Foamea (12)

Copegoro

Îndată ce am ajuns acasă, am rugat-o pe proprietăreasă să-mi dea o lampă; era foarte important să am acum o lampă; intenţionam să nu mă culc la noapte; drama făcea adevărate ravagii prin capul meu şi aveam speranţa fermă că voi putea scrie o bucată bună până a doua zi în zori. Rugămintea mi-am formulat-o în cuvinte foarte umile, căci observasem pe faţa proprietăresei o strâmbătură de nemulţumire în momentul în care m-a văzut intrând iarăşi în cameră. I-am spus că aproape terminasem de scris o dramă remarcabilă; nu-mi mai lipseau decât câteva scene. Apoi i-am dat să înţeleagă că este foarte posibil ca piesa să fie jucată la vreunul din teatre, chiar înainte ca eu să aflu ceva în această privinţă. Dacă ar vrea să-mi facă acest mare serviciu, atunci...

Dar doamna nu avea nicio lampă. S-a gândit puţin, însă nu-şi putea aduce aminte să aibă vreo lampă pe undeva. Dacă voiam să aştept până după ora douăsprezece, poate mi-ar da lampa de bucătărie. Dar de ce nu-mi cumpăr o lumânare?

Am tăcut. Nu aveam zece 0re ca să-mi cumpăr o lumânare şi ea ştia bine asta. Fireşte că o să dau greş. Slujnica locuia acum jos, cu noi în cameră; nu mai dormea în bucătărie; prin urmare, lampa de acolo nu era nici măcar aprinsă. Am stat şi m-am gândit la acest lucru, dar nu am mai spus nimic.

Deodată, slujnica m-a întrebat:

- Mi se pare că adineauri v-am văzut ieşind de la castel. Aţi fost cumva invitat acolo la prânz? Apoi a râs foarte zgomotos de gluma ei.

M-am aşezat şi am scos manuscrisul, cu gândul ca, până una-alta, să încerc să scriu ceva acolo, pe loc. Ţineam hârtiile pe genunchi şi mă uitam ţintă la duşumea, pentru ca nimic să nu-mi abată atenţia. Dar era zadarnic, totul era zadarnic, nu puteam să înaintez nici măcar cu un rând. Tocmai atunci au intrat înăuntru şi cele două fetiţe ale proprietăresei şi au început să se joace cu pisica, o pisică bolnăvicioasă, ciudată, care nu avea păr aproape deloc; fetiţele îi suflau în ochi, din care ieşea un fel de secreţie care i se prelingea în jos, pe bot. Proprietarul şi alţi câţiva inşi şedeau la masă şi jucau o-sută-unu. Numai proprietăreasa era activă, ca totdeauna: cosea ceva de zor. Ea vedea bine că nu pot să scriu într-o gălăgie ca aceea, dar nu se mai sinchisea de mine; a zâmbit chiar, când servitoarea m-a întrebat dacă nu fusesem invitat la prânz la castel. Toţi cei din casă îmi deveniseră acum duşmani; aveam impresia că nu a mai lipsit decât ruşinea de a trebui să cedez camera altuia, pentru ca să fiu tratat absolut ca un nepoftit. Chiar această slujnică - o ştrengăriţă de fată cu ochii negri, cu zulufi pe frunte şi cu pieptul plat - îşi bătea joc de mine seara, când primeam pâinea cu unt. Mă întreba de fiecare dată unde obişnuiam să iau masa, căci nu mă văzuse niciodată plimbându-mă cu o scobitoare între dinţi prin faţa restaurantului de la Grand Hotel. Era limpede că ştia în ce mizerie mă scald şi că îi făcea plăcere să-mi arate că ştie.

Toate aceste gânduri mă copleşesc deodată şi nu mai reuşesc să găsesc nici măcar o singură replică pentru drama mea. Fac o serie de încercări, dar zadarnic; capul începe să-mi vâjâie ciudat şi în cele din urmă renunţ să mai scriu. Pun hârtiile în buzunar şi ridic ochii. Servitoarea sade în faţa mea, iar eu o privesc - privesc acest spaţiu îngust şi o pereche de umeri aplecaţi, care nici nu sunt măcar suficient dezvoltaţi. Ce motive o fi avut să se lege de mine? Ce o interesa dacă ieşisem sau nu din castel? O deranja aceasta cu ceva? Acum câteva zile, când am avut ghinionul să mă împiedic pe trepte sau când mi-am agăţat haina într-un cui, a râs de mine cu obrăznicie. Iar ieri a adunat ciornele pe care le împrăştiasem prin antreu, a furat pagini de care nu mai aveam nevoie, le-a citit cu voce tare în cameră şi şi-a bătut joc de mine în prezenţa tuturor, numai ca să se amuze pe socoteala mea. Nu o deranjasem niciodată cu nimic şi nu-mi aduceam aminte să-i fi cerut cândva vreun serviciu. Dimpotrivă, seara îmi făceam singur patul jos, pe podea, pentru ca să nu o deranjez cu nimic. Apoi îşi bătea joc de mine că îmi cădea părul. Găsea fire de păr de la mine în apa din ligheanul în care mă spălam şi lucrul o distra. Ghetele mi se uzaseră, mai ales aceea care fusese turtită de furgonul brutarului; pentru ea şi acesta era un motiv de veselie. „Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră şi ghetele dumneavoastră!" spunea ea. „Priviţi-le! sunt mari cât nişte coteţe de câini!" Avea dreptate; ghetele mele se deformaseră - dar pentru moment, nu-mi puteam procura altele

În timp ce mă gândeam la toate astea şi mă miram de răutatea servitoarei, fetiţele începură să-l necăjească pe bătrân, care sta culcat în pat; ţopăiau amândouă în jurul lui, cu totul absorbite de această ocupaţie. Fiecare se înarmase cu câte un fir de pai, pe care i-l înfigeau în urechi. Am asistat la această scenă, fără să mă amestec pentru moment. Bătrânul nu mişca niciun deget ca să se apere; se mărginea doar să privească furios la cele două fiinţe ce-l chinuiau; când îl înţepau, scutura din cap ca să scape de firele de pai care i se înfipseseră bine în urechi.

Spectacolul mă irita din ce în ce mai mult şi nu puteam să-mi mai desprind privirile de la el. Tatăl îşi ridică ochii de pe cărţi şi râse de manevrele copiilor; ba încă îi făcu atenţi şi pe partenerii săi de joc să se uite la cele ce se petreceau. Oare bătrânul acesta de ce nu se mişca deloc? De ce nu le lua la goană pe cele două fetiţe? Am făcut un pas şi m-am apropiat de pat.

- Lasă-le în pace! Lasă-le în pace! E paralizat, strigă proprietarul.

Şi de teamă să nu fiu dat afară în noapte, din simpla teamă să nu provoc nemulţumirea proprietarului dacă intervin, m-am retras în linişte la locul meu şi am tăcut chitic. De ce să-mi risc adăpostul şi pâinea cu unt, amestecându-mă în certuri familiale? Să fac prostii din cauza unui bătrân pe jumătate mort! Şi aveam senzaţia plăcută că sunt tare, că sunt dur ca şi cremenea.

Dar blestematele de fetiţe nu încetau să-l necăjească pe bătrân. Le enerva că acesta nu voia să-şi ţină capul liniştit şi îl înţepau cu paiele atât în ochi cât şi în nări. El le fixa cu o privire furioasă, nu spunea nimic şi nu putea să-şi mişte braţele. Deodată se ridică puţin în coate şi o scuipă în obraz pe una dintre fetiţe; apoi se ridică încă odată şi scuipă şi înspre cealaltă, dar fără să o nimerească. Atunci l-am văzut pe proprietar aruncând cărţile pe masă şi făcând o săritură spre pat. Era roşu la faţă şi strigă:

- Ce, îi scuipi pe copii drept în ochi, porc bătrân!

- Dar, pentru Dumnezeu, nu-l lăsau deloc în pace! am strigat eu, scos din fire.

Fiindu-mi însă tot timpul teamă că o să fiu dat afară, nu am strigat chiar atât de tare, departe de asta; dar tremuram tot, de enervat ce eram.

Proprietarul se întoarse spre mine.

- Ia auzi, domnule! Dar ce dracului te priveşte pe dumneata? Fă bine şi ţine-ţi gura, atâta-ţi spun, dacă vrei să-ţi fie bine.

Tot atunci se auzi şi vocea proprietăresei şi întreaga casă se umplu de vorbe de ocară.

- Dumnezeu să mă ierte, dar cred că sunteţi cu toţii nebuni şi apucaţi! strigă ea. Dacă vreţi să rămâneţi aici înăuntru, ţineţi-vă gura amândoi, aşa să ştiţi! Nu-i destul că-i dai golanului adăpost şi de mâncare; trebuie să-ţi mai facă şi scandal şi-un tărăboi în casă de parcă s-au deschis porţile iadului! Dar m-am săturat şi gata! Ţineţi-vă gura şi ştergeţi-vă la nas, pacostelor ce sunteţi, să nu vin eu să vă arăt acum. N-am văzut de când sunt aşa oameni! Intră aici de-a dreptul de pe stradă, fără un 0re în buzunar, ca să-şi cumpere alifie contra păduchilor, şi apoi în puterea nopţii încep să facă scandal în casa oamenilor. Nu vreau să mai ştiu de nimic, înţelegeţi, şi puteţi să vă vedeţi de drum toţi cei care nu sunteţi din casa asta. Vreau să am linişte în locuinţa mea! Aţi înţeles?

Nu am spus nimic, nici măcar nu am deschis gura, ci m-am aşezat iarăşi lângă uşă şi am continuat să ascult vacarmul. Toţi ţipau în acelaşi timp, chiar şi bona şi copiii, care voiau să explice cum începuse totul. Dacă reuşeam să tac şi de data aasta, poate că lucrurile s-ar aranja până la urmă; poate că nu vom ajunge la extrem, dacă nu mai spuneam nimic. Şi ce aş fi putut să spun? Nu era oare iarnă afară, şi pe deasupra se lăsase şi noaptea? Era oare momentul să bat cu pumnul în masă şi să fac pe importantul? Fără prostii! Şedeam şi tăceam mâlc. Nu părăseam casa, deşi fusesem aproape dat afară. Fixam cu o privire plină de indiferenţă peretele pe care atârna un Crist cromolitografiat şi tăceam cu încăpăţânare, în ciuda atacurilor proprietăresei.

- Dacă vrei să scapi de mine, doamnă, nu-i nicio problemă, spuse unul dintre cei care jucau cărţi.

Apoi s-a ridicat. Celălalt jucător s-a ridicat şi el.

- Nu de tine e vorba. Şi nici de tine, răspunse proprietăreasa celor doi. La o adică, ştiu eu să arăt la cine m-am gândit. La o adică. Aşa să ştiţi. O să se vadă îndată cine e ăla...

Vorbea cu fraze întretăiate, îmi plasa aceste împunsături la intervale scurte şi lungea toată povestea ca să mă facă şi mai bine să înţeleg că pe mine mă viza... Să nu scoţi nicio vorbă! mi-am zis. Ăsta-i lucrul cel mai important: să nu scoţi nicio vorbă! Nu mă rugase să plec, nu mi-o spusese încă răspicat. Şi, în primul rând, să nu arăt nicio urmă de orgoliu, nicio mândrie nelalocul ei! Să-mi astup urechile! Uite, cât de ciudat de verde era totuşi părul acestui Crist din tabloul cromolitografiat! Era aproape ca iarba, sau, mai precis: ca iarba grasă de pe pajişte. Da, o observaţie foarte potrivită din partea mea: iarba grasă de pe pajişte... în momentul acela mi-au trecut prin minte o serie de asociaţii de idei: de la iarba verde la un verset din Scriptură, unde se spune că fiecare viaţă este ca iarba care ia foc, de acolo la Judecata de Apoi, când totul va fi mistuit de flăcări, pe urmă am făcut un mic salt până la cutremurul de pământ de la Lisabona, după care mi-a venit în minte o scuipătoare de aramă spaniolă şi un toc din lemn de abanos pe care le văzusem la Ylajali. O, da, totul este trecător! Ca iarba care ia foc! Sfârşitul e acelaşi: patru scânduri şi un giulgiu... la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta...

Iată ce-mi umbla prin cap în momentul acela disperat, când proprietăreasa se gândea să mă dea afară.

- Nu aude! strigă aceasta. Îţi spun că trebuie să părăseşti casa chiar în momentul ăsta, înţelegi? Pe Dumnezeul meu că omul ăsta-i nebun! Să pleci chiar acum, fără vorbă!

M-am uitat spre uşă - dar nu ca să plec, nicidecum ca să plec. Mi-a venit o idee năstruşnică. Dacă în uşă s-ar fi găsit o cheie, aş fi răsucit-o în broască, m-aş fi încuiat pe dinăuntru împreună cu ceilalţi, ca să nu fiu nevoit să plec. Îmi era o teamă pur şi simplu isterică să ajung din nou în stradă. În uşă nu era, din păcate, nicio cheie şi m-am ridicat. Nu mai era nicio speranţă.

Dar deodată se băgă şi proprietarul în vorbă. Mă opresc uluit. Acelaşi om care cu câteva momente mai înainte mă ameninţase, acum îmi lua apărarea. El spuse:

- Nu se face să dăm afară din casă un om, acum, în puterea nopţii. Putem să fim pedepsiţi pentru asta.

Nu ştiam că faptul e pasibil de pedeapsă, nici nu credeam, dar poate că era totuşi adevărat; femeia s-a răzgândit repede, s-a calmat şi nu mi-a mai spus nimic. Mi-a întins chiar două felii de pâine cu unt pentru cină, dar nu le-am primit. Nu le-am acceptat din pură recunoştinţă pentru soţ - şi am minţit că mâncasem în oraş.

Când m-am retras, în cele din urmă, în antreu, ca mă culc, proprietăreasa a venit după mine, s-a oprit în prag şi a spus cu voce tare, în timp ce pântecele ei mare se boltea către mine:

- Asta-i cea din urmă noapte pe care o petreci aici, aşa să ştii!

- Bine, bine, am răspuns.

Poate că voi reuşi să găsesc mâine un adăpost, dacă îmi voi da într-adevăr osteneala. Până una-alta, mă bucuram că nu sunt nevoit să petrec noaptea afară.

Am dormit până la ora cinci sau şase dimineaţa. Deşi nici nu se luminase încă de ziuă când m-am trezit, m-am sculat numaidecât; din cauza frigului, mă culcasem cu hainele pe mine, deci nu mai era nevoie să mă îmbrac. După ce am băut puţină apă, am deschis uşa fără cel mai mic zgomot şi am plecat îndată, de teamă să nu dau ochii cu proprietăreasa.

Ici şi colo, câte un poliţist care fusese de serviciu în timpul nopţii - iată singurele fiinţe pe care le vedeam pe stradă; ceva mai târziu au apărut doi oameni, care au început să stingă, pe rând, felinarele cu gaz. Rătăceam fără ţintă; am ajuns astfel în Kirkegaten şi am luat-o pe drumul ce ducea spre castel. Rebegit de frig şi încă buimac, cu spatele şi genunchii înţepeniţi de atâta mers, m-am aşezat pe o bancă şi am dormitat un timp. Trăisem trei săptămâni doar din pâinea cu unt pe care mi-o dădea proprietăreasa seara şi dimineaţa; acum trecuseră douăzeci şi patru de ore de când luasem ultimul dumicat, foamea începea să mă sâcâie din nou şi trebuia să-i găsesc cât de curând leac. Gândindu-mă la asta, am adormit din nou pe bancă...

M-au trezit vocile unor oameni care vorbeau în apropierea mea; după ce m-am dezmorţit puţin, am văzut că se făcuse ziuă şi că toată lumea era în picioare. Soarele se ridicase deasupra culmilor. Cerul era palid, dar senin, şi bucuria pe care am resimţit-o văzând dimineaţa aceasta frumoasă, după câteva săptămâni de vreme mohorâtă, m-a făcut să uit de toate grijile şi să mi se pară că nu odată mă aflasem în situaţii şi mai grele. M-am bătut în piept şi am fredonat un crâmpei de melodie. Vocea îmi suna atât de dogit, avea un timbru atât de uzat, încât m-au podidit lacrimile. Ziua aceasta minunată, cerul palid, scăldat în lumină, aveau şi ele un efect puternic asupra mea, şi deodată am început să plâng în hohote.

- Ce-i cu dumneata? m-a întrebat un trecător. Nu am răspuns, ci m-am îndepărtat în grabă, ascunzându-mi faţa de toată lumea.

Am ajuns jos, pe chei. Dintr-un cargobot mare, sub pavilion rusesc, se descărcau cărbuni. Citesc pe o parte a vasului numele acestuia „Copegoro". Activitatea de pe cargobotul străin mi-a distras atenţia pentru un timp. Probabil că fusese descărcat aproape în întregime, căci se afla cu nouă picioare deasupra liniei de plutire şi, deşi între timp se mai încărcaseră unele mărfuri, suna a gol când docherii treceau peste punte cu cizmele lor grele.

Soarele, lumina, briza sărată a mării, toată această viaţă care pulsa de dinamism şi veselie, m-au înviorat din nou şi au făcut ca sângele să-mi curgă mai iute prin vine. Deodată mi-a trecut prin gând că aş putea să scriu câteva scene ale dramei mele în timp ce şedeam acolo, pe chei. Şi am scos manuscrisul din buzunar.

Am încercat să formulez o replică pe care s-o pun în gura unui călugăr, o replică ce trebuia să respire forţă şi intoleranţă, dar nu am reuşit. L-am abandonat atunci pe călugăr cu gândul să scriu o cuvântare, cuvântarea adresată de judecător femeii care pângărise templul; am scris o jumătate de pagină din această cuvântare, după care m-am oprit. Cuvintele nu reuşeau să creeze ambianţa necesară. Activitatea din jurul meu, cântecul oamenilor de la macarale, vacarmul maşinilor şi zornăitul neîntrerupt al lanţurilor de fier se armonizau prea puţin cu atmosfera compactă şi cu iz de mucegai a Evului Mediu, care trebuia să învăluie drama mea ca într-o ceaţă. Mi-am strâns hârtiile şi am plecat.

Dar era de netăgăduit că îmi luasem din nou avânt şi îmi dădeam seama că, dacă totul merge bine, voi putea să realizez ceva. Numai de-aş avea unde să mă refugiez! M-am gândit intens la asta, m-am oprit în mijlocul străzii ca să mă gândesc, dar nu cunoşteam nici un singur loc în tot oraşul unde să mă fi putut adăposti, fie şi pentru un moment. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc la hanul meu din cartierul Vaterland. Dar, chiar şi numai gândul acesta îmi făcea silă şi-mi spuneam tot timpul că nu se poate; totuşi, parcă ceva mă împingea într-acolo şi mă apropiam tot mai mult de locul respectiv. Fireşte că era un lucru regretabil, recunoşteam în sinea mea, de-a dreptul ruşinos, absolut ruşinos. Dar această sinceritate nu-mi era de niciun folos. Nu mai aveam niciun pic de orgoliu; îndrăzneam să spun, şi nu exageram câtuşi de puţin, că eram una dintre fiinţele cele mai puţin mândre din câte trăiau în clipa aceea pe pământ. Şi am plecat.

