Apasarea solara

Unul din amicii amicilor mei a simtit, intr-o zi, o senzatie neobisnuita in dreptul plexului solar, exact cand ajunsese pe la mijlocul rugaciunii de dimineata. Mai tarziu, incercand sa o descrie, spunea ca este foarte asemanatoare cu cea pe care simte omul atunci cand, aflat intr-o cabina suspendata care urca muntele, trece de unul dintre stalpii de sustinere a cablului. Cei care au mers pe munte cu astfel de cabine, stiu despre ce e vorba: pentru o frantura de secunda, dupa ce a trecut de stalp, cabina pare a se prabusi in gol, dar cablul o retine, aducand-o inapoi, nu inainte insa ca toti pasagerii sa scoata diverse tipete speriate. Intr-adevar, in astfel de clipe, cei mai multi simt in plexul solar un fel de apasare in aparenta dulce, in realitate insa plina de mustul bolborositor al pericolului. 

Amicul amicilor mei a simtit aceasta apasare multa vreme incepand din acea zi. Uneori mai acut, alteori mai bland, ea devenise prezenta in toate momentele vietii lui. La inceput era chiar placuta, pentru ca-i dadea senzatia unei a doua inimi, batand dupa un alt ritm, mai inalt. Cu timpul, insa, a inceput s-o perceapa ca pe o amenintare, mai ales ca de indata ce devenea constient de puterea ei, intreaga viata i se arata ca un zid imens, pe care nimeni nu poate sa-l treaca, indiferent ce tehnica de escalada ar incerca.

Acest amic al amicilor s-a dus, pe rand, la urmatoarele categorii de persoane: duhovnici, psihiatri, prieteni, artisti, retrasi din lume, matematicieni, filosofi, samani. Pe toti i-a intrebat ce e cu apasarea din plexul lui solar (pe care incepuse s-o numeasca, simplu, apasarea solara). Si niciunul n-a stiut sa-i raspunda multumitor. Cu totii ii dadeau sfaturi, dar niciunul dintre ele nu i se potrivea. 

Dupa cativa ani, apasarea solara devenise deja o problema uriasa pentru amicul amicilor mei. De cum se trezea dimineata si pana se culca din nou, era singurul lucru pe care-l simtea. Ajunsese sa planga pe strada, iar ceilalti oameni il priveau ca pe un nebun. Pe rand, l-au parasit prietenii, apoi sotia si copiii. Traia singur singurel, doar cu apasarea lui solara.

In cele din urma, amicul amicilor amicului amicilor mei (nu are importanta de cate ori facem repetitia, ajungem invariabil in acelasi loc, asa ca o sa-i spun de-aici inainte doar "amicul"), a luat hotararea sa termine cu aceasta viata, in speranta ca urmatoarea ar putea fi mai buna. Asadar, intr-o seara cu multe stele, s-a urcat pe acoperisul blocului, s-a asezat in genunchi si a inceput sa roage Divinitatea sa-l scape. Rugaciunea lui suna asa: "Creatorule, daca este cu putinta, fa sa treaca aceasta apasare de la mine. Daca nu, voia ta sa se faca, eu dimineata ma arunc de pe acest acoperis".

Dimineata, cand la orizont mijea discul soarelui, amicul a simtit ca i se face rau. S-a ridicat in picioare, apoi s-a incovoiat de durere si din zona plexului solar, ceva a inceput sa-i urce catre gatlej, i-a patruns in gura si a cazut pe smoala acoperisului cu un plescait gretos.

Era o bucata de carne vanata, dar care parea sa aiba niste membre scurte, ba chiar si un fel de coada mica si ascutita, plus o pereche de urechi ca de pui de soarece. A mai zvacnit cateva clipe si apoi s-a linistit. Amicul a luat-o cu o batista si a coborat cu ea in apartament, cu gand s-o spele si s-o priveasca mai atent, fara sa realizeze decat tarziu, in fata chiuvetei, cu jetul de apa izbind in bucata de carne vanata, ca apasarea solara ii trecuse. Ii trecuse in asa fel incat nici macar nu-si mai putea aminti senzatia care-l chinuise an dupa an. Era ca si cum Creatorul ii ascultase rugamintea. si daduse, undeva in ceruri, comanda "Undo".

Dupa ce s-a dezmeticit, amicul a studiat bucata de carne si a ajuns la concluzia ca ar fi putut fi o fiinta, ceva care traise in plexul lui solar si acum isi incetase existenta. S-a dus cu ea la fel de fel de specialisti in tainele materiei vii, dar nimeni n-a reusit sa o identifice. Parea intr-adevar sa fi fost o fiinta, i s-au gasit chiar si doi ochi cu o cautatura infioratoare - mai ales ca nu-si pierdusera lucirea nici la multe zile de la dimineata vindecarii. Dar nimeni nu mai vazuse asa ceva.

Pana la urma, amicul a intalnit un colectionar de curiozitati care i-a oferit o suma destul de importanta contra cadavrului. "E un diavol, unul banal", i-a spus colectionarul. "Mai am cativa pe-acasa. Unul dintre ei sta in borcanul cu spirt de mai bine de 7 ani, dar nici acum nu i s-a stins lucirea din ochi".

Amicul a luat banii si s-a intors acasa. De atunci, nu a mai avut niciodata probleme cu plexul solar, nici macar atunci cand, satul de stress-ul cotidian, a urcat muntii cu tot felul de telecabine, telegondole, teleschiuri si telescaune.