O poveste olandeza a lui Tudor Octavian

Istoria unui nasture

Avînd norocul să fie trimis într-o delegaţie comercială în Olanda, un inginer din Bucureşti îşi cumpără un costum nou, la doi nasturi.

Asta se întîmplă în 1982.

În prima zi la Haga, omul pierde un nasture şi, pînă seara, se simte prost atît la tratative, cît şi la cina de afaceri, socotind că se observă lipsa nasturelui. La douăsprezece noaptea, cînd să se urce în liftul hotelului unde fusese cazat, vede într-un colţ nasturele.

„O adevărată minune!" îşi zice inginerul. Înainte de a adormi, coase nasturele. Şi, astfel, are un somn bun. Toate merg cum trebuie pînă-n a treia zi, cînd pierde cel de-al doilea nasture.

La discuţiile de afaceri, gîndul îi e numai la nasture. Unde să-l fi pierdut şi cum? Prin minte îi trec o mulţime de gînduri sumbre, privitoare la destin. Şi toate, pornind de la un fleac. Dar un fleac care, precis, ascunde un tîlc, de vreme ce se întîmplă de două ori. Îi umblă prin cap şi ideea de a-şi căuta nasturele, însă unde să-l cauţi, după ce ai colindat o zi întreagă printr-un oraş cum e Haga, încîlcit şi întins?

Ajuns din nou la hotel, îşi spune să mai facă o ultimă plimbare prin cartier, înainte de a se culca. În zori, are să se întoarcă în România şi e păcat să nu mai miroasă puţin aerul lumii libere, fie acesta şi foarte pervertit de mirosurile răzbătînd din puzderia de restaurante de pe străzi.

O minune are dreptul să se cheme astfel, doar cînd are loc de cel puţin două ori. Ce vede inginerul, lucind stins, lîngă uşa hotelului? Nasturele lui! Îl culege cu drag de jos, cu o evlavie de bun augur, stă pînă după miezul nopţii ca să-l coasă bine de tot şi să nu-l mai piardă niciodată şi, normal, adoarme cu senzaţia că
prima lui călătorie în Olanda anunţă ceva mult mai important. Şi că, în cei doi nasturi ai costumului său, cumpărat special pentru ocazii, stă pitită o taină a cărei chestie urmează s-o afle cîndva.

Fapt întru totul adeverit, fiindcă, la nici jumătate de an de la prima sa ieşire în Vest, este desemnat să plece iarăşi. Şi tot în Olanda.

„Doi nasturi - îşi zice el, scoţînd costumul tip Romarta din şifonier - două delegaţii! E ceva aici!"

Dînd să-l îmbrace, observă că-i lipseşte un nasture, îl caută cu disperare şi el, şi nevastă-sa, prin toată casa şi, negăsindu-l deloc, îl descoase şi pe al doilea cu un sentiment de fatalitate. Cu sentimentul că, pînă atunci, viaţa sa avusese un curs, dar că, înlocuind nasturii, viaţa avea să ia alt curs. Şi aşa s-a şi întîmplat, deoarece la revenirea în ţară, delegaţia număra un membru mai puţin. În prima scrisoare pe care i-o trimite soţiei lui, din Haga, inginerul are o frază care i-a dat multă bătaie de cap securistului desemnat să-i citească toată corespondenţa. „Am rămas în Olanda - scrie el - deoarece e o ţară unde, n-o să-ţi vină să crezi, poţi să-ţi pierzi toţi nasturii de la haină şi îi găseşti imediat."