M-am oprit încă odată în faţa porţii şi am reflectat din nou. Fie ce-o fi, trebuie să risc! La urma urmei, nu era decât un fleac, în primul rând, era vorba numai de câteva ceasuri; iar în al doilea, pe Dumnezeul meu că nu aveam de gând să mai cer vreodată adăpost în casa aceea. Am intrat în curte. Călcam pe pietrele inegale, dar nu mă hotârâsem încă să intru, iar când am ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, a fost cât pe-aci să fac cale întoarsă. Am strâns din dinţi. Nu, să lăsăm acum mândria asta nepotrivită, în cel mai rău caz, puteam să pretextez că venisem să spun la revedere, să-mi iau rămas bun - aşa cum se cuvine între oameni - şi să ajung la o înţelegere cu privire la datoriile pe care le lăsam pentru moment. Am deschis uşa antreului.

Am intrat, dar m-am oprit îndată fără să fac zgomot. Chiar în faţa mea, la numai doi paşi, stătea proprietarul în persoană, fără pălărie, fără haină, şi se uita pe gaura cheii în camera de locuit a familiei. Mi-a făcut semn cu mâna să nu fac zgomot, apoi s-a uitat din nou pe gaura cheii. Râdea.

- Vino încoa, murmură el. M-am apropiat în vârful picioarelor.

- Ia te uită, spuse el râzând pe înfundate şi nervos. Priveşte! Hihi! Uite-i cum stau culcaţi acolo! Îl vezi pe bătrân? Îl poţi vedea pe bătrân?

Înăuntru, în pat - chiar sub icoana cromolitografiată a lui Cristos şi cu faţa spre mine văd două fiinţe omeneşti: proprietăreasa şi marinarul străin; picioarele femeii se văd, albe, pe cuvertura de culoare închisă. Tot în pat, dar la celălalt perete se afla tatăl ei, bătrânul paralitic, care privea, sprijinit în mâini şi aplecat înainte, încovoiat ca de obicei, fără să se poată mişca...

M-am întors către proprietar. Acesta făcea eforturi disperate să nu izbucnească în râs. îşi ţinea nasul cu mâna.

- L-ai văzut pe bătrân? mă întrebă el în şoaptă. O, Doamne! Doamne! Zace acolo şi priveşte.

Apoi se uită din nou pe gaura cheii.

M-am dus lângă fereastră şi m-am aşezat. Acest spectacol îmi răvăşise cumplit şirul gândurilor şi îmi gonise inspiraţia. Dar, în fond, ce mă privea? De vreme ce soţul însuşi tolera totul, din moment ce găsea în această scenă un motiv de amuzament, nu aveam de ce să mă formalizez. Cât despre bătrân, era bătrân şi pace bună! Poate că nici nu vedea ce se petrece, poate că dormea, Dumnezeu ştie dacă nu cumva chiar murise. Prin urmare, nu era cazul să-mi fac proces de conştiinţă.

Am scos din nou manuscrisul şi m-am străduit să alung orice impresie străină care ar fi putut să-mi abată atenţia. Mă oprisem la mijlocul unei propoziţii din cuvântarea judecătorului: „Aşa îmi porunceşte Dumnezeu şi legea, aşa îmi porunceşte sfatul oamenilor mei înţelepţi, tot aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă..." Am privit pe fereastră ca să mă gândesc ce-i va porunci conştiinţa. Un zgomot înăbuşit pătrunse din interiorul camerei până la mine. Ei şi, nu mă privea, nu mă privea chiar deloc. De altfel, bătrânul murise, poate murise încă azi-dimineaţă la ora patru; prin urmare, zgomotul îmi era absolut indiferent; de ce dracu să mă mai gândesc la asta? Fii odată calm!

„...aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă..." Dar totul se coalizase împotriva mea. Soţul nu stătea deloc liniştit la gaura cheii, îi auzeam din când în când râsul înăbuşit şi-l vedeam că tremură. Afară, pe stradă, se petrecea de asemenea ceva ce-mi distrăgea atenţia. Un băieţaş şedea pe trotuarul de vizavi şi se juca singur, la soare, fără să se gândească la ceva rău; înnoda doar nişte fâşii de hârtie una de alta şi nu supăra pe nimeni. Deodată sare în sus şi începe să înjure. Merge de-a-ndărătelea până în mijlocul străzii, de unde zăreşte un om, un bărbat în toată firea, cu barbă roşie, care se apleca de la fereastra de la etajul întâi şi îl scuipa în cap. Băieţaşul plângea de furie şi îl împroşca pe cel de sus cu înjurături neputincioase, în timp ce roşcovanul îi râdea în nas; aceasta a ţinut vreo cinci minute. M-am întors ca să nu-l văd pe băiat plângând.

„...aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă..." îmi era cu neputinţă să mai continui. În cele din urmă, totul a început să mi se învârtă în cap; găseam că nici ceea ce scrisesem nu era bun de nimic, ba chiar că toată ideea era o absurditate - în definitiv, nici nu se putea vorbi de vreo conştiinţă în Evul Mediu. Conştiinţa fusese inventată de profesorul de dans Shakespeare, prin urmare întregul meu discurs era lipsit de sens. Oare foile astea de manuscris nu cuprindeau nimic bun? Le-am parcurs din nou şi bănuielile mele s-au risipit pe loc; am găsit pasaje grandioase, episoade lungi de o mare originalitate. Atunci am simţit din nou dorinţa tulburătoare să mă aştern pe lucru şi să-mi duc drama la bun sfârşit.

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă, fără să ţin seama de semnele furioase pe care mi le făcea proprietarul ca să nu fac zgomot. Am ieşit hotărât şi cu bună ştiinţă din antreu, am urcat treptele până la etajul întâi şi am intrat în vechea mea cameră. Marinarul nu era acolo. Prin urmare, ce mă împiedica să mă aşez o clipă pe un scaun? Nu mă voi atinge de niciun obiect, nu voi folosi nici măcar masa lui, ci mă voi aşeza doar pe un scaun lângă uşă şi voi fi foarte mulţumit. Am întins febril hârtiile pe genunchi.

Timp de câteva minute, totul a mers admirabil. O replică după cealaltă mi se conturau în minte în formă definitivă şi scriam fără întrerupere. Umplu pagină după pagină; totul merge strună, scot o uşoară exclamaţie de încântare că am o inspiraţie atât de bogată şi aproape că uit de mine. Singurul sunet pe care îl aud în momentul acesta este doar propria mea exclamaţie de încântare, îmi venise chiar o idee foarte fericită despre un clopot care trebuia să înceapă să bată la un moment dat în cursul dramei. Totul mergea admirabil.

Deodată, aud paşi pe trepte, încep să tremur şi aproape mă pierd cu firea, stau ca pe ghimpi, cuprins de o teamă vagă şi surescitat de foame; ascult nervos, ţin creionul strâns în mână şi trag cu urechea, nu mai pot scrie niciun cuvânt. Uşa se deschide şi perechea din camera de jos intră înăuntru.

- Încă înainte de a fi avut timp să-mi cer scuze, proprietăreasa exclamă plină de mirare:

- Să mă ierte Dumnezeu, iar e aici!

- Scuzaţi, fac eu şi dau să mai spun ceva, dar nu pot continua.

Proprietăreasa deschide uşa larg şi ţipă:

- Pe Dumnezeul meu, dacă nu pleci chiar acum, chem poliţia.

M-am ridicat.

- Am vrut doar să vă spun la revedere, am murmurat eu, şi de aceea a trebuit să vă aştept. N-am mişcat nici un lucru de la locul lui, am stat aici pe scaun...

- O, nu face nimic, spuse marinarul. Ce importanţă are? Lasă omul în pace!

În timp ce coboram treptele, m-a apucat deodată furia împotriva femeii însărcinate care mă urmărea pas cu pas, ca să dispar cât mai repede cu putinţă; o clipă, mi-a dat în gând să-i azvârl în faţă cele mai teribile insulte. Dar m-am reţinut la timp şi am tăcut, din recunoştinţă faţă de străinul care se afla în urma ei şi care ar fi putut să mă audă. Proprietăreasa continua să mă urmărească şi să mă împroaşte cu ocări, în timp ce furia mea creştea cu fiecare pas ce-l făceam.

Am ajuns amândoi în curte. Eu mergeam foarte încet, cântărind încă în sinea mea dacă e cazul să mă iau la harţă cu proprietăreasa. În momentul acesta, furia aproape că mă scosese din minţi şi mă gândeam la vărsare de sânge, la o lovitură care ar putea s-o doboare dintr-o dată, la un picior în pântece! În momentul acela intră pe poartă şi trece prin faţa mea un comisionar, salută, dar nu-i răspund. Se adresează respectabilei doamne din spatele meu, întrebând de mine. Dar nu mă întorc.

La câţiva paşi de poartă, comisionarul mă ajunge din urmă, mă salută din nou şi mă opreşte, îmi înmânează o scrisoare. Desfac plicul cu o mişcare bruscă, dar fără tragere de inimă. Din plic cade o hârtie de zece coroane. Dar nicio scrisoare, nici un cuvânt.

- Ce năzbâtie o mai fi şi asta? De la cine e scrisoarea?

- Nu ştiu, răspunde el. Mi-a dat-o o doamnă. M-am oprit. Comisionarul a plecat. Am vârât din nou hârtia de zece coroane în plic, am mototolit furios totul, m-am întors, am făcut câţiva paşi spre proprietăreasă, care continua să mă pândească din poartă şi i-am aruncat hârtia în obraz. Nu am scos niciun cuvânt, nu am rostit nici măcar o silabă, am observat însă, înainte de a pleca, că examina hârtia mototolită...

Ei da, aşa atitudine mai zic şi eu! Să nu spui nimic, să nu-i adresezi canaliei niciun cuvânt - apoi, calm de tot, să mototoleşti o bancnotă de valoare şi să le-o arunci drept în obraz celor ce te persecută. Iată o atitudine care poate într-adevăr să fie numită demnă! Aşa trebuie tratate animalele astea!...

Când am ajuns în colţul străzii Tomtegaten şi apoi în Jaembanetorvet, strada a început deodată să se învârtă cu mine, am simţit că îmi vâjâie urechile şi în cele din urmă am căzut lângă un zid. Pur şi simplu nu puteam merge mai departe, nu reuşeam nici măcar să mă ridic; am rămas multă vreme aşa, rezemat de zid, simţind că încep să-mi pierd cunoştinţa. Furia mea nebună s-a înteţit în timpul acestei crize de slăbiciune - iar la un moment dat am ridicat un picior şi am bătut cu el în caldarâm. Am recurs la o serie de alte mijloace ca să-mi recâştig forţele, am scrâşnit din dinţi, am încruntat din sprâncene, mi-am rostogolit ochii cu desperare şi până la urmă toate acestea au început să-şi facă efectul. Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că mă aflam în pragul nebuniei. M-am proptit cu putere de zid şi m-am ridicat.

Strada continua încă să se învârtă cu mine. Am început să sughiţ de furie şi am încercat să lupt cu întreaga forţă sufletească de care dispuneam împotriva situaţiei mele mizere, să rezist eroic ca să nu cad; nu doream să mă prăbuşesc, voiam neapărat să mor în picioare. În momentul acela, prin faţa mea a trecut o căruţă. Am văzut bine că în căruţă erau cartofi, dar de furie, de încăpăţânare, spuneam: nu sunt cartofi, ci căpăţâni de varză, şi înjuram de mama focului fiindcă erau căpăţâni de varză. Auzeam bine ce spuneam, dar repetam totuşi insistent minciuna şi juram, pe deplin conştient, că este adevărat, numai pentru a avea mulţumirea de a comite un sperjur autentic. Mă îmbătăm de plăcerea de a săvârşi acest păcat măreţ; am ridicat trei degete şi am jurat cu buzele tremurânde în numele Tatălui, Fiului şi al Sfântului Duh, că sunt căpăţâni de varză.

Timpul trecea. M-am aşezat pe o treaptă de lângă mine, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi de pe gât, am tras aerul adânc în piept şi m-am străduit să fiu calm. Soarele se apropia de asfinţit, după-amiaza era pe sfârşite. Foamea începuse să devină insuportabilă; mă gândeam că peste câteva ore va fi din nou noapte. Trebuia să găsesc o soluţie, cât mai era încă timp. Mi-am adus din nou aminte de hanul din care fusesem alungat; nu voiam cu niciun preţ să mă mai întorc, totuşi n-aveam încotro: gândurile mele se îndreptau neîncetat într-acolo. La drept vorbind, femeia avusese dreptate să mă dea afară. Cum puteam pretinde ca ea să-mi pună la dispoziţie o locuinţă, dacă nu plăteam? În plus, îmi dăduse din când în când şi de mâncare; chiar şi în seara precedentă, când o adusesem la exasperare, îmi oferise două felii de pâine cu unt, mi le dăduse din bunătate, deoarece ştia că am nevoie de ele. Aşadar, nu aveam motive să mă plâng şi, în timp ce şedeam pe treaptă, am început în sinea mea s-o rog, s-o implor să mă ierte pentru purtarea mea. Regretam amarnic mai ales faptul că la urmă mă arătasem ingrat faţă de ea şi îi aruncasem hârtia în obraz...

Zece coroane! Am fluierat uşor. Oare de la cine venea scrisoarea pe care o adusese comisionarul? De-abia acum m-am gândit mai bine la aceasta şi am intuit îndată cum stau lucrurile. M-au trecut năduşelile de durere şi de ruşine, am şoptit de câteva ori cu voce răguşită: Ylajali! şi am dat din cap. Oare nu fusesem tot eu acela care, doar cu o zi înainte, hotărâsem să trec mândru pe lângă ea atunci când o voi întâlni şi s-o tratez cu cea mai mare indiferenţă? În schimb, nu am reuşit decât să-i trezesc mila, determinând-o să-mi aducă această dovadă a carităţii ei. Nu, nu, nu, degradarea mea nu mai cunoştea limite. Nici măcar faţă de ea nu reuşisem să-mi menţin o poziţie onorabilă; mă prăbuşeam, mă prăbuşeam ori încotro mă îndreptam, mă cufundam tot mai adânc, mă înecam de ruşine - niciodată nu voi izbuti să mai ies la suprafaţă, niciodată! Asta era culmea! Să accepţi o pomană de zece coroane fără să le poţi arunca iarăşi la picioarele donatorului necunoscut, să aduni bani cu amândouă mâinile, peste tot unde ţi se oferă şi să-i păstrezi, să-i foloseşti pentru a-ţi plăti culcuşul, în ciuda dezgustului pe care îl simţi faţă de ei...

Oare nu exista nicio posibilitate să reintru în posesia acestor zece coroane? Să mă întorc la proprietăreasă şi s-o rog să-mi dea hârtia de zece coroane înapoi nu mi se părea a fi calea cea mai nimerită. Fără îndoială că voi găsi altă cale, dacă mă gândeam serios, dacă depuneam un efort susţinut şi meditam adânc. Zău că în cazul acesta nu era suficient să mă gândesc ca de obicei; trebuia să-mi pun în mişcare toate facultăţile mintale ca să descopăr o cale de a ajunge din nou în posesia celor zece coroane. Şi am început să mă gândesc din răsputeri.

Era în jurul orei patru; peste vreo două ore m-aş fi putut duce la directorul teatrului, dacă reuşeam să termin drama până atunci. Scot imediat manuscrisul, cu gândul să scriu cu orice preţ ultimele trei sau patru scene. Mă concentrez, transpir, recitesc totul de la început, dar zadarnic. Fără prostii, îmi spun, nu-i acum momentul să mă încăpăţânez! Şi scriu mai departe, aşa cum îmi vine inspiraţia, numai ca să termin o dată şi să pot pleca. Voiam să mă conving că trăiesc din nou unul dintre momentele mele mari, mă minţeam din plin, mă amăgeam cu bună-ştiinţă şi scriam cu aşa iuţeală de parcă nu ar fi trebuit să-mi caut cuvintele. Mergea foarte bine! Am dat de capătul firului! murmuram întruna. Dă-i numai înainte!

Dar ultimele replici încep să-mi dea de gândit. Intr-adevăr, ele contrastau mult prea puternic cu scenele de la începutul dramei; în plus, cuvintele călugărului nu aveau nimic a face cu Evul Mediu. Sfărâm creionul între dinţi, mă ridic dintr-o săritură, rup manuscrisul în bucăţi, îmi arunc pălăria pe caldarâm şi o calc în picioare; doamnelor şi domnilor, sunt un om pierdut, înfrânt! Şi cât timp stau acolo călcându-mi pălăria în picioare, repet mereu aceste cuvinte.

Un poliţist se opreşte la câţiva paşi de mine şi mă urmăreşte cu privirile; stă chiar în mijlocul străzii şi se uită la mine. îmi întorc capul spre el şi privirile noastre se înfruntă. Ridic pălăria, o pun din nou pe cap şi pornesc ţintă spre el.

- Ştiţi cât e ora? întreb.

Poliţistul aşteaptă un moment înainte de a-şi scoate ceasul din buzunar, dar nu mă slăbeşte în tot acest timp din ochi.

- Aproape patru.

- Exact! fac eu; da, adevărat, e ora patru. Văd că vă cunoaşteţi meseria şi nu vă voi uita.

Cu aceasta am plecat. Omul a rămas înlemnit de mirare; cu gura căscată, continua să ţină ceasul în mână. Când am ajuns în faţa hotelului Royal, m-am întors şi m-am uitat înapoi; era încă în aceeaşi poziţie şi mă urmărea cu privirile.

Hehe! aşa trebuie să te porţi cu animalele astea! Cu cea mai desăvârşită insolenţă! Asta le impune animalelor, le inspiră teamă. Eram foarte mulţumit de mine însumi şi am început să fredonez un crâmpei de melodie. Tremurând de agitaţie, fără să mai simt nicio durere, fără chiar să mai încerc o cât de mică indispoziţie, mergeam uşor ca un fulg. Am traversat piaţa, am cotit spre hala de carne şi m-am aşezat pe o bancă în faţa bisericii Vor Frelsers.

La urma urmei, poate că nu mai avea importanţă dacă înapoiam sau nu hârtia de zece coroane! Din moment ce o primisem, era a mea şi de bună seamă că acolo, de unde îmi fusese trimisă, nu domnea mizeria. Trebuia s-o primesc, întrucât îmi fusese trimisă mie personal; nu avea nici un rost să i-o las comisionarului.

Am încercat să urmăresc cu privirile circulaţia din jurul meu şi să-mi concentrez atenţia asupra unor lucruri lipsite de importanţă; dar nu am reuşit: cele zece coroane continuau să mă preocupe fără încetare. În cele din urmă, am strâns din pumni şi m-a apucat furia. S-ar simţi jignită, mi-am zis, dacă i-aş trimite banii înapoi; atunci de ce s-o fac? Oare de ce nu încetam să mă socotesc mai presus de a putea primi ceva, să dau mereu din cap cu aroganţă şi să spun: nu, mulţumesc! Acum vedeam la ce duc toate astea; iată-mă din nou în stradă! Chiar în momentul în care aş fi avut prilejul cel mai fericit să-mi păstrez culcuşul bun şi cald! Dintr-odată, orgoliul punea stăpânire pe mine, răbufneam la primul cuvânt, aruncam zece coroane pe apa sâmbetei şi plecam...

La urma urmei, ducă-se dracului toată povestea asta! Nu cerusem de la nimeni acea hârtie de zece coroane; n-am ţinut-o decât un moment în mână şi am dat-o imediat mai departe, ca plată, unor oameni cu totul necunoscuţi, pe care nu voiam să-i mai văd niciodată. Iată ce fel de om eram: plăteam până la ultimul 0re la adică. Şi după cum o cunoşteam pe Ylajali, nici ea nu regreta că-mi trimisese banii; atunci de ce mă mai frământam atâta? În fond, mai puţin decât să-mi trimită din când în când zece coroane, nici nu putea să facă. Biata fată se îndrăgostise de mine, he, poate se îndrăgostise chiar de-a binelea... La gândul acesta, m-am umflat în pene; nu încăpea îndoială că era îndrăgostită de mine, sărmana fată...

Se făcuse ora cinci. După îndelungata criză de agitaţie nervoasă, am căzut din nou într-o stare de sfârşeală şi urechile au început să-mi ţiuie. Mă holbam aţintind ochii spre farmacia „La Elefant". Foamea mă chinuia nespus şi sufeream cumplit. În timp ce stăteam acolo şi mă uitam în gol, ochiul meu desluşeşte încetul cu încetul o siluetă; aceasta prinde contururi tot mai puternice şi în cele din urmă o văd clar şi o recunosc chiar: este vânzătoarea de dulciuri din faţa farmaciei „La Elefant".

Tresar, mă aşez mai comod pe bancă şi încep să meditez. Da, adevărat, e aceeaşi femeie, la aceeaşi tarabă, în acelaşi loc! Fluier uşor de câteva ori, trosnesc din degete, mă ridic de pe bancă şi pornesc spre farmacie. Numai să nu fac prostii acum! La naiba! Prea puţin îmi mai păsa dacă era vorba de bani dobândiţi pe căi necinstite sau de banii băcanului; bani buni norvegieni să fie, bătuţi din argint de Kongsberg! Nu voiam să fiu ridicol, se putea muri foarte uşor dintr-un exces de orgoliu...

Înaintez până la colţ, mă îndrept spre vânzătoarea de dulciuri şi mă postez în faţa ei. Îi zâmbesc, o salut înclinând uşor din cap şi îmi ticluiesc în aşa fel cuvintele, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că voi mai trece pe la ea.

- Bună ziua, spun. Poate nu mă mai recunoşti.

- Nu, spune ea fără grabă, privindu-mă.

Continui să zâmbesc ca şi când faptul că nu mă recunoaşte ar fi doar o glumă reuşită şi zic:

- Nu-ţi aminteşti că odată ţi-am dat un pumn de coroane? După câte ştiu, nu am spus nimic atunci, fireşte că nu am spus nimic; n-am obiceiul să fac aşa ceva. Când ai de-a face cu oameni cinstiţi, nu mai e nevoie să te tocmeşti şi, ca să zic aşa, să închei în contract pentru orice fleac. Hehe! Dar banii aceia eu ţi-am dat.

- Aşaa, dumneavoastră aţi fost? Da, acum vă recunosc, dacă mă gândesc mai bine...

Nu voiam ca ea să înceapă să-mi mulţumească pentru bani şi de aceea îi spun repede, în timp ce ochii mei începuseră să caute pe tarabă de-ale mâncării:

- Da, acum am venit să-mi iau prăjiturile. Vânzătoarea nu înţelege ce vreau să spun.

- Prăjiturile, repet, am venit după ele. Cel puţin o parte, o primă rată. Nu am nevoie de toate acum.

- Aţi venit după ele? întreabă femeia.

- Sigur că da! răspund eu şi râd cu hohote, parcă ar fi fost normal să priceapă din prima clipă în care m-a zărit că venisem după prăjituri.

Apoi fără altă introducere, înşfac un cozonăcel de pe tarabă şi muşc din el.

Văzând aceasta, femeia se ridică de pe scaun şi face un gest involuntar ca să-şi apere marfa, dându-mi să înţeleg că nu se aşteptase să mă întorc şi să iau cu forţa din prăjituri.

- Nu se aşteptase? spun eu. Dar asta era culmea! A mai pomenit ea vreodată ca cineva să-i dea pur şi simplu în păstrare o grămadă de bani şi să nu-i mai ceară înapoi? Păi atunci? Credea cumva că erau bani furaţi, fiindcă îi aruncasem în felul acela? Prin urmare, nu-şi închipuia asta! Drăguţ din partea ei, dacă puteam să spun aşa, că mă credea totuşi un om cinstit. Haha! Dar să ştii că era bună!

Dar atunci de ce îi dădusem banii? a întrebat.

Femeia se mâniase şi acum ţipa tare.

I-am spus atunci de ce îi dădusem banii; i-am explicat cu o voce potolită şi accentuând fiecare cuvânt: obişnuiam să procedez aşa, fiindcă aveam atât de multă încredere în oameni. De aceea, ori de câte ori cineva îmi oferea un contract, o chitanţă, eu dădeam din cap şi spuneam: Nu, mulţumesc. Zău, Dumnezeu îmi este martor că aşa făceam.

Dar femeia tot nu înţelegea.

Atunci am recurs la alte mijloace, i-am vorbit tăios, punându-i în vedere să renunţe la tertipuri. Nu i se mai întâmplase niciodată ca cineva să-i plătească dinainte? am între-bat-o. Mă gândeam, fireşte la oameni care puteau să-şi permită asta, de pildă, domnii de la consulate. Niciodată? în orice caz, nu trebuia ca tocmai eu să trag ponoasele, pentru simplul fapt că ea nu cunoştea astfel de procedee, cât se poate de obişnuite în străinătate. Poate nu trecuse niciodată hotarele ţării? Nu? Păi atunci e limpede! Atunci nu e cazul să-şi dea părerea în treaba asta... Şi am luat câteva prăjituri de pe tarabă.

Ea scoase un mormăit furios, refuză cu încăpăţânare să cedeze ceva de pe tarabă, îmi smulse chiar o prăjitură din mână şi o puse înapoi la locul său. M-am înfuriat de-a binelea, am izbit cu pumnul în masă şi am ameninţat-o cu poliţia. O sa fiu indulgent cu ea, am spus, căci dacă aş vrea să iau tot ceea ce mi se cuvenea, aş ruina-o. Doar îi încredinţasem o sumă foarte mare de bani. Dar nu voiam să iau atât ele mult; de fapt, nici nu doream să-mi restituie decât jumătate din cât îi dădusem. Pe deasupra, nici nu aveam de gând să mai trec pe acolo. Să mă ferească Dumnezeu să mai am de a face cu oameni ca ea.

În cele din urmă, ea puse deoparte câteva prăjituri, vreo patru sau cinci bucăţi, le evalua la preţul cel mai mare cu putinţă, apoi mă rugă să le primesc şi să-mi văd de drum. Eu însă continuam s-o iau la rost, pretinzând că mă înşelase cu cel puţin o coroană şi că, pe deasupra, mă speculase până la sânge cu preţurile astea nemaipomenite.

- Ştii dumneata că astfel de pungăşii sunt pedepsite de lege? am spus. Nu-ţi dai seama, pentru Dumnezeu, că ai putea să intri la ocnă pentru tot restul vieţii, zgripţuroaică bătrână ce eşti? Ea îmi oferi încă o prăjitură şi apoi mă rugă aproape scrâşnind din dinţi să-mi caut de drum.

Am plecat.

Ei, aţi mai văzut dumneavoastră o vânzătoare atât de neserioasă? Şi aşa, în timp ce traversam piaţa muşcând din prăjituri, am continuat să vorbesc cu voce tare despre această femeie şi despre obrăznicia ei. Am repetat ceea ce spusese fiecare dintre noi şi am constatat că îi fusesem cu mult superior. Mâncam din prăjituri în văzul tuturor şi vorbeam despre ceea ce mi se întâmplase.

Iar prăjiturile dispăreau una după alta; oricât înfulecam, tot nu reuşeam să-mi potolesc foamea. Doamne, Dumnezeule, şi nici măcar nu erau destule. Eram atât de lihnit de foame, încât era cât pe-aici să muşc şi din ultima prăjitură - şi doar mă gândisem din capul locului s-o păstrez pentru băiatul din Vognmandsgaten, cel pe care îl scuipase în cap bărbatul cu barbă roşcată. Îmi aduceam mereu aminte de el, nu puteam să-i uit mutra în momentul în care sărise în sus, plângând şi înjurând. Se întorsese spre fereastra mea când omul acela l-a scuipat şi se uitase dacă nu cumva aveam de gând să râd şi eu. Cine ştie dacă-l mai găsesc când voi ajunge acolo. M-am străduit din răsputeri să ajung cât mai repede în Vognmandsgaten, am trecut pe lângă locul unde îmi rupsesem drama în bucăţi şi am mai găsit câteva bucăţele de hârtie, l-am ocolit pe poliţistul pe care doar cu puţin înainte îl uluisem prin comportarea mea şi în sfârşit am ajuns la treptele pe care şezuse băiatul.

Nu mai era acolo. Strada era aproape pustie, începea să se întunece şi nu am mai putut da de el; poate că se dusese acasă. Am pus prăjitura jos, cu grijă, am pus-o de-a curmezişul, lângă uşă, am ciocănit cu putere, apoi am luat-o la fugă. O s-o găsească de bună seamă, mi-am zis; va da peste ea în momentul în care va ieşi afară. Ochii mi se umeziră de o bucurie absurdă la gândul că băiatul va găsi prăjitura.

Am coborât din nou spre chei.

Acum nu mai mi-era foame, dar prăjiturile dulci pe care le mâncasem începeau să-mi facă greaţă, în cap se porniseră iarăşi să-mi mişune idei dintre cele mai năstruşnice. Ce-ar fi dacă aş tăia odgonul unuia dintre vasele acestea? Sau dacă aş începe deodată să strig: Foc! Mă apropii de chei, caut o ladă pe care să mă aşez, îmi încrucişez braţele şi simt cum mintea mi se tulbură tot mai tare. Nu mă mişc, nu fac absolut nimic ca să mă ţin pe picioare. Şed acolo şi mă holbez la vasul „Copegoro", sub pavilion rusesc. La puntea lui, zăresc un om. Razele lanternei roşii de la babord îi luminează faţa. Mă ridic şi intru în vorbă cu el. Nu mă gândisem la nimic deosebit atunci când i-am adresat primele cuvinte, nu mă aşteptam nici măcar să-mi răspundă. Am spus:

- Plecaţi în seara asta, domnule căpitan?

- Da, foarte curând, spuse el. l72

Vorbea în suedeză. Aşadar, e finlandez, mi-am zis.

- Hm! Nu cumva aveţi nevoie de un om?

În momentul acela îmi era absolut egal dacă avea să-mi răspundă printr-un refuz, îmi era indiferent chiar şi dacă îmi va da sau nu un răspuns. Aşteptam privindu-l.

- Nu, făcu el. Aş avea nevoie de un matroz.

- Un matroz? Mi-am luat inima în dinţi. Mi-am scos pe furiş ochelarii şi i-am pus în buzunar, am urcat pe pasarelă şi am păşit pe bord.

- Eu nu sunt marinar de meserie, dar pot să duc la bun sfârşit orice treabă. Încotro plecaţi?

- Mergem cu mărfuri la Leeds şi acolo încărcăm cărbuni pentru Cadix.

- Bine, spun eu, căutând să mă impun căpitanului. Mi-e indiferent încotro mergem, îmi voi duce munca la bun sfârşit.

S-a oprit un moment şi m-a privit, dus pe gânduri.

- Ai mai navigat până acum? a întrebat el în cele din urmă.

- Nu. Dar, cum vă spun, puneţi-mă la încercare şi fac orice. Sunt obişnuit cu toate.

Omul continua să stea pe gânduri. Eu îmi pusesem acum în cap că aveam să plec şi începeam să mă tem ca nu cumva să-mi spună să cobor.

-Atunci, ce credeţi, domnule căpitan? am întrebat în cele din urmă. Zău că pot să fac orice. Dar, ce tot vorbesc? Aş fi de-a dreptul un om de nimic dacă nu aş face chiar mai mult decât mi se cere. Dacă e nevoie, pot să stau şi două schimburi de gardă, unul după altul. Asta mi-ar prinde bine şi rezist.

- Bine, bine, să încercăm, spuse el schiţând un zâmbet la ultimele mele cuvinte. Iar dacă treaba nu merge, putem foarte bine să ne despărţim în Anglia.

- Fireşte! am răspuns eu cu bucurie. Şi am repetat că, dacă treaba nu merge, ne despărţim în Anglia.

Apoi mi-a arătat ce aveam de făcut.

După ce am ieşit din fiord, m-am ridicat un moment, sleit de febră şi de oboseală, am privit înapoi, spre ţărm, şi mi-am luat rămas bun de la oraş, de la această Christiania unde ferestrele caselor străluceau atât de puternic.

SFARSIT

Cap11