Scoala femeilor(g)
5
noiembrie.
Ieri a venit să cineze cu noi
pictorul Burgweilsdorf. In ciuda acestui nume îngrozitor, pe care nici nu ştiu
dacă-l scriu corect, nu e nici neamţ, nici evreu. E un om foarte cumsecade,
căruia Robert i-a făcut mari servicii. Micul apartament din avenue d’Antin e
ticsit de tablouri pe care nimeni n-ar fi dat un ban; Robert le-a cumpărat din
mărinimie, pentru a-l ajuta băneşte, fără să-l jignească. I-am spus lui Robert
că a procedat fără prea multă socoteală încurajînd un ratat ce ar fi trebuit îndemnat
să se apuce de orice altă meserie în afară de pictură. Dar, pe cît se pare,
bietul om nu e în stare să facă nimic altceva, ba, mai mult, se crede şi foarte
înzestrat în acest domeniu. Robert se încăpăţînează de altminteri şi continuă
să afirme că are un oarecare talent, şi chiar ne-am certat puţin pe această
temă, căci, mă rog, nu e nevoie decît să priveşti oricare din mîzgălelile lui
pentru a-ţi da seama că omul nu-şi cunoaşte meseria şi că n-are nici măcar
idee de ce înseamnă pictura. Robert a început atunci să enumere o serie
întreagă de artişti celebri care la început au fost consideraţi de
contemporanii lor drept zugravi de rînd. Şi cum se cam înfuriase, căci, zău, nu
izbuteam să găsesc frumoase pînzele pe care mi le arăta, a afirmat pe-un ton
categoric :
—
Află
că dacă n-ar fi nimic de capul lui, nu m-aş fi împrietenit cu el.
(Fapt este că Robert nu
îndrăzneşte să agaţe pe pereţi grozăviile acelea. Le-a îngrămădit într-un
dulap, unde am dat din întîmplare peste ele, căci Robert îmi îngăduise să
scotocesc peste tot). Tonul pe care mi-a vorbit Robert a fost atît de tăios
(pentru prima oara îmi vorbea astfel) încît mi-au dat lacrimile. Cînd şi-a dat
seama că plîng, Robert a redevenit deodată foarte afectuos, m-a sărutat şi
mi-a spus:
—
Ascultă,
Eveline. Vrei să ţi-l prezint? O să-ţi poţi da seama singură dacă e chiar atît
de prost pe cît ţi se pare ţie.
Am acceptat şi l-am poftit la noi
la masă.
Ce să spun! Trebuie să-mi cer
scuze faţă de Robert, scriind în acest jurnal că Burgweilsdorf mi s-a părut
aproape fermecător. Spun „aproape“, căci există totuşi ceva în el care nu-mi
place, şi anume lipsa lui de recunoştinţă, pentru a nu spune ingratitudinea,
faţă de Robert. Burgweilsdorf pare să uite cu totul cît de recunoscător ar
trebui să-i fie lui Robert şi aş spune chiar că atitudinea lui nu este atît de
respectuoasă pe cît s-ar cădea. Ştiu că aşa e felul lui şi ca atare lucrurile
acestea nu au importanţă. E foarte slobod la gură şi spune tot ce are de spus
fără să ţină seama de convenienţe. Totuşi... De mai multe ori i-a tăiat vorba
lui Robert: „Dragul meu, ce tot îndrugi acolo? Nu stă de loc în picioare. “
Şi zicea aşa cînd Robert făcuse o afirmaţie dintre cele mai judicioase, pe care
pictorul nici măcar n-o ascultase. Dimpotrivă, aproba tot ceea ce spunea tata,
şi politeţea lui, surîsurile lui, deşi nesincere, izbuteau aproape să te inducă
în eroare. Tata era încîntat. Mă aşteptam să ne intre în casă un boem şi a
apărut un domn foarte bine îmbrăcat, ba chiar elegant şi spilcuit, care ştie să
se poarte în lume. Fără îndoială că Burgweilsdorf este inteligent. Povesteşte
