Apasarea solara

Unul din amicii amicilor mei a simtit, intr-o zi, o senzatie neobisnuita in dreptul plexului solar, exact cand ajunsese pe la mijlocul rugaciunii de dimineata. Mai tarziu, incercand sa o descrie, spunea ca este foarte asemanatoare cu cea pe care simte omul atunci cand, aflat intr-o cabina suspendata care urca muntele, trece de unul dintre stalpii de sustinere a cablului. Cei care au mers pe munte cu astfel de cabine, stiu despre ce e vorba: pentru o frantura de secunda, dupa ce a trecut de stalp, cabina pare a se prabusi in gol, dar cablul o retine, aducand-o inapoi, nu inainte insa ca toti pasagerii sa scoata diverse tipete speriate. Intr-adevar, in astfel de clipe, cei mai multi simt in plexul solar un fel de apasare in aparenta dulce, in realitate insa plina de mustul bolborositor al pericolului. 

Ridicarea de sub patimă

Cum e firesc, în perioada premergătoare nașterii lui Cristos, mă gândesc mai mult decât de obicei la cele sfinte. La întorc pe toate părțile, le pun la îndoială, caut argumente ca să nu mă mai îndoiesc, uneori le aflu, alteori nu. Cine știe, poate că asta e o formă de rugăciune - gânditul intens la Dumnezeu.
De câteva zile, mintea îmi stă în mod critic la „modelul” Cristos. Piatra de temelie a învățăturii creștine este întruparea lui Dumnezeu în Cristos, care a venit să ne mântuiască de păcate. Cristos, având o dublă natură, de Dumnezeu și de om (natură teandrică), s-a așezat în față noastră și ne-a zis: „Iată-mă, sunt aici. Eu sunt modelul vostru. Eu vă arăt că lumea poate fi biruită, în așa fel încât să trăiți în Dumnezeu și să nu va atingă niciun fel de rău. Eu pot orice - inclusiv să înving moartea. Dar și voi, dacă veți avea numai puțină credință - cât un bob de muștar - veți putea face tot ce fac eu ba încă lucruri și mai mari.” După care, Cristos ne-a și arătat ce poate: a transformat apa în vin, a hrănit mii de oameni cu câteva pâini, a redat vederea orbilor, a alungat demoni, a înviat morți. Lucruri pe care de-atunci, nu știu dacă le-a mai făcut cineva așa, în văzul lumii. 

Traiul într-o pagină

Mi-am amintit de poveștile alea incredibile care circulau prin țara noastră în vremea lui Ceaușescu. Trăiam pe-atunci ca într-un fel de tărâm semi-magic, unde te așteptai mereu să se întâmple lucruri neobișnuite, să fie încălcate legile fizicii, să apară oameni legendari, să coboare ființe fantastice. Eram tot timpul gata să înghițim pe nerăsuflate povești cu întâmplări fabuloase, în care bolile se vindecau, morții inviau, securiștii cei răi erau înfrânți, de parcă am fi trăit într-o carte, la o anumită pagină, iar în celelalte pagini ar fi fost posibil orice, mai puțin să ajungem noi înăuntru, însă invers se putea, mai soseau oameni care citiseră ce scrie acolo, ne spuneau și nouă, noi povesteam mai departe, duceam vorba, în așa fel încât ne apropiam unii de alții, într-un fel de fraternitate a celor care nu pot vedea dincolo de gard.