duminică, 10 martie 2013

Doua povesti surori ale lui André Gide (7)

Scoala femeilor(g)
                                                                                                              5 noiembrie.
Ieri a venit să cineze cu noi pictorul Burgweilsdorf. In ciuda acestui nume îngrozitor, pe care nici nu ştiu dacă-l scriu corect, nu e nici neamţ, nici evreu. E un om foarte cumsecade, căruia Robert i-a făcut mari servicii. Micul apartament din avenue d’Antin e ticsit de tablouri pe care nimeni n-ar fi dat un ban; Robert le-a cumpărat din mărinimie, pentru a-l ajuta băneşte, fără să-l jig­nească. I-am spus lui Robert că a procedat fără prea multă socoteală încurajînd un ratat ce ar fi trebuit în­demnat să se apuce de orice altă meserie în afară de pic­tură. Dar, pe cît se pare, bietul om nu e în stare să facă nimic altceva, ba, mai mult, se crede şi foarte înzestrat în acest domeniu. Robert se încăpăţînează de altminteri şi continuă să afirme că are un oarecare talent, şi chiar ne-am certat puţin pe această temă, căci, mă rog, nu e nevoie decît să priveşti oricare din mîzgălelile lui pen­tru a-ţi da seama că omul nu-şi cunoaşte meseria şi că n-are nici măcar idee de ce înseamnă pictura. Robert a început atunci să enumere o serie întreagă de artişti ce­lebri care la început au fost consideraţi de contemporanii lor drept zugravi de rînd. Şi cum se cam înfuriase, căci, zău, nu izbuteam să găsesc frumoase pînzele pe care mi le arăta, a afirmat pe-un ton categoric :
    —     Află că dacă n-ar fi nimic de capul lui, nu m-aş fi împrietenit cu el.
(Fapt este că Robert nu îndrăzneşte să agaţe pe pe­reţi grozăviile acelea. Le-a îngrămădit într-un dulap, unde am dat din întîmplare peste ele, căci Robert îmi îngăduise să scotocesc peste tot). Tonul pe care mi-a vorbit Robert a fost atît de tăios (pentru prima oara îmi vorbea astfel) încît mi-au dat lacrimile. Cînd şi-a dat seama că plîng, Robert a redevenit deodată foarte afec­tuos, m-a sărutat şi mi-a spus:
     Ascultă, Eveline. Vrei să ţi-l prezint? O să-ţi poţi da seama singură dacă e chiar atît de prost pe cît ţi se pare ţie.
Am acceptat şi l-am poftit la noi la masă.
Ce să spun! Trebuie să-mi cer scuze faţă de Robert, scriind în acest jurnal că Burgweilsdorf mi s-a părut aproape fermecător. Spun „aproape“, căci există totuşi ceva în el care nu-mi place, şi anume lipsa lui de recu­noştinţă, pentru a nu spune ingratitudinea, faţă de Ro­bert. Burgweilsdorf pare să uite cu totul cît de recu­noscător ar trebui să-i fie lui Robert şi aş spune chiar că atitudinea lui nu este atît de respectuoasă pe cît s-ar cădea. Ştiu că aşa e felul lui şi ca atare lucrurile acestea nu au importanţă. E foarte slobod la gură şi spune tot ce are de spus fără să ţină seama de convenienţe. To­tuşi... De mai multe ori i-a tăiat vorba lui Robert: „Dra­gul meu, ce tot îndrugi acolo? Nu stă de loc în pi­cioare. “ Şi zicea aşa cînd Robert făcuse o afirmaţie dintre cele mai judicioase, pe care pictorul nici măcar n-o ascultase. Dimpotrivă, aproba tot ceea ce spunea tata, şi politeţea lui, surîsurile lui, deşi nesincere, izbuteau aproape să te inducă în eroare. Tata era încîntat. Mă aşteptam să ne intre în casă un boem şi a apărut un domn foarte bine îmbrăcat, ba chiar elegant şi spilcuit, care ştie să se poarte în lume. Fără îndoială că Burg­weilsdorf este inteligent. Povesteşte cu mult haz o serie de întîmplări caraghioase şi ar fi foarte agreabil să stai de vorbă cu el, dacă n-ar avea mania să emită paradoxuri. Nu eşti niciodată sigur că nu-şi bate joc de tine cînd afirmă bunăoară, cum a făcut la masă, că pictorii săi preferaţi sunt Rafael şi Poussin, lucru pe care nu-l poţi crede cînd ai văzut ce pictează el. Dacă stau şi mă gîndesc, am petrecut o seară minunată şi cred că mi-ar face plăcere să-l revăd, căci sunt sigură că e un om de treabă. Dar de aici pînă a-l ruga să-mi facă portretul, aşa cum i s-a năzărit dintr-o dată lui Robert! Niciunul din noi, vorbesc de pictor şi de mine, nu ne aş­teptam la una ca asta, aşa că nu ştiam ce să spunem, simţindu-ne cît se poate de încurcaţi. Cred că Robert ar fi trebuit să-mi ceară mie părerea înainte de a face comanda. I-aş fi spus că pînă la nuntă mi-e foarte greu să găsesc timp pentru a poza şi că va trebui să amînăm această „plăcere" după întoarcerea din călătoria de nuntă. De altfel asta a fost ceea ce i-am spus lui Burg­weilsdorf cînd Robert a insistat să fixăm prima şedinţă de poză. Pictorul spunea că n-ar fi nevoie decît de vreo trei sau patru şedinţe, în timpul cărora ar face nişte schiţe, după care ar termina portretul din memorie, în absenţa noastră. La întoarcere nu i-ar mai rămîne decît să-l retuşeze. Ca să spun drept, cînd îmi aduc aminte de ororile pe care le-am văzut, nu prea am chef să-mi facă portretul. Totuşi am fixat o zi pentru a-i face o vizită la atelier.
                                                                                                              7 noiembrie.
Cumpărături, vizite, recepţii... Nu mai am timp să-mi aştern gîndurile în jurnal, nu mai am timp să citesc, să mă reculeg, să mă simt fericită. Ceea ce mă interesează cel mai mult este că toate astea se adună şi mă fac să devin egoistă, in fiecare zi nu este vorba decît de dorinţele mele, de toaletele mele, de comoditatea mea, de gusturile mele, ca şi cum aş putea avea de acum înainte alte gusturi şi alte dorinţe decît cele ale lui Robert! Chiar mobilele din salonaşul ce va fi numai al meu do­resc să fie alese de Robert. Mi-a dăruit un mic birou de o rară frumuseţe, unde îmi voi păstra scrisorile şi jur­nalul. Va rămîne la magazin pînă ne vom instala în apar­tamentul nostru. De abia aştept să mă văd ,,la noi acasă" şi să stau puţin de vorbă cu mine însămi. Zilele risipite în reuniuni mondene mi se par atît de goale... am chiar impresia că în învălmăşeala asta nu-l mai regăsesc nici pe Robert şi nici pe mine însămi, căci, deşi suntem me­reu împreună, nu mai rămînem aproape niciodată sin­guri ; trebuie să surîd fiecăruia, să răspund la întrebări fără noimă, să-mi afişez bucuria, să joc un fel de comedie a fericirii, şi preocuparea constantă de a părea fericită m-ar împiedica aproape să fiu cu adevărat fericită, dacă o singură clipă măcar aş lua această mascaradă în serios. Mă mir de tonul convins, pătruns, cu care oamenii întîlniţi în saloane mă asigură că se bucură de fericirea mea. Trebuie să intru şi eu în horă şi să par „încîntată că am făcut cunoştinţă” cu nişte persoane cît se poate de oare­care sau chiar antipatice.
Cap6


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!