O coincidenta neverosimila

Ieri a fost ziua in care, dupa destul de multa vreme de tacere, lumea coincidentelor s-a manifestat din nou. De data asta, aproape neverosimil. Iata cum s-au petrecut lucrurile.

Dis de dimineneata, mi-a facut cafeaua si m-am asezat in fata compului ca sa vad ce mai nou. Intrand pe Facebook, am gasit un raspuns la comentariul meu glumet (nu sunt sigur ca mi-a iesit) facut unei poze urcate de Nico - nasa de cununie si nasa Mariei. Mai multe doamne si domnisoare, printre care Nico, Maria, Liliana, au fost in Italia si au facut acolo poze. In cateva dintre ele, poti observa intregul grup rasfirat si asezat pe niste scari, toate doamnele si domnisoarele, inclusiv fiica-mea, cu ochelari din aia negri care nu te lasa sa le vezi privirea, asa incat trebuie sa te orientezi dupa alte amanunte ca sa le poti deosebi. Eu am comentat asa: "sa bati atata drum ca sa stai pe niste scari..." - intelegeti, asta a fost gluma, la care am primit raspunsul "a meritat". N-aveam nicio indoiala pe tema asta.

Interes planetar pentru Buric

Cred că pentru cineva care ține un blog, este inevitabilă confruntarea cu o întrebare serioasă: „de ce țin eu acest blog?" În afară de cazul în care cineva câștigă bani din așa ceva, e dificil de dat un răspuns, mai cu seamă când ai un blog generalist. Eu îmi pun tot mai des întrebarea asta și, pe măsură ce trece timpul, scrisul pe blog îmi apare o activitate din ce în ce mai absurdă. Nu pentru că acțiunea mea nu are, practic, nicio finalitate - poate tocmai de aia merită s-o fac - dar îmi devine tot mai limpede că aproape nimic din ceea ce scriu eu aici nu interesează în mod real pe cineva.

Mintea copiilor

Am mai scris pe blog despre prietenul meu din copilarie Nicu, pe care-l porecleam Buric.

Omul asta a trecut prin atatea intamplari, incat ar fi putut lansa o carte de mare succes. Cu timpul, o sa scriu mult mai multe despre el si despre felul in care am "colaborat" la diverse aventuri. Acum insa, vreau sa scriu ceva care este de-a dreptul uimitor. De ani si ani, Nicu Buric a devenit Nae. Asa il stie lumea prin Sinaia, asa o sa-i spun si eu. Are un punct - sau cum s-o numi - de schimb valutar. Sta acolo 8 ore pe zi si, cat nu are clienti, trebuie sa faca ceva. Drept pentru care si-a tras internet si il foloseste. Problema e CUM il foloseste.

Omul zilei: Irwin Allen

In 12 iunie 1916 s-a nascut Irwin Allen, omul care m-a tinut cu sufletul la gura duminica de duminica, ani si ani de zile. Televiziunea Romana importa, in anii 60-70, tot felul de seriale americane si englezesti. Sambata seara ne uitam la Sfantul, ori la Razbunatorii, la Evadatul sau la Invadatorii. Duminica, insa, aveam serial SF: Pierduti in Spatiu, Planeta Gigantilor, Tunelul Timpului. Nu scapam niciun episod. Peste ani, cand Ceausescu suprimase aproape total televiziunea, care emitea doua ore pe zi, aveam obiceiul sa ne amintim - eu si amicii mei - de serialele lui Irwin Allen si sa ne plangem unul altuia: "bai, ce vremuri erau alea...".

Land of the Giants

Trei dinti din fata

Daca tot am scris despre Casino, sa mai povestesc o intamplare petrecuta acolo.

Cred ca prin 1975 m-am indragostit de o domnisoara mai mare decat mine cu fix un an. Numele ei era Camelia, i se spunea Cami si era deja intr-o relatie cu un individ numit (sau supranumit) Ciurlica. Eu cred ca tipul se numea Ciurlea si amicii ii ziceau Ciurlica, insa nu sunt chiar atat de sigur. Nu mai era elev, era mai mare ca noi, lucra pe undeva, nu am idee pe unde.

Clasa muncitoare merge în paradis

Dimineață, mergând spre gara să o duc pe Ali care a plecat la părinții prietenului ei, mi-a povestit cum s-a distrat ea la nu știu ce club, azi noapte, undeva într-un cartier mărginaș al Timișoarei. Și mi-am adus aminte cum ne distrăm noi, la Sinaia, prin anii 70.
Miercuri și vineri era întotdeauna dans la Casino. În sălile cu marmură și oglinzi cât peretele, veneau oamenii muncii și se distrau, beau, dansau, agățau turiste venite la odihnă. Exact miercuri și vineri, ca nu cumva să stea acasă și să țină posturile.

Aici era paradisul clasei muncitoare din Sinaia in anii 70

Mici afaceri de spionaj

Dupa o vreme, m-am trezit ca vine Romi in vizita si, de fata cu mama, incepe sa-mi spuna cam asa: "Am auzit ca te-ai intalnit cu Petre Mongolu". "Da, am zis, m-am intalnit cu el la Montana". "Si ai baut un Martini la Cafe-Bar, cu Buric". "Asa-i, am facut si chestia asta". Nu mai intelegeam nimic. Astea erau chestii secrete, in niciun caz nu aveam chef sa stie mama cu cine ma intalnesc eu si mai ales unde ma duc si ce fac. In timp ce Romi vorbea, o auzeam pe mama cum comenta, cu surprindere in glas: "Cu Mongolu?!?!" "La Cafe-Bar cu Buric?!?!?!?!?"

Pana la urma am facut cumva si am curmat povestea asta. Cred ca am iesit afara ca sa nu mai aud. Romi a venit dupa mine si mi-a spus ca mama il rugase sa ii dea raportul despre ce fac eu prin oras. Iar el, pentru ca nu-i placea sa fie un turnator, dar nici nu putea s-o refuze, se hotarase sa impace si capra si varza, adica sa-i spuna ce fac, dar cu mine de fata. Din momentul ala, nu m-am mai simtit in siguranta. Si cred ca atunci s-a produs si prima fisura in convingerea mea ca toti oamenii sunt de incredere. Niciodata nu am mai reusit sa am o relatie total deschisa cu Romi. "Daca joaca dublu?" ma tot intrebam.