Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:
