum că n-a băgat
de seamă:
Şi-şi
atinge-odată broasca de slănina
lui Păcală...
—
Ce faci, mă! i-a zis flăcăul.
Umblă mai cu chibzuială!
Nu-mi
spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o
clipită:
Apoi...
dă din nou cu broasca-i în
slănina rumenită!
—
Măre, n-auzi? Aşi,
spurcatul şade niţeluş
cuminte
Şi-şi
lipeşte broasca iarăşi
de slănina cea fierbinte.
—
Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind
Păcal-aşa,
Sare,
iată-l, cu slănina,
ce-n frigare-i sfârâia
Şi, deodată,
paf ! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,
Cu
atâta foc, că
ochii amândoi i-au şi
plesnit.
—
Na! ca să-ţi
aduci aminte, cât îi
mai trăi, jivină!
.
. . . . . . . . . . . . . . .
În frigare-apoi îşi
pune altă halcă
de slănină.
Iară
dracul: — Valeu! strigă. Mor! săriţi
degrabă, fraţi!
Şi-ntr-o clipă
moara, toată, se umplu de-ncornoraţi.
—
Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează
aste ţipete nebune?
—
Am rămas fără
vedere!
—
Cine ţi-a scos ochii? spune!
—
Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din
frigare!
Se
jălea Ucigă-l
crucea, negăsindu-şi
alinare.
Singur
Eu!... (căci pe Păcală
el aşa ştia
că-l cheamă).
—
Apoi, de! ceilalţi grăiră,
pentru ce nu bagi de seamă?
Cine
strică, frăţioare,
dacă singur te-ai chiorât?
Dracul
ţipă
şi mai tare: — Singur Eu! N-aţi
auzit?
Ş-alerga nebun prin moară.
—
Ia taci, frate; taci că-ţi
trece!
Du-te
colo-n dosul morii, spală-te cu apă
rece.
Bietu’
diavol... ce să facă?
Merge să se spele-afară.
Dracii
ăilalţi,
toţi, privirea spre Păcală
şi-o-ndreptară:
—
A! şi tu, aici? Ia spune, ce caţi
pe la noi, bădică?
Altu-n
locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.
Dar
el în picioare ţanţoş
ridicându-se de jos,
Şi privind pe draci în
faţă, le răspunse
mânios:
—
Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?
Iacă
sacii, după uşă!
Am venit să macin doară!
La
o moară cumsecade socoteam aici că
viu...
Că
un cuib de hoţi vi-e moara, d-unde se putea să
ştiu?
Dracii,
toţi, ca arşi
săriră:
— Ce? măi omule!-ndrăzneşti
Despre
moara noastră vorbe d-alde-acestea să
rosteşti?
—
Ba bine că nu! la naiba! când,
aici, trăsei aseară
Cu
porumb curat, să-l macin, şi
cu grâu şi
cu secară,
Iar
acum, în saci... cenuşă!...
alt-nimic nu se găseşte!
Mi-aţi
furat în timpul nopţii
pâinea scumpă,
mişeleşte!
Mi-aţi
turnat în saci cenuşă!
Şi-aţi
vroi să mai şi
tac?
Tâlhării
de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?
—
Tâlhării?
în moara noastră?
diavolii-ntr-un glas strigară.
Aiurezi?
—
Ba spun ce este!
—
Nu se poate, ieşi afară!
—
Ce? nici nu mă credeţi,
tartori? Ia cătaţi
în saci!
—
Prea bine!
Vom
căta, un drac răspunse.
Şi de minţi,
e vai de tine!
Când
s-a dus să vadă
însă:
— Ira! ba-i cenuşă, frate,
Doar
cenuşă-n toţi
trei sacii! Bietul om avea dreptate!
Cine-o
fi făcut aceasta?
—
Cine altul decât voi?
Zise
răţoit Păcală.
Las’ că spun eu pe la noi.
Am
să spun ce fel de moară-i
moara voastră... ţineţi
minte!
Nici
picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!
Dracii
— cum să-l îmbuneze?
— Iartă, nu fi supărat!
Potrivim
noi, cum e bine! Astă dată...
s-a-ntâmplat!
N-are
să se mai întâmple!
Şi sărind
cu repezeală,
Hai!
goliră de cenuşă
toţi trei sacii lui Păcală.
Îi umplură
cu făină:
de porumb, de grâu, secară.
Ba
i-au pus şi-n car: — Ei! place-ţi?
—
Da! îmi place!
—
Drum bun dară!
Du-te!
ce-ai păţit cu sacii, nu mai pomeni
pe-acasă!
Morii
noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i
iasă.
—
Aş! grăi
Păcală.
D-astăzi, moară
ca a voastră nu-i!
Şi-njugându-şi
boulenii, a plecat în drumul lui.
*
* *
Noaptea
nu trecuse încă,
dar luceau pe boltă, roşii,
Zorile,
vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoşii.
Popa,
după ce dormise toată
noaptea liniştit,
Cum
se deşteptă,
cu soacra-i în cerdac ieşi
grăbit.
—
Nu s-a-ntors, şi-i ziuă,
mamă! Vezi? L-or fi-nhăţat
în gheare
Tartorii,
de bună seamă.
L-or fi dus! Ce bine-mi pare!
Care
nu-i fu însă
ciuda, când deodată,
hop! cu carul,
Îl zări
intrând pe poartă:
— A, ba vine, zău, tâlharul!
Teafăr!
n-are nici pe dracu’! Uite-l! scapă dacă
poţi!
Vai,
vai, bate-l-ar să-l bată
Dumnezeu şi sfinţii
toţi!
Dar
şi-a stăpânit
mânia... Şi
vroind a mai afla
De
la dânsul una-alta, începu
a-l întreba:
—
Ei, băiete, ce-i povestea?
—
Bine. Iată-mă
sosit.
—
Cine mai era la moară?
—
Hei, stăpâne
preacinstit!
Când
ai şti ce-a fost acolo! Dracii toţi
din iad, gândesc!
—
Zău? şi
n-ai păţit nimica!
—
Aş! ba cum să
nu paţesc?
Îmi furaseră,
spurcaţii: grâu,
secară... tot!... din saci;
Şi mi-au pus în
loc cenuşă! Da-i vârâi
şi eu în
draci!
—
Cum?...
—
Pe unul, mai obraznic, l-am sluţit c-o lovitură,
Ochii
amândoi crăpându-i!
Celorlalţi, le-am tras o gură,
De-au
rămas holbaţi
la mine! Apoi, când ai şti,
săracii,
Cum
s-au dus să-mi umple-ndată,
cu făină,
toţi trei sacii!
—
Aş! se poate? zise popa. Iar Păcală:
— Nu mă crezi?
Hai
la saci, poftim, dezleagă-i, părinţele,
şi-ai să
vezi!
Şi din jug scoţându-şi
boii, înspre iesle i-a mânat.
Popa
drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.
Spre
cerdac apoi se-ntoarse: — Mamă! vino să
priveşti!
E
făină-n
ei! Îţi place? Mai văzut-ai
de când eşti?
Doamne!
Cum să scapi de ăsta?
Ce poţi oare să-i
mai faci?
Când
el ştie,-mpieliţatul,
să orbească
şi pe draci!?
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu