BĂTRÂNII DE PE MARFAR
Nimeni nu a reuşit vreodată să atingă acele culmi ale nesimţirii şi insolenței pe care astăzi le-au depăşit şi de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-şi petreacă zilele închişi în vagoane sau aşezaţi pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-şi dezminţi faima, se suie pe acoperişul trenurilor şi acolo îşi desfăşoară activitatea lor condamnabilă şi de-a dreptul scandaloasă. Locul pe care şi l-au ales le conferă un anume grad de siguranţă, în sensul că evită astfel căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagon, sunt foarte posibile. Dar în acelaşi timp, acolo sus se ivesc o serie întreagă de alte probleme.
Nimeni nu a reuşit vreodată să atingă acele culmi ale nesimţirii şi insolenței pe care astăzi le-au depăşit şi de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-şi petreacă zilele închişi în vagoane sau aşezaţi pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-şi dezminţi faima, se suie pe acoperişul trenurilor şi acolo îşi desfăşoară activitatea lor condamnabilă şi de-a dreptul scandaloasă. Locul pe care şi l-au ales le conferă un anume grad de siguranţă, în sensul că evită astfel căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagon, sunt foarte posibile. Dar în acelaşi timp, acolo sus se ivesc o serie întreagă de alte probleme.
În primul rând, se cunosc cazuri când, la o zdruncinătură mai puternică a trenului, câţiva dintre bătrâni au căzut, fiind aruncaţi direct în braţele oamenilor de pe marginea căii ferate, care nu aşteaptă decât astfel de evenimente. De asemenea, unii au fost surprinşi de gura câte unui tunel, lucru nu tot atât de grav cât faptul că apoi au fost culeşi de cei care aşteptau acolo. Dar cel mai mult, bătrânii se tem de cursele pe care li le întind cei de pe margine. Aceştia, la început, se suiau în copaci, de unde fie că săreau pe tren începând o lupta aprigă, fie că încercau prin diferite mijloace să doboare unul sau doi bătrâni. Mai târziu însă, au apărut noi modalităţi de capturare a bătrânilor, unele de o ingeniozitate cu adevărat morbidă. Din această cauza, aceştia au fost nevoiţi să născocească tot felul de maşinării şi construcţii pentru a preveni şi respinge atacurile. Dar, cum ambele părţi îşi perfecţionează necontenit armele, nu se poate încă decide fie că bătrânii vor fi distruşi, fie că vor putea trăi mereu în acest mod. Ceea ce este însă cert, este faptul că situaţia se încordează tot mai mult, pentru că bătrânii descoperă mereu alte şi alte mijloace de a jigni şi întărâta pe cei de pe margine.
S-a crezut multă vreme că toate se vor sfârşi de la sine, odată cu moartea bătrânilor şi tocmai de aceea s-au primit mii de cereri din partea celor de pe margine pentru a ocupa locurile rămase libere. Dar toate solicitările au fost respinse, pe motiv că posturile sunt ocupate deja de alţi bătrâni, care aşteaptă de ani de zile moartea celorlalţi. Situaţia a întărâtat şi mai mult pe cei de pe margine şi, ca urmare, aceştia au început să persecute pe bătrâni, în care vedeau nişte rivali periculoşi. S-a dovedit însă că bătrânii de pe marfar erau selectaţi pe baza unor criterii complet necunoscute, putându-se la fel de bine ca dintr-un ţinut să fie aleşi toţi, iar din altul, de câteva ori mai mare, niciunul. Din această cauză, vânarea tuturor bătrânilor în viaţă a devenit un lucru absurd şi ridicol şi a fost oprită.
La un moment dat s-a întâmplat însă ceva care întrece orice închipuire, un lucru care a ofensat în asemenea măsură pe cei de pe margine, încât aceştia au trecut imediat la o adevărată revoluţie. S-a pus în mod justificat întrebarea de ce mişcarea aceasta s-a numit revoluţie. Nu cumva termenul este impropriu? Răspunsul dat a fost dincolo de orice aşteptare: cei de pe margine pretindeau că orice răsturnare a unei situaţii vechi şi înlocuirea ei cu una nouă reprezintă o revoluţie, asta în primul rând. Iar în al doilea rând, de vreme ce urmează înlăturarea unei stări de lucruri, nu mai contează ce denumire i se dă acesteia şi că dacă ei vor s-o numească revoluţie n-au decât. Mai bine - spuneau ei - ar trebui să se pună problema calificării în vreun fel a actului săvârşit de bătrânii de pe marfar, care, trecând pe lângă un grup numeros format din cei de pe margine, le-au aruncat din goana trenului o grămadă de ciorapi murdari, însoţiţi de nişte ocări atât de groaznice, de neînchipuit de cumplite, cum nu se mai auziseră.
Iată de ce s-a trecut la revoluţie, care, dat fiind faptul că între timp cei de pe margine născociseră noi arme şi capcane, a izbândit. Bătrânii de pe marfar au fost înlocuiţi cu oameni de pe margine, care şi-au reluat locurile în vagoane sau pe tampoane.
O vreme, lucrurile au decurs normal, însă în ultima vreme, odată cu îmbătrânirea celor sus numiţi, aceştia au început, încetul cu încetul, să se şuie pe acoperişuri, unde săvârsesc nişte fapte care-i lasă cu mult în urmă pe cei dinaintea lor.
Deocamdată nu se ştie şi nici măcar nu se bănuieşte cum vor decurge lucrurile în continuare.
S-a crezut multă vreme că toate se vor sfârşi de la sine, odată cu moartea bătrânilor şi tocmai de aceea s-au primit mii de cereri din partea celor de pe margine pentru a ocupa locurile rămase libere. Dar toate solicitările au fost respinse, pe motiv că posturile sunt ocupate deja de alţi bătrâni, care aşteaptă de ani de zile moartea celorlalţi. Situaţia a întărâtat şi mai mult pe cei de pe margine şi, ca urmare, aceştia au început să persecute pe bătrâni, în care vedeau nişte rivali periculoşi. S-a dovedit însă că bătrânii de pe marfar erau selectaţi pe baza unor criterii complet necunoscute, putându-se la fel de bine ca dintr-un ţinut să fie aleşi toţi, iar din altul, de câteva ori mai mare, niciunul. Din această cauză, vânarea tuturor bătrânilor în viaţă a devenit un lucru absurd şi ridicol şi a fost oprită.
La un moment dat s-a întâmplat însă ceva care întrece orice închipuire, un lucru care a ofensat în asemenea măsură pe cei de pe margine, încât aceştia au trecut imediat la o adevărată revoluţie. S-a pus în mod justificat întrebarea de ce mişcarea aceasta s-a numit revoluţie. Nu cumva termenul este impropriu? Răspunsul dat a fost dincolo de orice aşteptare: cei de pe margine pretindeau că orice răsturnare a unei situaţii vechi şi înlocuirea ei cu una nouă reprezintă o revoluţie, asta în primul rând. Iar în al doilea rând, de vreme ce urmează înlăturarea unei stări de lucruri, nu mai contează ce denumire i se dă acesteia şi că dacă ei vor s-o numească revoluţie n-au decât. Mai bine - spuneau ei - ar trebui să se pună problema calificării în vreun fel a actului săvârşit de bătrânii de pe marfar, care, trecând pe lângă un grup numeros format din cei de pe margine, le-au aruncat din goana trenului o grămadă de ciorapi murdari, însoţiţi de nişte ocări atât de groaznice, de neînchipuit de cumplite, cum nu se mai auziseră.
Iată de ce s-a trecut la revoluţie, care, dat fiind faptul că între timp cei de pe margine născociseră noi arme şi capcane, a izbândit. Bătrânii de pe marfar au fost înlocuiţi cu oameni de pe margine, care şi-au reluat locurile în vagoane sau pe tampoane.
O vreme, lucrurile au decurs normal, însă în ultima vreme, odată cu îmbătrânirea celor sus numiţi, aceştia au început, încetul cu încetul, să se şuie pe acoperişuri, unde săvârsesc nişte fapte care-i lasă cu mult în urmă pe cei dinaintea lor.
Deocamdată nu se ştie şi nici măcar nu se bănuieşte cum vor decurge lucrurile în continuare.
îmi place. aduce un pic a vian, dar mai sobru :)
RăspundețiȘtergereAduce :) Si da, pe la 17 ani eram foarte sobru!
RăspundețiȘtergere