cu mult haz o serie de întîmplări caraghioase şi ar fi foarte agreabil să stai
de vorbă cu el, dacă n-ar avea mania să emită paradoxuri. Nu eşti niciodată
sigur că nu-şi bate joc de tine cînd afirmă bunăoară, cum a făcut la masă, că
pictorii săi preferaţi sunt Rafael şi Poussin, lucru pe care nu-l poţi crede
cînd ai văzut ce pictează el. Dacă stau şi mă gîndesc, am petrecut o seară
minunată şi cred că mi-ar face plăcere să-l revăd, căci sunt sigură că e un om
de treabă. Dar de aici pînă a-l ruga să-mi facă portretul, aşa cum i s-a
năzărit dintr-o dată lui Robert! Niciunul din noi, vorbesc de pictor şi de
mine, nu ne aşteptam la una ca asta, aşa că nu ştiam ce să spunem, simţindu-ne
cît se poate de încurcaţi. Cred că Robert ar fi trebuit să-mi ceară mie părerea
înainte de a face comanda. I-aş fi spus că pînă la nuntă mi-e foarte greu să găsesc
timp pentru a poza şi că va trebui să amînăm această „plăcere" după
întoarcerea din călătoria de nuntă. De altfel asta a fost ceea ce i-am spus lui
Burgweilsdorf cînd Robert a insistat să fixăm prima şedinţă de poză. Pictorul
spunea că n-ar fi nevoie decît de vreo trei sau patru şedinţe, în timpul cărora
ar face nişte schiţe, după care ar termina portretul din memorie, în absenţa
noastră. La întoarcere nu i-ar mai rămîne decît să-l retuşeze. Ca să spun
drept, cînd îmi aduc aminte de ororile pe care le-am văzut, nu prea am chef
să-mi facă portretul. Totuşi am fixat o zi pentru a-i face o vizită la atelier.
7 noiembrie.
Cumpărături,
vizite, recepţii... Nu mai am timp să-mi aştern gîndurile în jurnal, nu mai am
timp să citesc, să mă reculeg, să mă simt fericită. Ceea ce mă interesează cel
mai mult este că toate astea se adună şi mă fac să devin egoistă, in fiecare zi
nu este vorba decît de dorinţele mele, de
toaletele mele, de comoditatea mea, de
gusturile mele, ca şi cum aş putea avea de
acum înainte alte gusturi şi alte dorinţe decît cele ale lui Robert! Chiar
mobilele din salonaşul ce va fi numai al meu doresc să fie alese de Robert.
Mi-a dăruit un mic birou de o rară frumuseţe, unde îmi voi păstra scrisorile şi
jurnalul. Va rămîne la magazin pînă ne vom instala în apartamentul nostru. De
abia aştept să mă văd ,,la noi acasă" şi să stau puţin de vorbă cu mine
însămi. Zilele risipite în reuniuni mondene mi se par atît de goale... am chiar
impresia că în învălmăşeala asta nu-l mai regăsesc nici pe Robert şi nici pe
mine însămi, căci, deşi suntem mereu împreună, nu mai rămînem aproape
niciodată singuri ; trebuie să surîd fiecăruia, să răspund la întrebări fără
noimă, să-mi afişez bucuria, să joc un fel de comedie a fericirii, şi preocuparea
constantă de a părea fericită m-ar împiedica aproape să fiu cu adevărat
fericită, dacă o singură clipă măcar aş lua această mascaradă în serios. Mă mir
de tonul convins, pătruns, cu care oamenii întîlniţi în saloane mă asigură că
se bucură de fericirea mea. Trebuie să intru şi eu în horă şi să par „încîntată
că am făcut cunoştinţă” cu nişte persoane cît se poate de oarecare sau chiar
antipatice.
Cap6
Cap6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu