Cu superstiția la biserică

Cei care îi acuză pe credincioşi (creştini sau nu), că ar fi „îndobitociţi”, nu realizează, prin asta, o critică a creştinismului sau a religiei în general. Ei critică un anume tip de comportament care, aparent, este urmare a asumării oarbe a unei doctrine dar, în realitate, este urmarea necunoaşterii în profunzime a acelei doctrine. O să mă refer, ca model, la credinciosul creştin ortodox care face întotdeauna şi fără abatere ceea ce îşi închipuie el că-i cere doctrina lui Cristos, fără a avea pentru asta altă călăuză decât propria interpretare a textelor sfinte.

Spun că „îşi închipuie”, întrucât pentru a respecta o doctrină trebuie întâi să o cunoşti. Ori foarte mulţi dintre credincioşii ortodocşi, mai cu seama cei de vârsta a treia, sunt profund ignoranţi în ceea ce priveşte textele sfinte, interpretarea lor şi modul în care i se cere credinciosului să le pună în aplicare. Aceşti oameni au reţinut din Biblie câteva mesaje: Dumnezeu este atotputernic, judecăţile lui nu pot fi înţelese de mintea omenească, trebuie să facem fapte bune şi să mergem la biserică şi încă vreo câteva. Încercând să trăiască după regulile astea, fără a avea o cunoaştere corectă a ceea ce s-ar putea numi „creştinismul aplicat”, ei îşi transformă, până la urmă, vieţile în coşmaruri şi reuşesc să le apară celorlalţi ca un fel de personaje lipsite de personalitate, spălate pe creier şi cu minte puţină. Problemele pe care ajung să şi le pună astfel de oameni sunt, pentru ceilalţi, cel puţin absurde. Îmi amintesc de o scenă din exceleta carte „Struţocămila” a lui Vladimir Volkoff, în care un călugăr strânge masa unde au mâncat fraţii din mănăstire şi în timpul asta se întreabă dacă ar fi sau nu păcat să ciugulească de-acolo câteva bucăţelele de pâine rămase. Un om din zilele noastre, deţinător al unui job într-o companie, utilizator al internetului, angrenat în tot felul de relaţii sociale, nu-şi poate imagina că o asemenea problemă ar trebui măcar pusă. Şi atunci, în ochii lui, cel care o face devine „idiot”, „spălat pe creier” etc.

Am cunoscut credincioşi care trăiesc cu convingerea că nu au cum să obţină iertarea păcatelor decât la Judecata de Apoi. Orice-ar face, ei trăiesc cu spaima că vor fi osândiţi la chinuri veşnice, dar nu şi-au pus problema că au la îndemână oameni abilitaţi să le ierte păcatele - duhovnicii, în urma spovedaniei. Ca să afle asta, nu ar trebui decât să citească din cărţile bisericeşti, aşa cum ceilalţi oameni citesc din cărţile de fizică, de istorie ori de calculatoare.
Dacă ortodocşii ar pune mâna pe cartea lor fundamentală - Biblia, atunci cred că s-ar întâmpla un lucru extrem de important: ar scădea considerabil numărul celor care sunt călăuziţi în viaţă de superstiţii. Orice om este înzestrat cu simţuri şi cu posibilitatea de a raţiona. Citind cartea după care ei îşi închipuie că se călăuzesc în viaţă, credincioşii ar putea descoperi că fac zi de zi lucruri care intră în perfectă contradicţie cu acea carte: scuipă în sân, îşi fac cruce cu limba, se dau trei paşi înapoi când le taie calea o pisica neagră, pun usturoi la praguri ca să scape de duhurile necurate, poartă amulete, înjură, ameninţă, blestemă şi câte altele. În realitate, ei nu sunt credincioşi adevăraţi, ci superstiţioşi care se duc la biserică, fără să realizeze că prin faptele lor se opun învăţăturilor Bisericii.
Aşadar, şi pentru creştinii practicanţi e valabil îndemnul: puneţi, băieţi mâna pe carte!