La Tichilești

Fripturică cozonaci
Bărbățelului să-i faci
Am găsit textul acesta pe un ștergar dintre cele pe care le aveau bunicii și străbunicii noștri în bucătărie. Locul în care l-am găsit este unul dintre cele mai puțin umblate, ascuns undeva în pădurile județului Tulcea, un loc pe care cei mai mulți dintre oameni îl evită, dar unde eu m-am dus cu drag și cu emoție: Leprozeria Tichilești.
Am fost acolo în 20 august, de ziua mea. Inițial, aveam de gând să rămân peste noapte și să fac un mic chef cu leproșii. Până la urmă, însă, totul s-a limitat la o vizită de o oră. Mi-am dat seama că nu puteam să mă întind cu ei la băutură, ei nu au voie să bea, iar apoi nu aveam unde să dorm. Cel mult în cabinetul doctorului, dar asta nu mi-ar fi convenit și oricum nu cred că mi-ar fi fost acceptat. Așa că am luat diverse chestii de cadou (suc, painici, portocale etc) și m-am dus la Tichilești, împreună cu prietena mea Marcelina - mama Ioanei.

Pentru vizita asta purtasem o discuție îndelungată prin telefon cu directorul spitalului, un om foarte plăcut și îndatoritor. Îmi explicase de-a fir a păr ce se întâmplă înăuntru, cum trebuie să procedez, la ce să am grijă. Așa că m-aș fi putut descurca și singur. Dar am fost așteptat de o asistentă, care fusese anunțată de director că o să o vizităm. A fost și dânsa foarte săritoare. Ne-a explicat cum e cu lepra, cum se îmbolnăvește omul, cum în pericol se află cei cu sistemul imunitar slăbit și multe alte lucruri interesante, dar care pe mine mă cam iritau, pentru că îmi mâncau timpul, iar eu voiam să văd leproșii.

Am lăsat-o pe Marcelina să facă cele 19 pachetele și am plecat să vizitez ceea ce aveam voie. Știam că leproșii se bucură când vine câte cineva pe la ei și abia așteaptă să primească un suc, o bere fără alcool etc. Dar mai știam și că sunt unii care nu doresc să fie văzuți. Bineînțeles că exact pe ei aș fi dorit să-i văd, dar nu puteam să trec peste dorința lor.
Intâi de toate am ajuns la o capelă, cam pompos denumită biserică. Acolo se țin slujbe și cel care oficiază este un lepros baptist. Cu toții sunt, acum, baptiști, pentru că nu au altă variantă. 

În dreapta capelei, o căsuță cu grădină, plină de lujere de roșii. Acolo locuiesc de vreo 60 de ani două femei, mamă și fiică. Am intrat în casă și am fost surprins să văd cât de frumos erau toate aranjate. Eu unul cred că dacă aș fi fost lepros, aș fi trăit într-un haos total. Mi-aș fi zis: „sunt un lepros, un paria, nu am ce căuta în lume, toți fug de mine, pentru ce să mai țin ordine, pentru ce să îmi aranjez spațiul în care stau, mai bine zac așa, așteptând să mor”. Dar oamenii de la Tichilești nu gândesc așa. Stau acolo de zeci și zeci de ani și au făcut în așa fel încât să aibă dacă nu sănătate, măcar un loc unde să se simtă bine. Iat-o pe femeia mai tânără. În cameră, în întuneric, se vede mama ei, așezată pe pat.

Am schimbat câteva vorbe cu cele două femei. Ce poți să spui în asemenea situații? Le-am întrebat cum le merge, le-am spus că îmi place cum și-au amenajat locuința, apoi le-am urat sănătate și am ieșit. Am făcut câțiva pași și brusc, în spate, am simțit că bătrâna ieșise după mine. M-am întors și am văzut-o: mergea în genunchi, lepra îi afectase labele picioarelor. Degetele de la mâini îi lipseau și ele, dar înăuntru nu observasem asta, pentru că își ținuse mâinile într-un fel de prosop. A venit după mine într-un impuls de necontrolat, doar așa, ca să mă vadă plecând spre lumea din afară, să asiste la evenimentul ăsta pe care și-l imaginase toată viața, pe care și-l dorea și acum, dar pe care știa că nu-l va putea trăi personal niciodată. Uite:

Am plecat de-acolo și am luat-o prin spatele unei clădiri lungi, ca un fel de școală generală, în care sunt aliniate camerele leproșilor. Acolo nu puteam să întru, înăuntru erau cei care nu doresc să fie văzuți de nimeni. Unul dintre ei, însă, ieșise afară și stătea așezat pe trepte. L-am salutat, a dat din cap, apoi l-am întrebat dacă pot să-i fac o poză și a mormăit ceva nedeslușit. Nu știu ce zicea, n-am insistat, dar l-am fotografiat. N-a zis nimic, cred că nu-i păsa de poza mea nici cât negru sub unghie. Dinăuntru se auzea un radio și poate că omul era atent la ce se transmitea. Iată-l:

Am plecat mai departe. Am dat de o alee care urcă prin pădurice. În capătul ei, o căsuță. Înăuntru, mi-a spus asistenta, locuiește Eufimia, zisă și Tanti Hima. Stă acolo de aproape 80 de ani, de când era copil și părinții ei s-au îmbolnăvit, molipsind-o și pe ea. Semnele bolii nu se văd, pare o bunică precum oricare alta. Are multe rude, primește mereu pachete și întotdeauna are un mileu făcut de mâna ei, pregătit pentru rarii vizitatori. Vorbește aproape tot timpul, despre credință, despre păcătoși, despre oamenii ne-înțelepți. Am scos reportofonul și am înregistrat-o. Poate, cândva, o să pun aici vorbele ei. 

După ce i-am cerut voie, am făcut poze. Îmi atrăsese de la început atenția ștergarul acela cu fripturica și cozonacii. Mi se părea absolut incredibil: să stai 80 de ani într-o cameră dintr-o leprozerie, să fugă oamenii de tine, să nu ai familie, soț, copii, să stai așa și să împletești mileuri...dar totuși să pui pe perete ștergarul acela...Doamne, cât s-o fi gândit sărmana femeie la lucrurile astea, cum le-o fi întors pe toate părțile... 

                                    .

La plecare, Tanti Hima mi-a dat două mileuri. Unul pentru Marcelina, unul pentru Maria. Le-a învelit frumos, pe fiecare, în hârtie albă și pe cel destinat Mariei a scris „fetiț”. Deci, repet, fetiț și nu fetiță. I-am mulțumit și am plecat către cabinetul asistentei. Nu mai aveam ce vedea. La Tichilești mai sunt 19 leproși, toți în vârstă. Nu mai e mult și ei vor pleca să-și ia în primire locurile pregătite în Rai, pe care le merită cu prisosință după o viață de chin necontenit. Pe drum, am găsit un monument închinat doctorului Filipeanu. Iată-l:

La cabinet, Marcelina mă aștepta puțin cam îngrijorată. Trebuia să fie la o anumită oră în Tulcea și eu întârziasem. Pachetele fuseseră făcute frumos, fiecare lepros urma să și-l ridice din sala de mese. Știam de la domnul director că ei sunt foarte copilăroși, dacă unuia îi pui un suc și altuia o bere, sau unuia mandarină și altuia măr, se nasc rivalități și nemulțumiri. Așa că luasem pentru fiecare exact aceleași lucruri.
Pe bancă, sub geamurile cabinetului, stăteau patru leproși, care mi-au mulțumit pentru ce le-am adus. În dreapta clădirii, trei câini care ne urmăreau din priviri. Urâți, săracii, atât de urâți încât nu puteai să nu te întrebi dacă nu cumva aveau și ei lepră. Ne-am suit în mașină și am plecat. Leproșii ne-au făcut cu mâna până am ieșit din raza lor vizuală. 

Am oprit dincolo de poartă și am mai făcut câteva poze, în principal cu căminul de bătrâni care s-a desprins din vechea leprozerie și acum îi găzduiește pe cei care nu mai sunt bolnavi. Am fotografiat grădina de zarzavat a spitalului, poarta, împrejurimile. În timpul asta, a apărut o Dacie albă. A parcat undeva lângă intrare și din ea au coborât o femeie și doi copii. Unul dintre ei a scos din portbagaj o bicicletă. Au încuiat mașina și, fără prea multe discuții, au intrat în curtea leprozeriei, îndreptându-se către spital. Or fi fost rudele cuiva dintre cei internați, m-am gândit. M-am uitat după ei cum se fac tot mai mici, apoi am pornit motorul și am plecat către Tulcea.