Mici intamplari cu animale (17)

Miros de primejdie (2)

Un vînător francez, care şi-a purtat prin multe părţi puşca şi vrednicia, a vrut să cunoască şi raiul vînătoresc al Deltei noastre. A stat în Deltă vreo două săptămîni, vînînd, obser­vînd, şi s-a întors în Capitală încîntat. Cum era la începutul lui septembrie şi mai avea răgaz de cîteva zile, a poftit, fiind în „ţara cerbilor", să împuşte şi un cerb. În munte, cerbii încă nu începuseră mugetul, în schimb de pe acum mugeau în parcul de vînătoare Şarlota, de pe la Timişoara. De acolo nu putea scoate vreun trofeu de seamă, în comparaţie cu cele ale cerbilor carpatini, dar oaspele nici nu rîvnea la ceva extraordinar. Am fost rugat să-l însoţesc, să-i dau o mînă de ajutor, să mai fac şi pe tălmaciul.

In parcul închis de la Şarlota nu era nicio greutate să îm­puşti cerbi sau lopătari. Erau mulţi, erau semiîmblînziţi, obişnuiţi cu paznicii, veneau la hrănitoare, sufereau bine apro­pierea omului. Într-o plimbare de o oră-două, desigur aveai prilej să tragi, mai ales cum era atunci, în epoca mugetului. Paznicii erau buni, administratorul parcului vînător excelent, parcă îşi cunoştea pe nume toate jivinele. Eram sigur că, chiar a doua zi după sosirea noastră acolo, oaspele va avea succes şi apoi va putea lua trenul spre Paris.                                          

Minune! Ca şi cînd ar fi năpădit în parc musca columbacă. Cerbii, ciutele, ne simţeau de departe, fugeau de noi mai cu spaimă decît cei din sălbătăcia muntelui. Nu era chip să ne putem apropia de vreun cerb. Ne-am căznit o dimineaţă şi o seară şi încă o dimineaţă şi o seară ca străinul să-şi împuşte cerbul, bun-rău cum o fi, numai coarne să aibă. În zadar!

Oaspele trebuia să plece; mai aveam o singură dimineaţă de vînătoare. Ce să ne ştim face ca străinul să nu plece de aici dezamăgit?

Seara am ţinut cu administratorul sfat, în doi. Am tălmăcit în fel şi chip purtarea neobişnuită a cerbilor, am făcut planuri după planuri. În sfîrşit, ni s-a părut că inginerul sef al parcu­lui a avut o revelaţie, probabil stîrnită de mirosul parfumului francez care îl însoţea ca un nor pe distinsul oaspe şi umpluse toată casa. Cerbii „au înnebunit" din cauza acestui parfum, pe care boarea-l ducea în nările lor. Miros străin, necunoscut. Ce-i necunoscut e cu primejdie! Se fereau cerbii de la o poştă de loc. Am şi făcut îndată planul de bătaie. Mie mi-a revenit sarcina delicată să-i comunic oaspelui că... are un miros insupor­tabil. Nu pentru noi — doamne fereşte! — ci pentru nasul cerbilor. Nu-i alt leac decît ca acum, seara, să facă o baie bună, cu săpun fiert acasă din seu şi leşie, mîine dimineaţă alta, apoi să se îmbrace din creştet pînă în tălpi cu hainele unui paznic de vînătoare. Cerbii cunosc mirosul mai puţin... delicat al paz­nicilor şi nu se alarmează de el. Franţuzul s-a cam mirat de explicaţia si de propunerea noastră, dar s-a supus. După băile prescrise, dimineaţa a îmbrăcat cu oarecare silă hainele unui paznic şi, într-o jumătate de ceas, şi-a împuşcat cerbul.

Apoi s-a îmbăiat a treia oară, temeinic, şi era să-şi golească flacoanele de parfum şi cutioara de briantină.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor